Sfinţii cei uitaţi ai închisorilor comuniste

Sfinţii cei uitaţi ai închisorilor comuniste
La adevăr, ajungi în două feluri. Ajungi după ani lungi de căutări, de rugăciune şi contemplaţie, sau ajungi într-o clipă, ca purtat de un neaşteptat sorb cos­mic, asemenea lui Ciprian Voicilă care, privind miraco­lul săvârşit sub ochii lui, a înţeles că niciodată ceea ce a fost cândva nu poate fi separat de ceea ce este. A în­ţeles că în toate îşi află prezenţa unificatoare a unei voinţe divine, greu de clintit, şi degeaba ne plângem de milă unii altora, considerându-ne un neam sărac, urgisit şi lipsit de noroc, când încă mai avem moaşte şi sfinţi pe care nu-i cunoaştem.

Încă mai călcăm pe ur­me­le lor adâncite de paşi, de lacrimi şi de genunchi ple­caţi în rugăciune, de suferinţe şi tortúri inimagina­bile.

Sunt Sfinţii închisorilor comuniste - mucenici răbdă­tori, smeriţi şi fără cruce la mormânt. Nu le ştim nici nu­mele şi nici numărul. Sunt mulţi şi, adesea, stau ne­vă­zut lângă noi - cete întregi, preoţi sau mireni, călu­gări sau ţărani blajini şi fără vină. Ne privesc şi nu vor nimic.

Aşteaptă doar să-i descoperim.

Aşteaptă să le vină vremea, asemenea lui Gafencu, Vulcănescu, Arse­nie Boca, Sofian, Ghiuş, Stăniloae, Steinhardt; aseme­nea lui Sandu Tudor (ucis în spălător) sau Gherasim Iscu, stareţul mânăstirii Tismana, care a murit în celula din Târgu Ocna, ţinând în braţe şi mângâind pe torţio­narul său - un anchetator de Securitate, ajuns, printr-o ironie a sorţii, coleg de celulă chiar cu părintele.

Iubirea din hohotul de plâns
 
Până să ajungă în calendare şi acatiste, Sfinţii în­chisorilor aşteaptă. Nu se mai grăbesc nicăieri. Pentru ei, timpul e un capăt de drum; o enormă clipă prezentă. Din locul lor de tihnă, abia le mai auzi respiraţia şi pasul liniştit, de porumbel. Tac şi nu vor să deranjeze pe nimeni. Doar stau cuminte, cum stăteau odată în nopţile de Înviere, când aşteptau să le intre în celulă însuşi Hristos.

Alături, clocotitor şi vulcanic, uşor adus de spate şi cu o figură ascetică de sfânt bizantin, vorbeşte Valeriu Gafencu. Vorbeşte cu înseşi gândurile şi trăirile lor: "Îmi amintesc că era noapte când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ şi ini­ma zdrobită, într-un hohot de plâns... Simţeam că îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem în­tr-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine sea­ma că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufe­ream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întrea­gă Iubirea. Îmi pierdusem încrederea în sinceri­ta­tea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deo­dată... O! minune! Ce mare eşti, Tu, Doamne! Mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine... Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc mai mult, şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine. Şi le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: «Sunt cel mai păcătos om. Nu merit în­cre­derea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit!». Toţi au rămas uimiţi, înmăr­muriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă... Unii m-au privit cu iubire, pe care ei în­şişi nu şi-o puteau ex­plica... Un singur om mi-a spus: «Meriţi a fi sărutat!». Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi... mi-am continuat plânsul, mulţu­mind şi slăvindu-L pe Dumnezeu... Ah! Dar ce să vă spun! Niciodată nu am simţit mai mult dragostea Mân­tuitorului revărsându-Se în inima mea ca atunci".

Uitarea e o boală grea. Leacul ei este simplu: pomenirea

Strângând mărturii despre Sfinţii închisorilor, Ci­prian Voicilă le ia, le mângîie cu privirea, le aşează atent între coperţile ocrotitoare ale unei cărţi şi apoi aşteaptă. Nu-şi face iluzii. Ştie că nimic nu va clinti in­diferenţa noastră faţă de canonizarea celor omorâţi în temniţele comuniste. Nimic nu va schimba prejudecăţi şi neadevăruri ticluite anume să nu fie şterse uşor din memorie. Ceva însă trebuie făcut.

Ruşii au canonizat sute de preoţi asasinaţi şi deportaţi în Gulag. Bulgarii, la fel. Noi, doar îi strângem laolaltă cu alţii, în Ziua Tuturor Sfinţilor, sau îi pomenim în treacăt la ectenie, cu o singură propoziţie: "Cei deportaţi în lagăre şi în­chisori".

Parcă ne ruşinăm să-i recunoaştem şi să ne mândrim cu ei. Ce ne costă să le cinstim numele şi să ne amintim de ei într-o zi specială, de 14 mai: Ziua Sfin­ţilor închisorii? Preferăm să aducem cu mare fast, cum s-a întâmplat de curând la Galaţi, moaştele Cuvio­sului Luca al Crimeei. Preferăm sfinţi contemporani, oameni minunaţi de alt­fel, dar trăitori în altă parte şi în alte is­torii: Sf. Martir Ilarion Troiţki, Cuvioasa Mai­ca Serafima, Sf. Kuksa de Odessa sau Sf. Iov Candrea, numit şi As­cetul Rusiei carpatine. Cuvioşii noştri pot să mai aştepte. La vreme de necaz sau boală, le căutăm mormântul sau moaştele, mergem în pelerinaj la Prislop sau Rarău, dar acolo, uităm brusc pentru ce am ajuns. Uităm de chiar marii noştri duhovnici şi îndrumători: Arsenie Boca, Daniil (Sandu) Tudor, Adrian Făge­ţeanu, Galeriu, Cleopa, Papacioc.

Osemintele mult-pătimitorilor de la Aiud (unele purtând clar urmele torturilor îndurate) adunate din Râpa Robilor şi aşezate cu evlavie sub Altarul Mausoleului ridicat spre veşnica lor pomenire
 
Răbdător şi atent să nu supere pe nimeni, antropo­logul Ciprian Voicilă observă duplicitatea în care ne complacem de mai multă vreme şi oftează. "În defini­tiv, nu e vorba de noi, ca persoane simple şi individua­le. E vorba de fapt de memoria noastră colectivă, de efortul absolut necesar de a readuce în prezent prin cărţi, prin prezentări, prin conferin­ţe faptele exemplare ale unui trecut care ne cuprinde fără excepţie sau dispensă pe noi, toţi... Trebuie făcut acest efort, pentru că se uită... Uitarea e o boală grea şi mortală, iar lea­cul ei este simplu: pomeni­rea. Nu e nevoie de mari desfăşu­rări intelectuale. E suficient să te întâlneşti în numele lor şi să rezumi nişte fapte. Să poves­teşti, de pildă, cum părintelui Adrian Făgeţeanu i s-a smuls de opt ori cru­ciu­liţa de la gât, în timpul anchetei, de către un securist, iar părintele s-a repezit de fiecare dată la coşul de gunoi pentru a pune cruciu­liţa din nou la gât, în­durând o ploaie de lovi­turi, de pumni şi picioa­re date cu toată ura. Pe urmă, să povesteşti cum Gafencu a renunţat la sticluţa lui de strepto­mi­cină, care ar fi putut să-l salveze, dar el a preferat să i-o dea unui frate de suferinţă, evreului Wurmbrand, într-un gest profund creştin, care a făcut în aşa fel ca Wurmbrand să iasă teafăr din închisoare, iar Valeriu să moară măcinat de tuberculoză".

Adâncul de foame, mizerie şi suferinţă de la Aiud, Gherla sau Jilava s-a încălzit deseori cu gesturi de mare iradiere creştină. Gestul fragilului intelectual Mircea Vulcănescu, care s-a aşezat pe cimentul umed şi îngheţat, pentru ca aproapele lui (mult mai plăpând decît el) să doarmă câteva clipe pe aşternutul propriu­lui său trup. Gestul părintelui Calciu, care a prelungit cu picuri de sânge din sângele lui viaţa unui smerit mu­cenic al lui Hristos, Constantin Oprişan. Gestul de mare curaj al părintelui Ioan Iovan, care nu numai că a împărtăşit în ascuns pe deţinuţi, coborându-le Sfânta Cuminecătură cu o sfoară pe fe­reastra celulei, dar, prin blân­deţea unui singur cuvânt inspi­rat de Dumnezeu, a reuşit să-l încreştineze pe cel mai cumplit şi mai ateu gardian de la Aiud.

Prin suferinţa şi exemplul lor, toţi sunt Sfinţi. Să nu avem nicio îndoială! O spun cei care încă mai trăiesc. O spun sutele de mărturii şi vindecări mira­cu­loase ce se petrec chiar în zi­lele noastre. O spune însuşi ma­rele patetic, Sfântul aruncat printre alţi Sfinţi, Valeriu Ga­fen­cu: "Azi noapte, cînd voi dormeaţi, am avut o vedenie. Acolo, în vede­nie, am înţeles temniţa. Am văzut moartea şi în­vierea temniţei. Am vă­zut pământul deschizân­du-se şi înghiţind închi­soarea. Pământul şi-a luat pământul înapoi. Cu surprindere am vă­zut apărând în loc o bi­serică. La început era mică.

Gherla - pomenirea morţilor
 
Încetul cu încetul a crescut, asemenea unei flori. Când a ajuns mare cât temniţa noastră, am intrat cu sfială în ea. Fraţilor, nu sunt nebun. V-am găsit în biserică rugân­du-vă. Catapeteasma era obişnuită, având pe ea sfinţii care ne-au ajutat de atâtea ori. Dar, pe pereţi, nu mi-a venit să cred. Pe cine am văzut în icoane? Erau de-ai noştri, îmbrăcaţi în zeghe. Pe unii i-am recunoscut uşor, pe alţii mai greu. Aveau aură de sfinţi. În spate, în iezerul cel de foc, i-am văzut pe cei care ne hăituiau sufletele. Nu erau toţi acolo, unii erau cu voi".

Formula AS

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Cazul Mugur Călinescu, ilustrat pe bandă desenată

astăzi, 19:49
148

În 1981, Mugur Călinescu, elev la Liceul A.T. Laurian, a scris lozinci anticomuniste pe zidurile clădirilor importante din Botoșani. Timp de o lună, în perioada 12.09-18.10.1981, Secur...

Modificare în componența Autorității Teritoriale de Ordine Publică Botoșani

astăzi, 19:18
399

Componența Autorității Teritoriale de Ordine Publică (ATOP) Botoșani va fi modificată, din nou. Hotărârea de Consiliu Județean privind această schimbare va fi supusă aprobări...

Poliţist bătut de un bărbat ce trebuia transportat la spital!

astăzi, 17:28
1121

Fapta s-a întâmplat în primăvara anului trecut când mama lui C.G. a sunat la 112 solicitând ca fiul său să fie transportat la spital după ce a devenit violent şi a &...