Sfinţii cei uitaţi ai închisorilor comuniste

Sfinţii cei uitaţi ai închisorilor comuniste
Uneori, o simplă întâmplare îţi poate schimba viaţa, oferindu-ţi un alt drum, o altă trăire, un alt fel de a visa. Uneori se întâmplă ca, fără mari căutări şi me­rite personale, să te cuprindă bucuria unui miracol şi, brusc, în clipa imediat următoare, descoperi sentimentul că exiş­ti şi vezi pentru prima oară lumea dim­prejur, aşa cum i s-a în­tâm­plat an­tro­po­logului Ci­­­prian Voicilă, când, în braţele lui, din­tr-o cu­tiu­ţă cu moaşte luate din osua­rul de la Aiud, a iz­vo­rât un mir pu­ter­nic şi în­mi­res­mat. A iz­vo­rât dintr-un craniu luat la în­tâm­plare de pe Valea Robilor, din cimitirul deţinuţilor politici - tineri ai unei generaţii tragice şi lipsite de noroc; tineri fără nume şi fără mormânt, pentru care astăzi antropologul Ci­prian Voicilă şi alţi ucenici ai părintelui Iustin Pârvu cer me­reu ceea ce ruşii, sârbii, esto­nienii şi bulgarii au făcut deja. Cer canonizarea celor ucişi în închisorile comuniste şi săr­bătorirea lor în ziua de 14 mai, ca amintire a acelui 14 mai 1949, când mii de studenţi au fost aruncaţi, fără nicio vină, în cele mai întunecate şi cumplite temniţe: Piteşti, Aiud, Târgu Ocna, Râmnicul Sărat, Jilava.  

Minunile de la racla părintelui Ilie Lăcătuşu şi floarea care nu se ofileşte niciodată  

Imaginea unui craniu din care izvorăsc picuri de mir vorbeşte de la sine. Nu contează că nu-i ştim nici numele şi nici împrejurările tragic omeneşti ale vieţii. Sfin­ţii nu se grăbesc niciodată. Au timpul şi lucrarea lor nevăzută. Au planul şi misiunea lor tainică. Unii ră­mân în ascuns veacuri întregi, pentru a ieşi apoi la lu­mină printr-o simplă rugăciune sau joacă de copil, cum s-a întâmplat cu sfinţii dobrogeni de la Niculiţel. Alţii dau semn şi vorbesc la momentul potrivit. Apar în visul cuiva de trei ori la rând sau pun stol de păsărele să atra­gă atenţia şi să arate locul, asemenea porum­beilor de la peştera Sfântului Ioan Iacob Hozevitul.  

Sfinţii sunt casnicii noştri. Chiar şi când stau în ascuns şi nu-i vedem aievea, Sfinţii ne sunt mereu ală­turi. Ne sprijină, se bucură pentru noi, ne dau curaj şi speranţă, iar uneori, din motive doar de ei ştiute, ne iau cuminte pe genunchi şi ne şoptesc ce avem de făcut, aşa cum i s-a întâmplat, nu demult, lui Ciprian Voicilă, când a descoperit într-o raclă, nu mai adâncă decât cău­şul unor palme, o promisiune mare cât un legământ - promisiunea că nimic din faptele şi mărtu­riile celor crucificaţi cândva în închisori să nu se piardă. Era o zi de 19 martie - o zi obişnuită, de primăvară. În­trebat de semnifi­caţia acestei zile, părintele Iustin Pârvu va tre­sări şi va cădea pe gân­duri, pentru ca într-un târziu să-şi amintească de mucenicia lui Virgil Maxim sau Ilie Lăcătuşu, cu multele lui vin­decări şi întâmplări miraculoase, pe care acum Ciprian Voicilă în­cearcă să le strângă sub streaşina unei coperţi, a unui titlu şi a unui cuvânt lămuritor, de pre­zentare. Nu vrea să intervină cu ni­mic sau să le dea o altă ordine, de­cât cea a mărturiei personale. Nu vrea să adauge, să pună de la sine, să-şi închipuie în plus. Aşa simte el că e mai bine şi mai ade­vărat. Miracolele trebuie lăsate laolaltă, în dragoste şi comuniune, exact cum stau şi se roagă acum credincioşii la racla lui Ilie Lăcătuşu - îngenunchiaţi şi copleşiţi de emoţie.  

La racla Sfântului încă necanonizat Ilie Lăcătuşu se întâmplă mereu lucruri uimitoare. Fiecare credincios are o poveste anume - o boală, o încercare grea, o cum­pănă de moarte. Unii vin special să ceară. Alţii vin să mulţumească cum ştiu ei mai bine. Într-un colţ al crip­tei, stă mai mereu şi se roagă tânărul adus cândva de rude într-o pătură. E chiar tânărul care, doar atingân­du-se de hainele părintelui, s-a ridicat singur din scau­nul cu rotile şi a putut să ple­ce acasă pe picioarele lui. Alături, o poţi zări pe acea femeie care, cu copilul ei născut fără nervul optic (sin­­dromul Duane), s-a pră­vălit disperată la racla pă­rin­telui, implorând vinde­care, pentru ca la următorul con­sult me­dicii să constate în­măr­muriţi că nervul ce lega ochiul de creierul copi­lului se refăcuse deja cu de la sine putere, sfidând orice lege sau ade­văr anatomic.  

E multă suferinţă, dar şi speranţă, la racla lui Ilie Lă­cătuşu. Judecând după cre­dinţa şi nevoia fiecăruia, pă­rintele dă semn. Pe unii îi lasă să-l atingă şi, asemenea bătrânului părinte Ioan de la Rarău, îi încălzeşte mâna lui cu mâna sa, într-un gest de dragoste şi întărire. Pe alţii îi alege din mulţimea aşe­zată la rând şi le transmite ceva anume prin sora lui, Maria Sabina, aşa cum s-a întâmplat cu soţia preotului Ciprian Staicu, pe care doamna Sabina a luat-o uşor de mână şi a tras-o deo­parte, spunându-i: "Ver­dictul me­di­cilor e greşit. Nu te tul­bu­ra... Vei avea o fe­tiţă". La sfârşit, ca dintr-un impuls de moment, i-a ofe­rit o floare luată întâmplător din mul­tele flori din preaj­mă şi, mi­ra­culos, acea floa­re a rămas neofilită pînă la naşterea fe­tiţei proorocite de părintele. A rămas parcă anume să con­­firme că orice naştere este o izbăvire a iu­birii prin curăţie, prin sim­plitate, prin răbdare, în­cre­dere şi, mai ales, prin fru­mos.  

Sfinţii care ne privesc şi aşteaptă, fără să ne ceară nimic  

La adevăr, ajungi în două feluri. Ajungi după ani lungi de căutări, de rugăciune şi contemplaţie, sau ajungi într-o clipă, ca purtat de un neaşteptat sorb cos­mic, asemenea lui Ciprian Voicilă care, privind miraco­lul săvârşit sub ochii lui, a înţeles că niciodată ceea ce a fost cândva nu poate fi separat de ceea ce este. A în­ţeles că în toate îşi află prezenţa unificatoare a unei voinţe divine, greu de clintit, şi degeaba ne plângem de milă unii altora, considerându-ne un neam sărac, urgisit şi lipsit de noroc, când încă mai avem moaşte şi sfinţi pe care nu-i cunoaştem. Încă mai călcăm pe ur­me­le lor adâncite de paşi, de lacrimi şi de genunchi ple­caţi în rugăciune, de suferinţe şi tortúri inimagina­bile. Sunt Sfinţii închisorilor comuniste - mucenici răbdă­tori, smeriţi şi fără cruce la mormânt. Nu le ştim nici nu­mele şi nici numărul. Sunt mulţi şi, adesea, stau ne­vă­zut lângă noi - cete întregi, preoţi sau mireni, călu­gări sau ţărani blajini şi fără vină. Ne privesc şi nu vor nimic. Aşteaptă doar să-i descoperim. Aşteaptă să le vină vremea, asemenea lui Gafencu, Vulcănescu, Arse­nie Boca, Sofian, Ghiuş, Stăniloae, Steinhardt; aseme­nea lui Sandu Tudor (ucis în spălător) sau Gherasim Iscu, stareţul mânăstirii Tismana, care a murit în celula din Târgu Ocna, ţinând în braţe şi mângâind pe torţio­narul său - un anchetator de Securitate, ajuns, printr-o ironie a sorţii, coleg de celulă chiar cu părintele.  

Iubirea din hohotul de plâns   Până să ajungă în calendare şi acatiste, Sfinţii în­chisorilor aşteaptă. Nu se mai grăbesc nicăieri. Pentru ei, timpul e un capăt de drum; o enormă clipă prezentă. Din locul lor de tihnă, abia le mai auzi respiraţia şi pasul liniştit, de porumbel. Tac şi nu vor să deranjeze pe nimeni. Doar stau cuminte, cum stăteau odată în nopţile de Înviere, când aşteptau să le intre în celulă însuşi Hristos. Alături, clocotitor şi vulcanic, uşor adus de spate şi cu o figură ascetică de sfânt bizantin, vorbeşte Valeriu Gafencu.  

Vorbeşte cu înseşi gândurile şi trăirile lor: "Îmi amintesc că era noapte când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ şi ini­ma zdrobită, într-un hohot de plâns... Simţeam că îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem în­tr-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine sea­ma că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufe­ream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întrea­gă Iubirea. Îmi pierdusem încrederea în sinceri­ta­tea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deo­dată... O! minune! Ce mare eşti, Tu, Doamne! Mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine... Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc mai mult, şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine. Şi le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: «Sunt cel mai păcătos om. Nu merit în­cre­derea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit!». Toţi au rămas uimiţi, înmăr­muriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă... Unii m-au privit cu iubire, pe care ei în­şişi nu şi-o puteau ex­plica... Un singur om mi-a spus: «Meriţi a fi sărutat!». Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi... mi-am continuat plânsul, mulţu­mind şi slăvindu-L pe Dumnezeu... Ah! Dar ce să vă spun! Niciodată nu am simţit mai mult dragostea Mân­tuitorului revărsându-Se în inima mea ca atunci".  

Uitarea e o boală grea. Leacul ei este simplu: pomenirea   Strângând mărturii despre Sfinţii închisorilor, Ci­prian Voicilă le ia, le mângîie cu privirea, le aşează atent între coperţile ocrotitoare ale unei cărţi şi apoi aşteaptă. Nu-şi face iluzii. Ştie că nimic nu va clinti in­diferenţa noastră faţă de canonizarea celor omorâţi în temniţele comuniste. Nimic nu va schimba prejudecăţi şi neadevăruri ticluite anume să nu fie şterse uşor din memorie.

Ceva însă trebuie făcut. Ruşii au canonizat sute de preoţi asasinaţi şi deportaţi în Gulag. Bulgarii, la fel. Noi, doar îi strângem laolaltă cu alţii, în Ziua Tuturor Sfinţilor, sau îi pomenim în treacăt la ectenie, cu o singură propoziţie: "Cei deportaţi în lagăre şi în­chisori". Parcă ne ruşinăm să-i recunoaştem şi să ne mândrim cu  ei. Ce ne costă să le cinstim numele şi să ne amintim de ei într-o zi specială, de 14 mai: Ziua Sfin­ţilor închisorii? Preferăm să aducem cu mare fast, cum s-a întâmplat de curând la Galaţi, moaştele Cuvio­sului Luca al Crimeei. Preferăm sfinţi contemporani, oameni minunaţi de alt­fel, dar trăitori în altă parte şi în alte is­torii: Sf. Martir Ilarion Troiţki, Cuvioasa Mai­ca Serafima, Sf. Kuksa de Odessa sau Sf. Iov Candrea, numit şi As­cetul Rusiei carpatine. Cuvioşii noştri pot să mai aştepte. La vreme de necaz sau boală, le căutăm mormântul sau moaştele, mergem în pelerinaj la Prislop sau Rarău, dar acolo, uităm brusc pentru ce am ajuns. Uităm de chiar marii noştri duhovnici şi îndrumători: Arsenie Boca, Daniil (Sandu) Tudor, Adrian Făge­ţeanu, Galeriu, Cleopa, Papacioc.  

Răbdător şi atent să nu supere pe nimeni, antropo­logul Ciprian Voicilă observă duplicitatea în care ne complacem de mai multă vreme şi oftează. "În defini­tiv, nu e vorba de noi, ca persoane simple şi individua­le. E vorba de fapt de memoria noastră colectivă, de efortul absolut necesar de a readuce în prezent prin cărţi, prin prezentări, prin conferin­ţe faptele exemplare ale unui trecut care ne cuprinde fără excepţie sau dispensă pe noi, toţi... Trebuie făcut acest efort, pentru că se uită... Uitarea e o boală grea şi mortală, iar lea­cul ei este simplu: pomeni­rea. Nu e nevoie de mari desfăşu­rări intelectuale. E suficient să te întâlneşti în numele lor şi să rezumi nişte fapte. Să poves­teşti, de pildă, cum părintelui Adrian Făgeţeanu i s-a smuls de opt ori cru­ciu­liţa de la gât, în timpul anchetei, de către un securist, iar părintele s-a repezit de fiecare dată la coşul de gunoi pentru a pune cruciu­liţa din nou la gât, în­durând o ploaie de lovi­turi, de pumni şi picioa­re date cu toată ura. Pe urmă, să povesteşti cum Gafencu a renunţat la sticluţa lui de strepto­mi­cină, care ar fi putut să-l salveze, dar el a preferat să i-o dea unui frate de suferinţă, evreului Wurmbrand, într-un gest profund creştin, care a făcut în aşa fel ca Wurmbrand să iasă teafăr din închisoare, iar Valeriu să moară măcinat de tuberculoză".  

Adâncul de foame, mizerie şi suferinţă de la Aiud, Gherla sau Jilava s-a încălzit deseori cu gesturi de mare iradiere creştină. Gestul fragilului intelectual Mircea Vulcănescu, care s-a aşezat pe cimentul umed şi îngheţat, pentru ca aproapele lui (mult mai plăpând decît el) să doarmă câteva clipe pe aşternutul propriu­lui său trup. Gestul părintelui Calciu, care a prelungit cu picuri de sânge din sângele lui viaţa unui smerit mu­cenic al lui Hristos, Constantin Oprişan. Gestul de mare curaj al părintelui Ioan Iovan, care nu numai că a împărtăşit în ascuns pe deţinuţi, coborându-le Sfânta Cuminecătură cu o sfoară pe fe­reastra celulei, dar, prin blân­deţea unui singur cuvânt inspi­rat de Dumnezeu, a reuşit să-l încreştineze pe cel mai cumplit şi mai ateu gardian de la Aiud.  

Prin suferinţa şi exemplul lor, toţi sunt Sfinţi. Să nu avem nicio îndoială! O spun cei care încă mai trăiesc. O spun sutele de mărturii şi vindecări mira­cu­loase ce se petrec chiar în zi­lele noastre. O spune însuşi ma­rele patetic, Sfântul aruncat printre alţi Sfinţi, Valeriu Ga­fen­cu: "Azi noapte, cînd voi dormeaţi, am avut o vedenie. Acolo, în vede­nie, am înţeles temniţa. Am văzut moartea şi în­vierea temniţei. Am vă­zut pământul deschizân­du-se şi înghiţind închi­soarea. Pământul şi-a luat pământul înapoi. Cu surprindere am vă­zut apărând în loc o bi­serică. La început era mică.   Încetul cu încetul a crescut, asemenea unei flori. Când a ajuns mare cât temniţa noastră, am intrat cu sfială în ea. Fraţilor, nu sunt nebun. V-am găsit în biserică rugân­du-vă. Catapeteasma era obişnuită, având pe ea sfinţii care ne-au ajutat de atâtea ori. Dar, pe pereţi, nu mi-a venit să cred. Pe cine am văzut în icoane? Erau de-ai noştri, îmbrăcaţi în zeghe. Pe unii i-am recunoscut uşor, pe alţii mai greu. Aveau aură de sfinţi. În spate, în iezerul cel de foc, i-am văzut pe cei care ne hăituiau sufletele. Nu erau toţi acolo, unii erau cu voi".     

(Sorin Preda, Formula AS)  

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Decizie drastică luată de șefii lui Deportivo! Florin Andone a fost pus pe lista de transferuri

astăzi, 16:43
218

Botoşăneanul Florin Andone a fost pus pe lista de transferuri de oficialii de la Deportivo la Coruna, după un interviu dat în presa spaniolă în care îşi exprima frustrarea că n...

Un nou rezultat de excepţie pentru pompierul maratonist Iulian Rotariu - FOTO

astăzi, 16:28
282

Iulian Rotariu a obţinut locul patru la maratonul din Patagonia obţinând premiul pentru fairplay din aproape 300 de participanţi. A fost cea de-a patra cursă organizată de 4Deserts, iar ang...

Tânără din Botoşani implicată într-un accident rutier la Suceava! Şoferul vinovat, acuzat de trei infracţiuni

astăzi, 14:32
922

O tânără, de 32 de ani, din Botoşani, a fost implicată, sâmbătă, într-un accident rutier petrecut în localitatea Moara din judeţul Suceava.Femeia se afla la vol...