Teribilismul e prezent, nu rareori, si in politica. Cum sa te faci remarcat intre atatia candidati? Mai ales cand imaginea unui om dedicat comunitatii, cinstit, familist, bun profesionist in domeniul in care activeaza, nu prea are consistenta, nefiind sustinuta de realitate... Atunci e limpede: ai nevoie sa vii cu altceva care sa atraga atentia asupra ta. Ori ataci pe adversarii cei mai redutabili cu lovituri sub centura, ori vii cu propuneri populiste pe care stii bine ca nu le vei putea pune niciodata in practica, ori vii cu un discurs nonconformist, dar care "pica" bine la un electorat amortit si greu de urnit din casa in ziua votului. Am avut perioade electorale in care am putut auzi afirmatii de genul: "Ma duc sa il votez pe nebunul ala, macar va face show acolo, le va spune pe toate verde in fata!". Ca "nebunul" respectiv, o data ajuns "acolo", in afara de circ nu a mai facut nimic in folosul comunitatii, nici nu mai conteaza. Omul nostru n-are timp sa mai faca si o evaluare a celor pe care i-a votat, macar spre luare aminte la viitoarele alegeri. Dincolo de toate, cel mai dureros mi se pare faptul ca artistii (mai ales cei din zona artelor plastice si cei din industria muzicala) sunt din ce in ce mai tentati sa apeleze la mijloace-soc de exprimare pentru a atrage atentia asupra lor. Evitand cu buna stiinta zonele gri, as face o maniheista impartire a motivelor care ii imping pe acestia in bratele unei muze parca evadata din ospiciu. Cei mai jalnici sunt cei care nu au nici talent, nici idei si care vor doar sa intre intr-un top ten al incasarilor, prin productii care inlocuiesc fiorul artistic cu ieftina publicitate obtinuta prin scandal. Unii parodiaza scene biblice, altii "demitizeaza" simboluri nationale (cum sunt marii voievozi), iar cei mai lipsiti de imaginatie introduc elemente de natura erotica, doar cu scopul de a zgaltai retina privitorului. Mai sunt insa si artisti (ma refer aici la pictori, dar e valabil si pentru alte categorii) care, desi foarte talentati, nu sunt luati in seama nici de critici, nici de public si care utilizeaza socul doar ca pe o "momeala", un carlig de agatat "consumatorul" de arta derutat de supraabundenta de opere de pe "piata". In acest din urma caz, socul este doar un pretext pentru a atrage atentia asupra unui mesaj care chiar are consistenta.
O impacare gen "pupat toti piata endependeti"?
Dincolo (sau dincoace) de toate acestea, exista insa un spatiu - numit spiritualitatea crestina - in care socul este o dimensiune ce nu poate lipsi, fiind intrinseca. "Sminteala pentru iudei si nebunie pentru elini", crestinismul a schimbat perceptia a ceea ce parea a purta eticheta certitudinii absolute. Dumnezeueste Unul, dar intreit ca Persoane. Iisus Hristos este Om adevarat si Dumnezeu adevarat. Sfanta Maria este Maica si Fecioara. Cine cauta sa-si castige viata sa, o va pierde, iar cine o va pierde pentru Hristos, acela o va castiga! Iar lista unor astfel de adevaruri de credinta poate continua pe pagini intregi. Iata locul in care socul isi dezvaluie valentele sale ziditoare. Socul duhovnicesc (hai sa-i zicem totusi asa, pentru a-l deosebi de celelalte "socuri") este nascut din tensiunea spiritual-material sau lumesc-dumnezeiesc. El vine sa lege cele doua lumi, sa croiasca pentru om o punte pe care se poate aburca dincolo. Sa iasa din timp, in timp fiind!, spre a intra deja in vesnicie (intr-o rugaciune rostita in timpul Sfintei Liturghii, preotul Ii spune lui Dumnezeu ca "ne-ai daruit Imparatia Ta ce va sa fie"!). Socul este aici un salt de credinta, aparent in gol, impotriva logicii, dar care se dovedeste a fi supralogic, fiindca strapunge acest cerc vicios (si la propriu si la figurat) in care omul se invarte vaslind doar cu paleta mintii sale marginite de logica lui "A este identic cu A".
Primul lucru cu adevarat socant in istoria umanitatii a fost aceasta intrare a lui Dumnezeu in istorie, aceasta asumare de catre Fiul lui Dumnezeu a firii omenesti. Pana si pe evreii cu reale nadejdi mesianice i-a socat ideea ca Mantuitorul lumii poate veni asa, nascut in ieslea saracacioasa a unor pastori din marginea Betleemului, dintr-o Fecioara ce nu a cunoscut barbat, fiind fragil si lipsit de aparare ca orice alt prunc venit pe lume. A trebuit sa fuga in Egipt la putina vreme dupa nasterea Sa, pentru a scapa de furia lui Irod. La maturitate fiind, a trebuit sa plece chiar din calea concetatenilor Sai din Nazaretul in care a crescut, acestia fiind socati de faptul ca "fiul tamplarului Iosif" avea curajul sa spuna despre Sine ca este Mesia si ca a venit vremea proorocita de Isaia.
In momentul in care te decizi sa-L primesti in viata ta si sa-I urmezi intru toate lui Hristos Domnul, nu poti decat sa sochezi pe cei din jur prin intreg comportamentul tau. Desi erau oameni evlaviosi si cu statornica credinta, parintii Paraschevei (ale carei sfintei moaste le adaposteste, acum, Catedrala mitropolitana din Iasi) o certau pe copila ce impartea hainele cele bune de pe dansa copiilor saraci. Le erau greu sa accepte acest comportament al ei, in care Evanghelia era traita pana la ultimele sale consecinte. La fel gasim in viata tuturor sfintilor (mai ales in aceea a celor caracterizati ca "nebuni intru Hristos") suficiente elemente de ordin biografic care constituiau adevarate "pietre de poticneala" pentru cei din jurul lor. Desigur, a avea un comportament scandalos, in sine nu certifica improprierea unei vietuiri crestine autentice. Se gasesc destui calpulzani si aici, care nu pot trai duhovniceste, dar care vor sa pozeze ca atare. Testul smereniei este cel care-i cerne cel mai repede pe unii ca acestia. Insa atunci cand singura ta tinta este Hristos si nimic altceva, in mod firesc te vei confrunta cu cele ale lumii si vei ajunge pana acolo incat sa fii "sminteala" pentru unii si "nebunie" pentru altii.
Nasterea Domnului, venirea Sa printre noi, cu noi, nu aduce cu sine, asadar, o impacare intre oameni gen "pupat toti piata endependeti", nici nu se constituie in sursa a atator manifestari siropoase ce se revendica de la inlumita si tot mai golita de substanta sintagma "spiritul Craciunului", ci este o sansa de a renaste la adevarata viata, de a alege calea acelei iubiri care este dispusa sa se jertfeasca pentru celalalt, dar care nu va accepta si pacatul acestuia, de dragul unei asa-zise "armonii universale". Nu poate sa fie, cu adevarat, "pe pamant pace, intre oameni bunavoire", daca nu dam, mai intai, "slava intru cei de Sus, lui Dumnezeu".
pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro