Scrisoare de la Ipotești: "Timpul și-a pus amprenta învechind totul, ca într-un film al degradării..."
Botosaniul pune SUFLET!

Scrisoare de la Ipotești: "Timpul și-a pus amprenta învechind totul, ca într-un film al degradării..."

   Alina Vilcan

Botoșaniul e un mix de stiluri arhitecturale, cu clădiri care spun la fiecare pas povești, e un oraș cândva dominat de armeni și de evrei, care păstrează ceva din fastul de odinioară, însă prea puțin, căci timpul și-a pus amprenta învechind totul, ca într-un film al degradării, numai uneori nimerești în clădiri atent renovate, cum e vechiul hotel Rapsodia, unde mi-am petrecut o noapte de weekend.

Prezentatoarea Ştirilor ProTV a postat pe blogul personal o scrisoare a unei tinere scriitoare din Bucureşti aflată, pentru o lună de zile, în Ipoteşti, într-o rezidenţă pentru scriitori. Andreea Esca a fost impresionată nu doar de stilul Andreei Vîlcan, ci şi de informaţiile extrem de interesante pe care scriitoarea le transmite. 
 
Redăm mai jos textul Alinei Vîlcan:

"Dragă Andreea,

Nu plec de la Ipotești unde, așa cum știi, mi-am petrecut luna septembrie, în prima mea rezidență pentru scriitori, înainte de a-ți trimite câteva rânduri. Că eu nu sunt scriitoare, știm cu toții, dar aici, timp de o lună, într-un fel am fost. La Ipotești, Andreea, oamenii folosesc extrem de des cuvântul "domnișoară", mie îmi spun "domnișoara scriitoare" și asta mi se pare frumos. Adevărul e că e o altă lume aici, una în care mai există liniște și răbdare, aragazuri cu butelii și cafele la ibric, bătrâni care au făcut războiul și au fugit din lagăre, femei care la slujba de duminică și în zile de sărbătoare poartă de fiecare dată fuste și își acoperă capul.

Aproape că am și uitat Bucureștiul. Aici, locuiesc într-una din clădirile Memorialului Ipotești, am o cameră la etaj, de pe terasa căreia văd dealurile ce înconjoară satul, văd casele joase din jur, căruțele cu care sătenii se întorc de la muncile câmpului, pe stradă nu trec prea multe mașini, încât poți să auzi vântul și cântecul păsărilor, graiul moldovenesc în care bătrânii se strigă și își vorbesc pe ulițe, e plăcut să îi asculți, însă cel mai adesea e liniște. La sfârșit de săptămână se întâmplă să mai fie câte o nuntă și atunci alaiul vine să se pozeze în curtea muzeului, unde e și biserica satului, o biserică din cărămidă aproape roșie, chiar lângă bisericuța albă a Eminovicilor, acum în renovare.

Când am ajuns aici, pe 1 septembrie (ce mult mi se pare de atunci!), am găsit un grup de traducători din mai multe țări, erau aici pentru un atelier organizat tot de FILIT, de la ei am aflat că Eminescu nu prea se mai traduce azi, fiind greu de tradus, la fel cum nici proza scurtă, nici romanele de debut nu se traduc, partea cu romanele nu prea mi-a plăcut și apoi am evitat să mai aflu și altele de la ei, deși erau un grup interesant, seara se adunau în foișor, râdeau, povesteau, ba mai și cântau și dansau, când au plecat cineva a scris chiar și o poezie de rămas bun, mie mi-a amintit de Topârceanu, nu știu de ce, poate pentru "Vara la țară", dar la Ipotești era deja toamnă, unele zile erau de-a dreptul reci și într-una din aceste zile am luat microbuzul de Botoșani, oraș aflat la doar zece kilometri, și acolo nu am mai citit nimic despre Eminescu și nu am mai scris niciun rând la cartea mea pe care nu o voi termina niciodată, ci m-am închis în mall-ul orașului, Uvertura Mall, câutându-mi ghete și cardiganuri dintre cele mai groase, căci moșia de altădată a Eminovicilor se întinde la marginea Ipoteștiului, aproape în câmp, ceea ce fură mereu câteva grade, iar eu aș fi vrut să stau în fiecare zi afară, pe terasa bibliotecii sau în livada cu pomi fructiferi și pisici.

Uneori am impresia că am nimerit într-o legendă, din care mi-e greu să ies și nici nu caut asta, ba dimpotrivă, îmi întrețin impresia ascultând poveștile muzeografilor despre istoria locului și citind fără întrerupere cărțile din bibliotecă, din care aleg de fiecare dată numai scrieri despre viața poetului sau răsfoiesc cele 44 de caiete legate după manuscrisele lui.

E ora unsprezece și slujba tocmai s-a încheiat în biserica din curte, biserica satului în care azi am intrat pentru prima dată, dar cumva stingerită de hainele mele neadecvate, pentru că aici toate femeile purtau fuste, iar pe cap aveau năframe sau eșarfe, închipuie-ți cum m-am simțit cu pantalonii mei rupți și pălăria de soare, aș fi alergat să mă schimb, dar în loc de asta m-am refugiat în Casa Memorială, casă mică, de numai trei camere și un hol larg pe mijloc, care reconstituie locuința Eminovicilor, cu cerdac și podele din lemn, așa cum tot din lemn e și tavanul, cu obiecte adunate în timp, dintre care unele au aparținut cu adevărat poetului sau familiei, iar altele, deși nu au le-au aparținut lor, aparțin epocii, sunt acolo dulapurile din zestrea Aglaei, dar și caseta de machiaj a lui Mihai, cu care a colindat teatrele în adolescență, sunt câteva din cărțile lui Eminovici și cuvertura care acoperea patul la moartea acestuia, și toate te transpun în secolul al XIX-lea și într-o stranie istorie de familie, iar angajatele locului îți pot povesti la o cafea cum uneori s-ar vedea o siluetă în negru traversând biblioteca, atunci se fac glume și se spune că e Iorgu, unul dintre frații poetului care s-a întors la Ipotești ca să-și ia viața, de ce însă nu ar fi Niculae, celălalt frate care a ales aceeași soartă, sau poate că nu e vorba de alegeri aici, îți zici ascultând noaptea cântecul cucuvaielor, când intri prea mult în povestea Eminovicilor o poți găsi apăsătoare, apoi, într-o zi traversezi muzeul deschis în anul 2000, treci prin saloane și încerci să reconstruiești în imaginație un destin, te agăți de obiecte, mai întâi acelea care amintesc de viața satului, apoi cele ce țin de familie, apoi intri în salonul vienez și în salonul destinat teatrului și în salonul ca o proză fantastică, și la un moment dat amețești, ți se face rău, designul acestui muzeu e inovator, și e amețitor, e o călătorie aparte, așa cum a fost și viața poetului și atunci îți vine ideea de a scrie într-o zi o biografie ficționalizată a acestuia, ca să înțelegi.

Până atunci cauți să-i asculți pe bătrânii satului și amintirile lor despre Isocești, boierii cu care bătrânul Eminovici împărțise moșia și cărora apoi le vânduse partea lui, atunci poetul ar fi încercat să facă rost de bani să salveze pământul pe care copilărise, pe care iubise în adolescență o fată blondă, despre care se crede că murise, o chema Casandra și avea să întrupeze iubita ideală în versurile idilice de la începuturile liricii eminesciene, dar despre Casandra nimeni nu învață în școală.

Zilele aici mi-au trecut repede, prinse între viața și scrierile eminesciene, jocul meu de-a romanul, drumurile la Botoșani…

Am mers într-o zi prin oraș pe urmele poetului, trecând pe la biserica Uspenia, unde a fost botezat, privind clădirile unde altădată fuseseră casele căminarului Eminovici, chiar lângă biserică, pășind prin parcul Mihai Eminescu și neoprindu-mă decât în fața curții care cândva a găzduit casa Harietei, sora aceea preferată, care îl îngrijise cu un devotament nebun în anii grei de boală, bolnavă la rândul ei, târându-se de la patul ei până la patul lui, până ce Veronica Micle îi propune să se întoarcă la București, iar el se va întoarce, spre disperarea Harietei.

Botoșaniul e un mix de stiluri arhitecturale, cu clădiri care spun la fiecare pas povești, e un oraș cândva dominat de armeni și de evrei, care păstrează ceva din fastul de odinioară, însă prea puțin, căci timpul și-a pus amprenta învechind totul, ca într-un film al degradării, numai uneori nimerești în clădiri atent renovate, cum e vechiul hotel Rapsodia, unde mi-am petrecut o noapte de weekend.

Și tot în Botoșani am mers într-o zi cu tramvaiul 101, de la gară până în centru, iar tramvaiele de aici sunt mici cam cât troleele și în ele încă vei găsi taxatoare care pe doi lei îți vor vinde bilet. Tot din Botoșani voi mai păstra în minte amabilitatea taximetriștilor dispuși la orice oră să te ducă în afara orașului, zâmbind, căci nu a fost unul care să refuze să mă ducă la Ipotești, și pe care abia îi convingeai să accepte câțiva lei peste ce le arăta aparatul, ceea ce mi-a amintit mereu de taximetriștii noștri din București, care nu prea acceptă curse în afara orașului și pe care nu trebuie să-i convingi niciodată să accepte un bacșiș.

Aș mai avea atâtea de scris, depre cele două cârciumi din sat și despre magazinul deschis doar dacă strigai la poartă, despre cum la Ipotești cu greu vei găsi țigări, despre turiștii pe care i-am văzut adesea vizitând muzeul, despre oamenii politici, actorii sau scriitorii care au trecut pe aici, despre amfiteatrul cu scaune albastre din curtea Memorialului și evenimentele lui, despre lăzile cu roșii, vinete și ardei pe care o femeie le vinde la poarta casei, vizavi de muzeu, dar de la care nu am cumpărat niciodată nimic, pentru că legumele ei erau pur și simplu lăsate la poartă, iar ca să cumperi trebuia să strigi, ceea ce eu nu reușeam niciodată și atunci mi-am dat seama că e mult de când îmi petreceam verile în vacanțe lungi în satul de câmpie al bunicii, e ca și cum nici nu ar fi fost veodată, e mult de atunci, vorba poetului, "e mult de atunci, Harietă, de când eram mici de tot și ne spuneau moșnegii povești. Povești sunt toate în lumea asta"…

Ipotești, septembrie 2015"
 
Sursa: andreeaesca.com

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Pieton accidentat pe strada Nicolae Iorga!

astăzi, 09:27
31

În cursul zilei de joi, un bărbat de 57 de ani, din municipiul Botoşani, în timp ce efectua manevra de mers înapoi pe strada Nicolae Iorga din municipiu, surprinde şi accidenteaz...

Funcţii de grefier şef scoase la concurs de instanţele botoşănene

astăzi, 08:58
150

Concursul se va desfăşura în perioada 8-16 decembrie la Curtea de Apel Suceava şi pot concura grefierii cu o vechime de minim trei ani în cazul celor încadraţi pe studii medii, r...

Comunicat Marius Budăi: "PSD a îndeplinit toate promisiunile pentru pensionari din programul din 2017"

astăzi, 08:30
26

Parlamentarul PSD Marius Budăi, membru în Comisia pentru buget, finanțe și bănci din Camera Deputaților, a declarat miercuri că în lista celor 100 de obiective realizate în pri...