Silvana Mihai: Botoșaniul, pentru mine, e format din drumurile pe care le-am făcut de-a lungul timpului

Silvana Mihai: Botoșaniul, pentru mine, e format din drumurile pe care le-am făcut de-a lungul timpului

 SILVANA MIHAI  Foto: ziarulmetropolis.ro

Silvana Mihai are 25 de ani şi este actriţă la Teatrul Mic din Bucureşti. S-a născut la Botoşani şi a ales actoria întâi ca formă de protest. Primul ei rol important a fost Julieta, în "Romeo şi Julieta" la Teatrul Metropolis, în regia lui Victor Ioan Frunză…

Și își amintește încă emoțiile de la casting, cu atât mai mult cu cât i se spusese în facultate că vocea nu i se potrivește cu fizicul și că nu va face niciodată Julieta… Au urmat alte roluri importante în teatru, dar și film, unde, de curând, a primit un rol în a doua parte a serialului „Umbre” de la HBO. Silvana Mihai spune că dacă ar putea să schimbe lumea în vreun fel ar face ca oamenii să fie mai puțin încruntați…

Simți că faci parte dintr-o generație artistică?

Sigur că da. Sunt proaspăt angajată la Teatrul Mic și lucrez acolo cu colegi pe care-i știam de la școală.

Dar ce vă leagă? Ce vise? Ce idealuri?

Cred că nu suntem individualiști. Se pune mai mult accentul pe „să facem lucruri împreună”. Mi se pare că în generația noastră nu se promovează neapărat capul de afiș, ci o echipă. Asta încearcă să facă și festivalurile de teatru pentru liceeni. E un început firav, desigur, dar eu asta simt. Altminteri, cred că generația noastră încearcă să-și caute identitatea, oamenii sunt mult mai interesați de social și de ce se întâmplă în viața de zi cu zi. Și cred că suntem mult mai liberi și că avem acces la foarte multe, ceea ce, desigur, te poate arunca într-un hău… Dar, cu toate că suntem foarte tineri și tinerețea vine cu un soi de responsabilitate de a te distra și a-ți face amintiri, cumva ne simțim foarte bătrâni.

De ce bătrâni?

Poate că ne luăm o responsabilitate foarte mare în cârcă.

Și responsabilitatea care e?

Să vezi ce faci cu viața ta, să înțelegi lumea în care ești…

S-o schimbi?

Și asta. Dar în principiu să te ții de ce ți-ai propus când ai dat la facultatea asta.

Și ce ți-ai propus tu când ai dat la facultatea asta?

Să joc.

Și de ce voiai asta? Ca să schimbi lumea?

Întâi e ceva egoist: ca să mă simt bine și să-mi facă bine. Și apoi, ca să mai dai deoparte ceața din ochii oamenilor. Nu neapărat să schimbi, că e foarte greu să schimbi ceva. Se poate schimba câte o firimitură doar, nu se poate dintr-odată.

Și dacă ai putea să schimbi dintr-odată ce-ai schimba?

Aș face ca oamenii să fie mai relaxați și mai puțin încruntați. Că viața te cam răpune. Și simt și eu asta. Am 25 de ani și deja simt că devin un adult și mă văd uneori încruntată. Eu așa cred că sunt: un om bătrân într-un corp de tinerică.

Copilăria ta de om bătrân cum arăta? Într-un oraș din Moldova…

Botoșaniul e un oraș foarte frumos și am amintiri plăcute. Întâi mi-aduc aminte că eu mă înțelegeam foarte bine cu femeia de serviciu. Și știu că atunci ziceam că vreau să fiu „femeie pe scări” când o să fiu mare. Îmi plăcea de ea pentru că mi se părea foarte tare că poți să intri în casa oamenilor, adică în bloc, și să faci curat, fără să-i deranjezi. Mi se părea foarte frumos. Probabil vedeam partea metaforică… Și-mi mai aduc aminte că ai mei mă duceau tot timpul duminica la teatrul de păpuși unde veneau copii de la căminul de copii de lângă. Și eram fascinată de ei. Mă așezam în spatele lor și ascultam ce vorbeau. Iar printr-a VI-a am cunoscut o fată care venea de la casa de copii și mai mergeam cu ea acolo. Mi-am petrecut o vară întreagă acolo. Îmi plăcea foarte mult, pentru că mi se părea că au o libertate foarte mare. Mi se părea cool să fii singur. Era un cămin doar de fete și mi se părea super să stai cu prietenii tăi, într-o casă imensă, cu multe camere, și să poți să-i vezi oricând. Înțelegeam și partea negativă, dar mă fascina.

Ai copilărit într-un bloc din Botoșani, copilărie postcomunistă…

Comunismul era ceva din povești, nu m-a afectat. M-am născut la sfârșit de 1992, iar când ești copil nu-ți pasă de nimic. Ne jucam, ne jucam mult pe-afară. Ne jucam și pe casa scării. Ne jucam de-a mama și de-a tata. Și chiar mă gândeam că în blocul în care stau acum n-am văzut copii jucându-se… Iar când eram la grădiniță îmi plăcea să merg cu tramvaiul prin oraș. Sunt doar două rute, 101 și 102, și mergeam singură, pe furiș, aveam vreo șase ani și-mi plăcea că te zguduia, că-ți făcea masaj la spate și la fund, mergeam până în zona industrială, la marginea orașului și mă întorceam. Iar la un moment dat m-a prins nașul meu. Și m-a trimis acasă și m-au certat cu toții. Coborâsem într-o stație unde atunci era circul. În mijlocul orașului era o platformă imensă, pustiită, iar când venea circul puneau acolo ditamai cortul roșu. Și știu că m-am oprit ca să văd cum e când nu e circ. Acum e un mall acolo.

Și ce făceai tu singurică în tramvai, la șase ani?

Mă uitam pe geam… Am frânturi de imagini. Dar știu că-mi plăcea la nebunie că eram singură și că plecam în lume… adică la marginea cealaltă de oraș. Dar mă și întorceam. Îmi plăcea că făceam ceva interzis.

De ce e Botoșaniul special? Există vreun loc care ți s-a lipit de inimă?

Botoșaniul, pentru mine, e format din drumurile pe care le-am făcut de-a lungul timpului. Și din oamenii pe care-i întâlneam în anumite puncte și în funcție de care uneori măsuram timpul. Asta îmi lipsește câteodată aici, o formă de familiaritate…

Când te întorci acum în Botoșani cum ți se pare orașul?

Arată fix la fel. Blocurile sunt tot mici, de patru etaje, și mi se pare un lux să vezi cerul de oriunde. Aici, în București nu poți asta. Dar acum, în Botoșani, nu mai există teatru și mi se pare foarte trist.

Dar orașul e trist sau vesel?

Depinde de anotimp. Primăvara e foarte frumos. Vara e urât.

La ce visai când erai mică?

Să învăț să scriu cu ambele mâini. Și știu că la un moment dat am făcut un fel de carte cu învățătoarea noastră și acolo trebuia să scrii ce vrei să te faci când o să fii mare. Iar eu am zis:  astronaut. Am zis asta știind că n-o să fiu niciodată. Dar nu găsisem nicio meserie potrivită și mi s-a părut că pot să mint. Tata a fost pompier, iar eu am trăit cu ideea asta de erou. De-asta nu-mi plăcea nicio meserie.

Dar de ce știai că n-o să fii niciodată?

Mi se părea imposibil ca eu să ajung să mă urc într-o rachetă și să zbor în spațiu. Erau o grămadă de „dacă”, un infinit de „dacă”.

Ți s-a pregătit la tine acasă o altă carieră decât cea de actriță?

Da. Planul părinților mei era ca fratele meu să fie artist, iar eu ceva în domeniul juridic. Să fiu o femeie puternică, o femeie cu bani. Ceea ce e foarte just… e normal să visezi asta pentru copilul tău.

Și tu de ce-ai evadat din acest destin?

Nu știam exact ce vreau să fac. N-aveam o variantă concretă. Am mers la trupa de teatru ca o formă de revoltă. Și mă simțeam foarte bine acolo. Prietenii mei erau și ei acolo. Mă atrăgea în primul rând pentru că eu alesesem să fac asta. Iar acolo vorbeam lucruri care nu se vorbesc la școală. Vorbeam despre oameni. Era ceva foarte serios. Erau căutări. Ne cunoșteam pe noi mai bine.

Și te-a ajutat actoria să te cunoști mai bine?

Da. Am aflat că sunt foarte puternică. La un moment dat ai mei au pus piciorul în prag. Și a urmat, așa, o luptă tacită. Eu mergeam la repetiții, chiar dacă nu mă mai lăsau. La un moment dat a venit tata să mă ia de la repetiții și am plecat plângând. Dar asta e ciudat că niciodată n-am spus clar că eu vreau să dau la facultatea asta. Și ei mă întrebau: dar ce-o să faci? din ce o să te întreții? o să fii fericită? Și eu nu puteam să răspund la toate astea. Nici acum nu știu dacă asta mă face fericită până la capăt. Sunt zile în care mă face foarte nefericită. Adică nu-mi dau seama ce o să fac dacă o să fiu un om cu responsabilități și cu familie. Cum o să mă descurc? Actoria e o meserie stranie, care cere tot. Acum, momentan, îi fac față. Dar e o luptă. Și suntem pe poziții de egalitate. Dar la un moment dat s-ar putea să mă mănânce. De-asta mi-e frică.

Dar de ce te lupți cu ea?

Așa e relația noastră. De luptă. Au fost zile, înainte de spectacole, în care nu voiam să fiu acolo, în care voiam să fug.

Să înțeleg că nu ești sigură că e traseul cel bun?

Nu mă gândesc la asta. Dar cred că, dacă mi-ar face foarte rău, aș renunța.

În ce sens să-ți facă rău?

Adică să mă facă nefericită. Dar momentan nu-mi dau voie să mă gândesc la asta. Am o zonă de pesimism, dar când văd că fuge mintea într-acolo spun: STOP.

Ți-a părut rău vreodată că ai ales actoria?

Nu. Dar mai sunt gânduri de genul: Ce-ar fi fost dacă…

Dacă ce?

Dacă aș fi făcut o meserie care se termină la ora 4. Mă bucură că pot să joc, sigur că da. Dar îmi pun și semne de întrebare.

Ok, spuneai că la început teatrul a fost o formă de revoltă, dar acum, cu toate aceste semne de întrebare, de ce mai faci teatru?

Dacă aș ști de ce, poate n-aș mai face. Îmi face mai mult bine decât rău. Dar, cumva, îmi lipsește zona asta de revoltă, cum era în liceu, când scăpam de matematică… Și simt că trebuie să-mi găsesc un contrapunct. Un punct de retragere.

Ce e așa de chinuitor în actorie?

În primul rând, că trebuie să renunți la persoana ta. Să dai delete la multe lucruri din viață.

Ai povestit undeva că îi datorezi cumva lui Marius Manole că ai tăi te-au lăsat până la urmă să faci actorie…

Da, probabil aveau nevoie de o părere de specialist. Au venit la Ideo Ideis când eram clasa a XI-a și au văzut spectacolul în care jucam. Apoi, a fost un reportaj pe TVR despre Ideo Ideis și la un moment dat era întrebat Marius Manole care e surpriza acestui festival, iar el a zis: „E o fată…” Și s-a uitat în cameră și a spus: „Dragi părinți, vă rog să o lăsați pe Silvana să dea la actorie!” Eu mă uitam cu mama la televizor și ea a zis: „Lasă, că o să-i scriu eu acestui domn!” A fost comic.

Și când părinții tăi te văd acum pe scenă ce zic?

Sunt încântați. Dar, de exemplu, a fost foarte greu să le zic că o să joc dezbrăcată în „Deșteptarea primăverii”, în rolul Wendla. I-am spus maică-mii cu câteva zile înainte: „Vezi că la început, foarte puțin, aproape nici nu se vede… o să mă dezbrac.” Și i-am ținut un discurs despre sensul scenei. Mi-a zis: „Ok, dar să-i spui tu lui tata…” Au venit la spectacol și eram foarte emoționată, eram terminată. Mai ales că Wendla e de la început în scenă. Și simțeam cum se termină lumea. Culmea e că n-au avut probleme cu momentul acela de început, ci cu altă scenă. Tata mi-a zis că, în momentul când a fost scena în care Melchior o bate pe Wendla, el a simțit că m-a lovit și că s-a ridicat în picioare și a vrut să-l bată pe Voicu. Iar la „Romeo și Julieta”, care a fost primul spectacol în care m-au văzut oficial, s-a întâmplat altceva… La sfârșit, tata era transpirat, roșu, desfigurat când a venit să-mi aducă flori la aplauze, pentru că stau în coșciugul ăla vreun sfert de oră…

Ce tip de teatru te interesează în acest moment?

În primul rând mă interesează să văd oameni, nu făcături.

Cum o vezi pe Silvana peste 20 de ani?

Mă văd mai degrabă bătrână, o bătrânică simpatică, dar la 45 de ani nu reușesc să mă văd.


Sursa: ziarulmetropolis.ro

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Accident la Stăuceni: Șoferul, grav rănit, transportat la spital - FOTO

Marţi, 20 Noiembrie 2018
1019

Accident grav, marți seara, la intrarea în Stăuceni, un tânăr fiind rănit după ce mașina pe care o conducea s-a izbit într-un cap de pod.Conducătorul auto a fost preluat d...

Copilul născut cu șase degete la mâini a murit

Marţi, 20 Noiembrie 2018
1220

Bebelușul a venit pe lume în Maternitatea din Botoșani, născut la termen, cântărind 2300 de grame. La scurt timp după naștere starea micuțului s-a deteriorat, medicii de la Botoșan...

Ziua Ștafetei la Trușești: 22 de copii iau locul adulților pentru o zi și încearcă profesia la care visează

Marţi, 20 Noiembrie 2018
217

În perioada 12-23 noiembrie 2018, pentru a marca Ziua Internațională a Drepturilor Copiilor, Liceul "Demostene Botez’" Truşeşti participă la cea de-a V-a ediție a camp...