Asemenea Sfinților Apostoli ei, învățătorii, au trudit și trudesc spre a lumina și descoperi frumuseți ale spiritului în sufletele nevinovaților învățăcei care pășesc și astăzi ca și noi oarecând pe băncile școlii, cu sfială, cu teamă de necunoscut, dar și cu încrederea strecurată în plăpândele lor suflete de învățătoarea, învățătorul, care îi primește în clasă, îi ordonează în bănci, pregătindu-i astfel pentru patru ani de muncă, de cercetare, de bucurii, de poticneli, dar și bune nădejdi întru izbândă. De-a lungul anilor, prin munca sa, învățătorului i-au fost recunoscute, deși uneori măcar formal, meritele.

Toți cei 12 Apostoli ai Domnului nostru Iisus Hristos s-au nevoit a răspândi, până la marginile lumii, dreapta credința creștină, și a vesti tuturor neamurilor pământului pe Hristos-Dumnezeu, chemându-le pe toate la lumină și mântuire. Și învățătorii sunt tot un fel de apostoli, de trimiși. Cu aceeași râvnă, cu aceeași devoțiune ei sunt chemați să risipească întunericul din noi și lumineze suflete făcând din catedra școlii un veritabil "altar" de jertfă. Răbdare, stăruință, îngăduință, măiestrie sunt doar câteva din ofrandele pe care învățătorii le așează cu generozitate pe acest altar al școlii.
 
Vă invit să ne amintim de icoana blândă a învățătorului, învățătoarei noastre, "domnul sau doamna Trandafir" care a înseninat copilăria fiecăruia dintre noi. Invățătorul este ca un sfânt dintr-o icoană veche. Oricâte mari funcții am avea, oricâți bani și bunuri am acumula, oricât de celebri am fi, rămânem tot învățăcei ai doamnei sau domnului învățător. Luați de iureșul acestei lumi, de grijile atât de mari și obsedante uităm să ne mai amintim de cei care odinioară ne-au purtat mâna stângace pe foaia neprihănită învățându-ne să așternem pe ea graiul dulce românesc.
 
Acum câțiva ani am fost chemat să slujesc la înmormântarea unei învățătoare din urbea Iașului. Era o bună prietenă a profesoarei mele de română  din școala generală pe care o cunoscusem și eu. Era pogorâtă parcă dintr-o altă lume. Un chip blajin și cuminte, cu mulți ghiocei pe sub tâmple venerabila învățătoare purta cu sine povara unei frumoase slujiri a învățământului românesc. În drum spre capitala culturală a Moldovei îmi imaginam că va fi foarte multă lume. Sute de foști elevi vor veni să o conducă către Cer pe cea care, odinioară i-a condus către lumină. Vă mărturisesc că, intrând în biserică, am trăit un dublu sentiment de tristețe. Pe lângă întristarea firească pricinuită de o vremelnică despărțire, m-a cuprins și o profundă mâhnire, dar și indignare. Rudele, câțiva vecini, colegi și foarte puțini foști elevi străjuiau catafalcul cândva apreciatei dăscălițe. În cei peste 30 de ani de slujire acea învățătoare a avut mulți novici, care probabil că nici nu mai știau sau nici nu mai erau interesați de viața, bucuriile sau mâhnirile doamnei lor învățătoare, care în acea zi a fost de două ori înmormântată: la propriu, coborâtă în pământ, iar în chip figurat, cufundată în uitare și ignoranță  de elevii ei.
 
Dacă aruncăm o scurtă privire în literatură vom găsi dovezi neclintite de iubire și recunoștință pentru dascălii școlii. Să ne amintim câteva dintre aceste icoane de lumină și frumusețe: Aron Pumnul pe care Mihai Eminescu îl numește luceafăr și dalbă stea. Apoi, cine poate uita pe Domnul Trandafir, celebrul învățător a lui Mihail Sadoveanu? Romancierul, cu arhicunoscuta-i măiestrie, i-a creionat un memorabil tablou prin cuvinte alese: "…ca domnul învățător au fost poate mulți. Și toți, dragă prietene, când te gândești bine, au fost niște apostoli, care au îndurat sărăcie și batjocură, care au trecut printr-un vifor de nemulțămiri și vorbe grele, și care totuși au izbutit să-și împlinească cu bine menirea. Domnul nostru ne-a învățat rugăciuni, ne-a învățat cântece așa de frumoase pentru copilăria și sufletele noastre; ne-a învățat să credem în trecutul și vrednicia noastră; ne-a învățat multe lucruri de care aminte nu ne mai aducem, dar care au rămas în fundul sufletului nostru ca semințe ce au înflorit bogat mai târziu".
 
De asemenea, în poezia Dascălul, Octavian Goga, aduce învățătorului un sublim omagiu  căci, "prin potopul veacurilor negre/ ne-a luminat cărările pribege". La fel, Ion Creangă, în memorabilele  Amintiri, face pomenire  cu emoție de primul săuînvățător, bădița Vasile, "un holtei zdravăn, frumos și voinic". Poate că de aceea, mai târziu, ilustru povestitor, la răscruce de drumuri, va alege să slujească nu doar la altarul Bisericii, ci și la cel al școlii, devenind el însuși un iscusit învățător.
 
Așadar, să ne amintim de cei care ne-au sădit sămânța cunoașterii în suflete. Să le batem  la ușa sufletului cu o floare a recunoștinței, iar dacă s-au mutat în Cereștile locașuri să le aprindem o lumânare care, cred că imită cel mai bine viața și misiunea unui dascăl: arde ca să facă lumină în jur.
 
Celor care slujesc aceste "jertfelnice" ale culturii și educației românești le așez lângă inimă cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: "nu există artă mai frumoasă decât arta educației. Pictorul sau sculptorul fac figuri, fără viață, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură și oamenii, se bucură și Dumnezeu" și le doresc să aducă cât  mai multe bucurii lui Dumnezeu și oamenilor prin chipurile pline de viață  și scânteietoare pe care le modelează în  sufletele școlarilor.    

Arhim. Mihail Daniliuc