S-a stins din viață poetul Cristian Simionescu, Cetățean de Onoare al Botoșanilor!

Gellu Dorian: "Un nesfîrşit maraton a început acum Cristian Simionescu. Nu ştim ce victorie va anunţa acolo, cui, dar cu siguranţă cel încheiat aici trebuie să-şi facă aflată povestea, povestea unui mare poet!"

S-a stins din viață poetul Cristian Simionescu, Cetățean de Onoare al Botoșanilor!

Discret, așa cum a trăit vreme de 79 de ani, a plecat în veșnicie poetul Cristian Simionescu, născut în Hlipiceni, Cetățean de Onoare al Municipiului Botoșani, laureat al Premiului Național de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Omnia, Botoșani. 

S-a născut pe 21 iulie 1939, în comuna Hlipiceni, judetul Botoșani, ca fiu al învățătorilor Ion și Profira Simionescu. După absolvirea școlii primare în comuna natală a urmat cursurile Liceului Național din Iași, cu excepția ultimei clase, pe care a absolvit-o în 1956 la Liceul "Aurel Vlaicu" din București. Tatăl său a participat la Campania din Est (1941 - 1944) și a fost deținut politic (din 1950) la Pitești și Aiud.

Cristian Simionescu a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din Iași, pe care a absolvit-o în 1966, când și-a susținut examenul de stat cu lucrarea "Proza lui Mihai Eminescu". A debutat în 1970, apoi, timp de zece ani, a fost interzis de cenzură. La Cronica ieșeană a colaborat cu cronici de artă plastică, la Oferta cu cronici de cultură la rubrica Forme de relief subiective. Stabilit în Bârlad din 1967, a fost profesor în învăţământul gimnazial (1967 – 1982), apoi la Clubul elevilor „Spiru Haret”, iniţiator al Cercului de creaţie literară şi presă (1982 – 2002). Devine membru al Uniunii Scriitorilor în 1983. A fost nominalizat de mai multe ori la prestigiosul Premiu Național de Poezie "Mihai Eminescu" de la Botosani, distincție obținută în anul 2009, odată cu Titlul de Cetățean de Onoare al Botoșanilor. A reprezentat pentru mulți tineri modelul de scriitor venit din timpurile literaturii de aur, din ințelesurile profunde ale cuvântului construit, lucrat până la sânge, cum spunea însuși poetul, până la sacrificiul suprem născător de poem. Poetul își trăia viața în poezie, cu răbdare și eleganță, chiar dacă aceste atribute, alături de o modestie proverbială, l-au ținut deseori departe de confrații scriitori, atunci când a fost timpul recunoașterii valorii sale. Născut în Hlipicenii Botoșanilor, Cristian Simionescu a locuit la Bârlad, acolo unde s-a și stins din viață, pe 13 noiembrie 2018. (Florentina Toniță)


Gellu Dorian: Cristian Simionescu – Un maratonist în Ținutul Bufonilor
Încă un Cetăţean de Onoare al Botoşanilor, dintre cei douăzeci şi şapte de poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, s-a stins, la capăt de drum lung şi anevoios, nu ca Milchiade, ci obosit neanunţînd nicio victorie, aşa cum poeţii care pleacă dintre noi pleacă învinşi, uitaţi, din ce în ce mai ai nimănui. Născut în judeţul Botoşani, mereu cu gîndul la Hlipicenii natali, unde tot spera să revină, Cristian Simionescu n-a alergat prea mult, ca maratonist, prin ţara lui, ci s-a şcolit la Iaşi, apoi s-a stabilit la Bîrlad, unde s-a ocupat toată viaţa de educaţia celor mici, ca într-un club, unde seniorul deschidea drumuri drepte şi curate juniorilor, care sperau că prin poezie vor descoperi frumuseţea lumii. Rar trăgea cîte o fugă pînă la Bucureşti, unde îl avea prieten apropiat pe un alt mare poet, Vasile Vlad, şi el retras şi uitat de lume chiar din timpul vieţii. Acolo, la Bucureşti, a şi debutat editorial, cu cartea Tabu, la Editura Cartea Românească, intrată de curînd în mîinile lui Marin Preda, unde echipa de redactori de carte, formată din Florin Mugur, Mircea Ciobanu şi Sorin Mărculescu, dădea girul doar celor care meritau pe deplin. Şi Cristian a meritat de la început atenţia acelei echipe, căreia i-a rămas fidel pînă în 1988, unde îşi scoate marea parte a operei sale poetice, de la Tabu, cum am spus, la Vicleniile Oceanului, Insula şi Maratonul, cărţi de o valoare incontestabilă. Un alt mare coleg, şi el dispărut şi aproape uitat, Cezar Ivănescu, i-a scos în colecţia „Dictatură şi Scriitură”, pe care o coordona la Editura Junimea, cartea Ţinutul Bufonilor. Deşi opera sa poetică a primit cei mai înalţi lauri, de la Premiul Uniunii Scriitorilor din România la Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, în ultima perioadă a vieţii, cînd, răpus de o boală necruţătoare, ochii lui au fost din ce în ce mai rar văzuţi şi, astfel, uitaţi. Acesta este de fapt marele risc asumat al poetului talentat atunci cînd decide să-şi ducă traiul într-un oraş mic din provincie, într-o lume plină de prejudecăţi şi ignorantă. Capătul maratonului lui a rămas acolo unde a început drumul. Războiul lui s-a dus acolo, cu sine, cu lumea, cu visul, dovedind că pînă la urmă poezia nu are nevoie de socluri înalte, de vizibilitate imediată, de reflectoare şi lăudători ale căror cuvinte nu ajută cu nimic, ci de un talent care ştie că drumul pînă la capăt, pentru anunţarea victoriei, va fi dus de poezie, numai dacă poetul a crezut în ea cu adevărat. Şi Cristian Simionescu a crezut pînă la capăt în poezie cu adevărat, chiar dacă mintea lui nu mai putea ridica steagul în văzul tuturor. Aşa a fost Cristian, un maratonist în Ţinutul bufonilor, în preajma cărora a stat şi a privit cum aceştia, fără rege, fără ţară, dar şi fără haz, s-au urcat pe tron şi au risipit totul, şi viaţa, şi frumuţeţea, şi rîsul...

Un nesfîrşit maraton a început acum Cristian Simionescu. Nu ştim ce victorie va anunţa acolo, cui, dar cu siguranţă cel încheiat aici trebuie să-şi facă aflată povestea, povestea unui mare poet!

 

Cristian Simionescu: Nu se poate muri de tot

Sînteţi prea înafară ca să puteţi veni înlăuntru.
Sînt morţi cu totul orbi dar sînt şi morţi
care mai văd cîte ceva. Să vie un om să radiografieze
întunericul din trup gata să iasă şi să lovească.
Să privească o dată înlăuntrul său!
Un comic mut trage sforile şi te pomeneşti peste
noapte cu un singur ochi şi cu trei nasuri; e semn bun,
are un miros ăsta – cu trei zile înainte! un prevăzător!
Privit de aproape eşti totuşi un dandy, umerii tăi sînt
uzi de lacrimile damelor. Bici al urbei, cine te-a adus
printre noi?
„Sînteţi prea înlăuntru ca să vedeţi ce-i înafară!”
Şi deodată, pe nepusă masă, tatălui meu îi cresc aripi
şi zboară, devine uşor ca pana şi mic cît o frunză –
conţopiştii arătîndu-l cu degetul: „Îl vedeţi? E un abur
şi vrea să călărească viaţa! Ce caraghios zboară!”
O voce dubitativă suspendată între da şi nu
şopteşte din ce în ce mai slab: „Şi clipa limbută
se sinucide şi, nici împins cu sula în coaste,
nu vei putea să înveţi la colegiu ultimele clipe
faste şi nefaste ale muribundului în dialog
cu chaosul. Înlăuntrul tău este înafară şi te caută”.

„Ar fi trebuit cineva să prevină: nu se poate muri de tot.”

Poate nu ne pasă de acei ochi care văd în întuneric,
poate nu ne pasă de acei ochi care nu văd ziua
în amiaza mare. Şi privind pe gaura cheii, tatăl meu
îşi numără zilele de cînd a murit.

Noi care ne-am speriat şi de colţii de lup împăiat,
acum enervăm cu o caţă pînă şi nările mamutului
în spate cu enorme bagaje pline cu lupi –
Le va da drumul? Nu le va da. Ba da, le va da.
Nu! Nu se poate. Şi dacă le va da drumul lupilor!

Cineva îţi scurtează picioarele prin somn.
Şi nu de alta, dar cum vor sta mîine pantalonii,
cum voi apărea în urbea trează în lumea damelor?
Şi vor striga după tine persoanele cum-se-cade:
„Ia uitaţi-vă, i-au crescut pantalonii, senior, senior,
domnule, bă, ai scăpat hăţurile!”

Ar fi spus babalîcii gubavi:
„Tundeţi aceste fete şi lăsaţi-le chele,
ele stîrnesc viaţa din seninătatea-i cîştigată
cu greu – şi-n barca în care sîntem cîştigată
cu greu – şi-n barca în care sîntem captivi
vîslim cu sufletul într-o pungă
spre o insulă fără-de-durere”. Deasupra bărcii ţipătul
himeric al mamelor noastre anonime: „vă voi naşte din nou,
vă voi naşte din nou”.

Mi-i teamă, mare teamă că vei muri
şi nu vei mirosi muzica, nu vei putea cîntări mirosurile,
nu vei gusta vorbele, nu vei pipăi gîndurile,
nu vei vedea clipele, nu vei auzi pagubele,
mi-i teamă, mare teamă că nu te vei cunoaşte pe tine însuţi.
În pădure lupii mănîncă o biată bătrînă.

Pune sub lupă o efemeridă, vei vedea cîtă arhitectură
perfectă se ignoră – o astfel de moarte,
o ignorare a morţii –
nici nu ştii că vei muri, că asta e o scrisoare
a unui actor bătrîn ajuns spectator, născocind
la finalul actului cinci o vorbă fără rost,
o nimica-toată: moarte.
Ieri un funcţionar s-a urcat doi metri deasupra
pămîntului, planînd, suspendat într-un şezlong –
cum a putut să trezească atîta ciudă şi gelozie
în bărbaţii urbei în stare să-l sugrume dintr-o
nimica-toată. Urîţi de urbe sînt bărbaţii imponderabili!
Dacă unei femei i s-ar întîmpla aşa ceva,
o, solidaritate masculină, ai sărbători scena asta
cu biftec şi vin. Viciu sau măreţie? Doar un pas
le desparte.

Dacă ar fi să alegi o singură Vorbă, pe care ai alege-o?
Dintre atîtea Vorbe, pe care am ales-o?
Încă nu am decis dacă exist, în ciuda brutalităţilor şi
elixirului. În cătun gratitudinea mi-a dat mult:
vînat, vite de lapte, harnaşamente. În urbe: tomuri, prieteşug,
mentă, biografie sadea.
Dar încă nu am decis dacă sînt.
Am cunoscut omătul şi iarba, motoarele şi jazul
(mai zi încă o dată, Slim, aceea cu pîinea de război),
am cunoscut caractere ilustre, voci
penetrante. Jocul şi bătaia de joc. Rana şi loţiunea
vindecătoare, dar încă nu am decis dacă sînt.

Mamele mamei noastre privesc la noi de mii de ani
prin ocheanul sîngelui nostru. Morţii tînjesc
după cei vii, rădăcinile se uită prin frunze la cer –
Ce imagini caraghioase şi obosite pentru tainele –
e adevărat impalpabile – pe care doar le bănuim printre
petreceri şi umilinţe. Cu ruşine şi frică, biet suflet
amnezic.

Se prăbuşesc lacrimi din iatac, catrafuse zboară
prin geam. În locul lui Romeo şi Julieta, apar mereu,
în balcon pe uşa din spate, Guşă şi Palavra şi se postează
pe malul Puierniţeior. Un singur chibrit le proiectează
pe ziduri corpurile goale. Cum ceaţa patinează zidurile
Londrei aşa şi faţa noastră îngrijorată, ca şi cum
cu un chibrit ai dat foc casei parohiale. Chiţcăitul
unui şoarec imaginar printre contraforţii deplasaţi.
Vorbesc cu mine însumi ca să fiu sigur că exist.
Nebunul cătunului sărutînd o creangă, crede că-i capul
fetei de la han şi pietrele fac picioare şi vin
să-i vadă. Clovnul pune capcane să prindă umbra
din apă, s-o ia în braţe: „O iau cu mine, n-o să-i
mai meargă mult!” Ochiul fetei din Pompei face rondul
de noapte.

Îşi pipăie domnul dumnezeu toate părţile de dinafară
şi de dinlăuntru: „Simt ceva dumnezeiesc
în mine, mi-i teamă de veşnicie”.
Nu se poate muri de tot.

Deseori o iau peste cîmp cu şareta şi mersul
calului e o scrisoare pe zăpadă şi aer. Opresc
şi mă uit în ochii lui: Gîndeşte! Ne îndreptăm
spre focul tolănit peste ape şi cine ştie dacă
vreodată voi mai auzi limba focului grăind. Se ridică limbile
morţilor din pămînt. Murim în timp ce vieţuim,
viaţa se hrăneşte din viaţa care o precede.

 

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

GABRIEL COROLEA, omul care colindă cu inima!

Miercuri, 12 Decembrie 2018
1646

Concertele organizate de el în prag de Crăciun sau în vremea Paştilor nu sunt simple adăugiri de afişe pe zidurile târgului. Copii, tineri şi bătrâni vin an de an s...

"Răul este lipsa binelui, aşa cum întunericul este lipsa luminii"

Miercuri, 12 Decembrie 2018
192

Trăim într-un enorm consum sufletesc, într-ocontinuă nefericire pe care, cu o îndărătnicie uriașă, o transformăm în boală, în cruntă suferință trupească. ...

Colindele au adus bucuria în bisericuța satului Agafton: Dialogul dintre generații! FOTO, VIDEO

Sâmbătă, 8 Decembrie 2018
1930

Se spune despre colind că este glasul Sfintei Evanghelii, transmis în sufletele și în casele credincioșilor creștini. Colindele sunt legătura cea mai directă și mai frumoasă cu Dumnezeu, ia...