Sfinţii Botoşanilor: Întâlnirea dintre Părintele Dumitru Stăniloae şi Părintele Paisie Olaru!

Sfinţii Botoşanilor: Întâlnirea dintre Părintele Dumitru Stăniloae şi Părintele Paisie Olaru!

 Parintele Staniloae  

...umbla cu paşi şovăiel­nici prin chiliuţa lui îngustă şi cu desăvârşire săracă. I se spusese că vine părintele Stăniloae cu nişte străini şi se pregătise de oaspeţi: îl pusese pe unul din fraţi să aducă o căl­dare de apă proaspătă, în care răsturnase o pungă de zahăr şi storsese o mulţime de lămâi.

Spre sfârşitul anilor şaptezeci a venit în România Olivier Clement cu familia. Am făcut împreună o călătorie prin ţară. Am trecut prin Cheile Bicazului şi ne-am îndreptat iar spre Sihăstria şi Sihla.

Cel mai important moment al acestui drum a fost întâlnirea cu părintele Paisie de la Sihla. Între timp se făcuse drum de maşini peste munte şi am putut ajunge toţi sus, fară efort.

Nu-l cunoscusem înainte, nu ştiu când se stabilise acolo. Dar faima lui trecuse de munţii Agapiei, astfel că ni s-a părut impor­tant ca un ortodox din Occident să cunoască un reprezentant atât de autentic al ortodoxiei româneşti.

Părintele Paisie era un călugăr modest, bătrân, un chip de sfânt. Nu mai vedea bine şi din cauza asta umbla cu paşi şovăiel­nici prin chiliuţa lui îngustă şi cu desăvârşire săracă.

I se spusese că vine părintele Stăniloae cu nişte străini şi se pregătise de oaspeţi: îl pusese pe unul din fraţi să aducă o căl­dare de apă proaspătă, în care răsturnase o pungă de zahăr şi storsese o mulţime de lămâi.

Nici n-am încăput toţi în chilie. Erau de faţă Olivier Clement cu soţia şi cei doi copii, părintele Bordaşiu cu soţia şi noi. Se mai adăugaseră nişte călugări tineri din Sihla.

Ceea ce m-a frapat de la bun început a fost lumina din odaie. Era foarte strâmt acolo, prin ferestruicile ca de jucarie nu răzbăteau razele de afară. Totuşi încăperea strălucea, părea că undeva, sub grinda joasă, s-ar fi ascuns soarele. Un soare special, aparţinând numai părintelui Paisie, creat de Dumnezeu numai pentru chilia lui.

După aceea am înţeles: lumina nu venea de altundeva. Venea de la părintele Paisie, de la făptura lui măruntă, îmbrăcată într-o rasă neagră-vineţie, roasă de atâta purtat.

Când au intrat oaspeţii, s-a îndreptat spre tata şi s-a aplecat până la pământ sărutîndu-i mâna. Tata s-a apărat: "Vai, părinte Paisie, se poate?" şi s-a aplecat la rândul lui, încercând să sărute mâna părintelui Paisie. Apoi s-au îmbrăţişat. Olivier Clement urmărea scena cu ochii în lacrimi şi a îngenuncheat, cerând să fie blagoslovit.

Am îngenuncheat toţi, şi părintele Paisie ne-a binecuvîntat: "Domnul...".

Avea gesturi domoale, parcă de catifea, şi o linişte formida­bilă pe faţa bătrână, plină de cute subţiri.

Au început să vorbească. Tata l-a întrebat despre Rugăciunea lui Iisus.

Părintele Paisie s-a apărat: "Nu ştiu, părinte Stăniloae, eu sunt prea nevrednic ca s-o am. Am aflat şi eu din auzite, de la alţii, care-o practică într-adevăr".

Şi ne-a vorbit vreun sfert de ceas despre ea. Despre liniştea şi lumina care copleşesc pe cel ce se roagă. O stare de extaz unit cu trezvie, cu concentraţie, cu deplină conştienţă. I se traducea lui Olivier, care asculta cum cred că n-a mai ascultat niciodată în viaţă. Gândirea lui e prea subtilă şi prea ancorată în subţirimea spiritului pentru a nu pricepe pe deplin ceea ce spunea părintele Paisie cu vorbele lui modeste.

Treptat sfiala acestuia se risipise. Dacă la început şovăia oarecum, căutându-şi cuvintele, pe măsură ce vorbea ne copleşea cu densitatea şi nuanţarea vorbirii lui.

Aş fi vrut, scriind aceste rînduri, să redau câte ceva din cele spuse de el. Dar am renunţat. Nu mă simt în tare să-i reproduc în mod autentic cuvintele. Fără îndoială, numai aşa se putea aborda un asemenea subiect: într-un apofatism în care simplitatea cuvin­telor contrasta evident şi necesar cu ceea ce ele ştiau să exprime. Mă îndoiesc că orice titrat universitar care a citit tomuri despre Rugăciunea lui Iisus şi eventual a susţinut şi teză de doctorat cu acest subiect poate să expună concentrat şi esenţial experienţe pe care numai trăirea lor le face accesibile înţelegerii. Părintele Paisie le trăise, în mod evident, cu toate că în smerenia lui afirmase: "Am aflat de la alţii...".

Am să spun doar că a fost o lecţie de teologie cum rareori am auzit. L-am ascultat toţi în tăcere. Ceea ce spunea era definitiv şi ni se părea că urechile noastre nu pot auzi, şi mintea noastră nu poate pricepe destul.

Când a încheiat, părintele Paisie a devenit din nou bătrânelul sfios şi blând, de optzeci de ani, care nu putea pricepe cum de în chilia lui din fundul munţilor au venit "oameni atât de mari".

Spovedea zi şi noapte. Şirul credincioşilor nu se isprăvea niciodată. Părintele îi primea pe toţi, oricând, totdeauna.

Câteodată adormea cu capul aplecat pe patrafir. Apoi tresărea: "Mai spune o dată, c-am moţăit puţin". Omul repeta, şi părintele asculta, cu creştetul alb ca neaua sprijinit de cel al păcătosului, într-o înfrăţire plină de smerenie. Apoi vorbea el, îndelung, cu răbdare. La sfirşit se scărpina în cap: "Ce canon să-ţi dau eu ţie? Hai, du-te şi prăşeşte două, trei cuiburi de cartofi, colo, în grădină! Şi să nu mai faci!" (pe coasta stîncoasă fraţii săpaseră cu trudă pămîntul pietros şi tocmiseră o "grădină", două, trei straturi de cartofi şi de varză) Ei ne-au relatat cele de mai sus. Zâmbeau când vor­beau de părintele lor, un zâmbet plin de dragoste, de veneraţie şi de entuziasm.

De obicei la cei ce trăiesc în preajma personalităţilor despre care se vorbeşte mult şi cu admiraţie funcţionează un spirit critic foarte accentuat. E oarecum o reacţie de autoapărare, de autoscuzare, nici el nu-i mai bun ca mine, toţi avem cusururile nnoastre. Deseori am remarcat această atitudine, uneori justificată, alteori nu. Dar în ceea ce-l priveşte pe părintele Paisie exista un consens care ni s-a părut cât se poate de întemeiat. El era în mod evident deasupra tuturor imperfecţiunilor umane, omul în care nu exista răutate, aşa cum se spune în Biblie. (…)

La plecare, tata şi Olivier, şi noi toţi ceilalţi i-am sărutat mâna. Părintele ne-a binecuvântat, după ce se asigurase că ne răcorisem cu limonadă şi că nu plecam însetaţi la drum.

Pe părintele Paisie cel blând şi cu chip de sfânt l-am mai întîlnit o dată, peste vreo doi ani, cînd am revenit în Moldova mănăs­tirilor şi a călugărilor îmbunătăţiţi, în Moldova Voroneţului şi a Cetăţii Neamţului.

Şi i-am mulţumit totdeauna lui Dumnezeu că ne-a îngăduit să-l cunoaştem şi să ne convingem încă o dată că sfinţenia există şi astăzi pe faţa pământului. Trebuie doar să descoperi locurile unde vieţuieşte modest şi tăcut.
 

(Lidia Ionescu Stăniloae, "Lumina faptei din lumina cuvântului". Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas)


 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Poliţist botoşănean, acuzat de purtare abuzivă

astăzi, 21:01
578

Achitat de Judecătoria Botoşani, fostul şef al Secţiei de poliţie rurală Flămânzi, inspectorul de poliţie Mihai Cliveţ, se va prezenta şi în faţa unei instanţe a Curţii de Ape...

Lansare de carte: "Animetria", de Ionuț-Bogdan Cărăușu

astăzi, 20:06
95

Editura Timpul și Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani vă invită la lansarea volumului de debut al poetului Ionuț-Bogdan Cărăușu.Lansarea vol...

Întâlnire emoţionantă între fraţii de peste Prut! FOTO

astăzi, 19:59
473

Basarabia – pământ românesc – răpită de la patria mamă în anul 1940, tragicul an al istoriei românilor, trăieşte şi simte încă româneşte. Am si...