"Pentru mine, Petrică nu este o povară. Este o Cruce! Cine vrea să înţeleagă asta...". Şi se face pace în inimă, şi se face lacrimă. Suntem supăraţi pe viaţă, ne credem săraci, bolnavi, chinuiţi, pierduţi şi fără bucurie. Cum ar fi oare să ne amintim, câte o clipă în fiecare zi, că trăim? Cum ar fi, o clipă în fiecare seară, să o transformăm în rugăciune pentru aproapele? Atât: o clipă, cât am rosti un nume.
Stau pe o bancă, între Petrică şi mama lui. Doamna Elena zâmbeşte şi vocea coboară deseori spre chipul senin al copilului ei. Mi-e bine şi mi-e linişte, ca într-un cuib de îngeri. Deşi îl ştiu pe Petrică de mulţi ani, abia acum vorbim pe îndelete, iar doamna Elena mă răscoleşte neaşteptat de frumos.
O lecţie de la Petrică!
De ani buni, slujbele din Biserica Vovidenia sunt "dublate" de vocea lui Petrică. Băiatul cu sindrom Down care ştie pe de rost rugăciunile, răspunsurile la strană, cântecele din toate sărbătorile. Băiatul cu ochi mari, care dă sens adevărat îndemnului lui Iisus: Lăsaţi copiii să vină la mine! Doamna Elena îşi cere iertare pentru toţi anii în care creştinii, spune ea, au fost deranjaţi de vocea lui Petrică. "Dacă îi spun să tacă se supără. Să mă ierte şi părintele, şi oamenii, dar numai aşa pot să îl ţin pe Petrică alături de Dumnezeu...". Petrică vine duminică de duminică lângă icoana mare a lui Iisus pentru că, duminică de duminică, băiatul cu ochi mari se întoarce Acasă. Rareori am văzut o asemenea dăruire în rugăciune. Rareori am simţit într-un om atâta responsabilitate pentru aproapele. Petrică are ceea ce puţini dintre noi primesc: darul rugăciunii adevărate.
"O lectie de care imi amintesc cu lacrimi in ochi este cea pe care mi-a dat-o Petrica, un copil cu sindromul Down, cu o familie foarte credincioasa si sufletista, care in virtutea prieteniei noastre, atunci cand am sustinut examenul de gradul II s-a rugat pentru mine toata ziua la icoana Maicii Domnului", îmi mărturisea în urmă cu ceva timp prof. Mihaela Epure, care a primit un onorant titlu de "prieten" din partea lui Petrică.
Doamna Elena îşi duce Crucea purtându-l pe Petrică prin lume. Îl poartă mândră, cu zâmbet în privire. Şi, dincolo de durere, de chinul şi suferinţele din toţi anii, cred că este o mamă fericită.
Binecuvântarea lui Dumnezeu: Constantin-inventatorul mâinii bionice, Petrică-chip de înger, Vasile-informaticianul!
A aşteptat aproape 10 ani să fie binecuvântată de Dumnezeu cu prunci. După rugăciune adâncă, minunea s-a produs şi în 1994 s-a născut Constantin. Un copil dorit, iubit, aşteptat îndelung şi aproape fără speranţă. După alţi doi ani a venit şi Petrică, şi de atunci totul s-a schimbat în viaţa familiei. "Am spus: Doamne, facă-se Voia TA", a rostit doamna Elena când a înţeles că a primit la sân un copil special, un copil cu Sindrom Down.
Imediat după Petrică s-a născut şi Vasile, mezinul familiei. "Au fost ani grei, cumplit de grei. Dar la biserică totdeauna îmi alinam sufletul. De multe ori am primit răspunsurile potrivite frământărilor mele doar asistând la slujbă. Părintele Partenie Apostoaie vorbea parcă pentru mine, la predică mereu auzeam ceva care îmi dădea putere". Iar sfaturile şi îmbărbătarea duhovnicului, părintele Gheorghe Viziteu, au însoţit-o în fiecare zi.
A învăţat că un copil cu probleme nu înseamnă o ruşine, a învăţat că oamenii din jur au nevoie să înveţe iubirea, toleranţa.
"Când vezi o femeie cu un astfel de copil nu înseamnă că e ultimul om! Eu am trecut de aceste momente, dar am suferit în toti aceşti ani. Eu acum nu mai văd nimic în jurul meu. Pentru că în jurul meu este Petrică. El nu este pentru mine o povară. Este o cruce. Cine vrea să înţeleagă... Spune şi la Sfânta Evangheie, când ucenicii îl întreabă pe Iisus despre orbul din naştere: "Doamne, cine a greşit, el sau părinţii lui?". Şi Iisus le răspunde: "Nici el, nici părinţii lui!". S-a născut pentru că asta a fost voia lui Dumnezeu...", spune doamna Elena şi zâmbeşte spre Petrică într-o duioşie în care îţi vine să te bagi ca să îţi fie bine la suflet.
Cum au crescut aceşti oameni trei copii? Constantin Voiniciuc, băiatul cel mare, este inventatorul mâinii bionice. Îl ştie România şi privesc spre el experţi internaţionali în inventică şi robotică. Vasile, mezinul, îi calcă pe urme. Doamna Elena vorbeşte cu smerenie despre băieţii ei. Şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu că, în timp ce ea îl creştea pe Petrică, băieţii ei au găsit un om căruia nu are destule cuvinte să îi mulţumească: profesorul Luisian Grigore, de la Palatul Copiilor. Astăzi, Costel este student la o universitate internaţională, în Bucureşti. Vasile este încă elev, la Colegiul "Gheorghe Asachi", şi obţine premii lângă premii, la fel ca fratele său mai mare.
"L-am întâlnit doar o dată pe domnul profesor, la o conferinţă unde era Costel. Un profesor excepţional, care poate şi-a neglijat propria familie, propria viaţă, pentru copiii aceştia. Pentru copiii mei, el le-a fost aproape. Un om de admirat. Costel datorită lui este unde este. Degeaba ai un copil bun dacă nu găseşte omul care să îl îndrume la timp", spune doamna Elena. "Păcat că nu vorbim mai des despre oamenii minunaţi care există. Ar trebui să învăţăm asta, pentru că de rău prea mult vorbim!".
"Domnişoara"!
Mai ales despre Mihaela Epure ar vrea să îmi vorbească! "Domnişoara", cum o pomeneşte deseori în discuţia noastră pe profesoara de la Liceul Pedagogic.
Duminică, Mihaela Epure a fost omul cu surprize! A pregătit în amănunt un eveniment pe care nu îl vor uita prea curând: majoratul lui Petrică! Cu tort, invitaţi, voie bună! Petrecerea a fost în curtea unor oameni frumoşi, care nici măcar nu îl cunoşteau pe Petrică. Iar cadoul a fost pe măsură: doi peruşi simpatici, pe care i-au numit Koko şi Koka şi cărora Petrică le-a dăruit imediat titlul important de "prieteni".
Copilul cu Down nu se împrieteneşte decât cu oameni care îi sunt dragi. "Familia respectivă, care ne-a primit acasă, are şi doi copii, au fost atât de primitori. Nu i-am cunoscut până acum. Oameni minunaţi, prietenoşi! Petrică a fost acceptat şi s-a simţit atât de bine, el atât are nevoie", spune mama lui Petrică despre familia Nechifor.
Gesturi simple, de la oameni frumoşi! Sunt puţine, sunt rare? Fiecare dintre noi ştie, la fel cum în puterea fiecăruia dintre noi stă forţa binelui şi a faptei! Trebuie să mai facem un pas, să luăm de mână oamenii care au nevoie să ne simtă mâna.
"Ce face domnişoara Mihaela sunt poate lucruri mărunte, dar ştiţi ce mult înseamnă pentru noi? Ieri ne-au venit câteva fete la uşă, de la doamna Mihaela, să îi spună lui Petrică La mulţi ani. Un gest care ne-a emoţionat atât de mult... Nişte fetiţe, în loc să îşi cumpere o îngheţată sau un suc, ele au venit la Petrică", spune emoţionată doamna Elena.
"Se roagă mult... Parcă ar avea legătură directă cu Dumnezeu"
Sunt mulţi oameni cu suflet minunat care se adună în jurul lui Petrică şi cercul se face mare, din ce în ce mai mare.
Pentru că Petrică are mulţi prieteni. De la unii dintre ei nu vrea decât o strângere de mână. Asta îi este cea mai mare fericire: să dai mâna cu el! "Asta e pasiunea lui. Un domn, la biserică, vine în fiecare duminică şi dă mâna cu Petrică. E prietenul meu, aşa spune Petrică şi e foarte bucuros. Nu vrea mai mult. A lipsit odată acel domn, şi Petrică a plâns în biserică şi s-a rugat la icoane să vină prietenul lui la biserică".
Doamna Elena vrea să le mulţumească tuturor celor care, prin gesturile lor, au adus bucurie vieţii, l-au făcut să zâmbească până şi pe Dumnezeu. E de ajuns să privim ochii lui Petrică, să simţim strângea mâinii lui, să îi ascultăm rugăciunile rostite sacadat sau grăbit, uneori distorsionat...
"Se roagă atât de mult la Dumnezeu... Parcă ar avea legătură directă cu Dumnezeu".
Doamna Elena ştie că mai ales ei, copiii cu Sindrom Down, au nevoie de Dumnezeu. Ar vrea ca şi alţi părinţi să înţeleagă acest lucru. S-au uimit şi medicii de Petrică, dar sufletul de mamă ştie că Dumnezeu este lângă băiatul ei.
Să ne purtăm Crucile în braţe şi să le iubim!
"Câteodată simţi că vrei să spui tare, răspicat, că fără Dumnezeu nu poţi face nimic. Sunt mulţi copii cu Sindrom Down care pot fi ajutaţi. Am fost întrebată: cum aţi reuşit să îl socializaţi aşa bine pe Petrică? Nu am făcut nimic, este binecuvântarea Domnului".
"Eu sunt mama lor acasă, sunt mama lor prin rugăciune, aşa sunt alături de ei". O mamă neştiută, dintre milioanele de mame ascunse în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Într-o modestie rară, vorbind despre Costel, inventatorul mâinii bionice, care a uimit România şi lumea, despre Vasile care merge cu paşi grăbiţi spre performanţele fratelui său, despre Petrică şi rugăciunea lui "direct" cu Dumnezeu...
(Florentina Toniţă)