pr. Augustin Varvaruc
martiriaiud.ro
- Părinte Augustin, cum l-aţi cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu?
- Eram în clasa a XI-a de liceu, făceam parte din Liga Tineretului Ortodox din Botoşani şi în fiecare an, de sărbătoarea Crăciunului, pregăteam un program de colinde, pe care înainte de sărbători îl prezentam la instituţiile din oraş, şi astfel strângeam bănuţi ca să mergem în excursie la mănăstirile din Moldova. Evident, cea mai atractivă era Mănăstirea Petru-Vodă, pentru că deja se dusese mult faima Părintelui Iustin în zonă: un duhovnic harismatic, cu foarte multă răbdare faţă de oameni, despre care se ştia că a suferit foarte mult în închisorile comuniste.
În acest pelerinaj, de fiecare dată ne îmbrăcam în costume naţionale, şi ştiam că-i aducem o bucurie deosebită Părintelui Iustin prin acest port, dar şi prin colindele pe care Părintele le îndrăgea foarte mult. Atunci l-am cunoscut prima dată: ieşise în pragul chiliei sale şi ne-a ascultat, după care ne-a răsplătit cu atâţia bani cât n-am strâns noi înainte de a merge în această excursie. Şi ne-a îndemnat ca pe timpul verii, în vacanţă, să venim în tabără de muncă la mănăstire, ca să ajutăm la ridicarea corpului de chilii.
Atunci mi-a rămas viu în suflet, l-am perceput ca fiind unicul Părinte către care voi putea să-mi deschid sufletul în întregime şi care-mi va pecetlui viitorul – eu fiind, ca orice adolescent, tulburat de o mulţime de gânduri şi de îndoieli. În momentul acela, aşa am simţit sufleteşte: că el îmi va hotărî viitorul. Ceea ce s-a şi întâmplat puţin mai târziu.
După ce am luat la facultate, m-am hotărât să vin la Părintele ca să-mi pun sufletul în faţa sfinţiei sale şi să-mi dea răspunsul pe care îl aşteptam de atâta timp: ce să fac, să urmez viaţa de familie sau viaţa monahală?… Şi Părintele m-a sfătuit să îmbrăţişez viaţa monahală. Din momentul acela şi până în ultima clipă a vieţii sale a fost călăuzitorul harismatic, duhovnicesc şi plin de Duh Sfânt al sufletului meu – şi nu numai al sufletului meu, ci şi al atâtor români din această ţară. Eu îl consider şi tatăl, şi mama poporului român, cel care a ştiut să ridice fiecare suflet de om, cel care a ştiut să asculte fiecare om, cel care a ştiut să îmbărbăteze fiecare om, cel care a ştiut să ne îndemne să mergem cu râvnă pe drumul acesta al mântuirii şi să-L mărturisim pe Hristos. El este cel care a făcut legătura între noi şi trecutul ţării noastre, un trecut cu multă suferinţă, pe care sfinţia sa l-a trăit şi din care, prin el, am reuşit şi noi să recuperăm o mare măsură.
Datoria noastră, de acum încolo, este să lucrăm ceea ce a început să ne înveţe, şi să desăvârşim această dorinţă a Părintelui de a propovădui în mod special pe sfinţii mucenici din închisorile comuniste, care astăzi sunt mari făcători-de-minuni şi mari mijlocitori în faţa lui Dumnezeu pentru întregul neam românesc şi întreaga Biserică Ortodoxă de pretutindeni.
- Cum era ca duhovnic Părintele Iustin?
- La Părintele putem vorbi de înfăţişarea duhovnicului desăvârşit întru toate. Ştia exact momentul în care să te mustre şi cât să te mustre, momentul exact în care să te îndrume sau să te ridice din căderile tale sufleteşti, momentul exact în care să intervină cu mijlocirea la Dumnezeu – ca tu, prin Taina Spovedaniei şi prin pocăinţa ta personală, să te apropii de Sfintele Taine. Toate aceste lucruri Părintele le-a făcut cu o minuţiozitate pentru mine ieşită din comun, pentru că personal am experimentat aceste daruri ale Duhului Sfânt care au fost în sufletul Părintelui Iustin.
Cele mai înălţătoare clipe erau, de exemplu, atunci când erai foarte îngreunat sufleteşte, tulburat de multe gânduri, chiar şi de căderile tale personale, şi veneai la Părintele şi-ţi vărsai, cum spune românul, amarul în faţa lui. El niciodată nu te întrerupea, nu intervenea. De cele mai multe ori lua chiar o carte care era lângă sfinţia sa şi începea să o răsfoiască, dar nu într-un mod în care să-ţi dea de înţeles că nu te bagă în seamă, ci dimpotrivă, simţeai o prezenţă deplină şi chiar desăvârşită a duhovnicului, a Părintelui Iustin Pârvu care era în faţa ta şi căruia tu îţi mărturiseai gândurile şi greutăţile sufletului. După ce terminai, îţi doreai atât de mult ca acea linişte pe care el ţi-a oferit-o să nu se întrerupă… De multe ori mi-am dorit să rămân doar cu acest lucru, pentru că era mai mult decât suficient.
Adesea, Părintele reuşea, cu gesturi minime şi foarte profunde, să te ridice din orice stare sufletească. Aşa se explică şi mulţimea de oameni care îl vizitau la chilie, şi de care era nedespărţit. Ţin minte toate acele mici pelerinaje pe care Părintele le făcea la icoana făcătoare-de-minuni a Macii Domnului de la Mănăstirea Rarău. În fiecare an, de ziua sfinţiei sale, era însoţit de un alai numeros de credincioşi care îl petreceau în acest mic pelerinaj, şi chiar unii spuneau că, iată, Părintele nu scapă de oameni nici aici! Nici vorbă din partea Părintelui să scape – dimpotrivă, avea o deosebită bucurie să fie însoţit de oamenii care îl înţelegeau şi care, mai mult decât atât, făceau ascultare de sfinţia sa.
În viaţa monahală contează mult relaţia cu duhovnicul, şi acest lucru l-am avut ca un dar de la Dumnezeu pentru sufletul meu, prin Părintele Iustin. Ştia să comunice cu fiecare suflet în parte, te citea foarte bine, nu trebuia să stai mult de vorbă cu el sau să spui foarte multe despre tine. Era suficient doar să deschizi puţin gura şi el te cunoştea, iar dacă erai şi atent, te lăsai încredinţat în mâinile lui, ca să te ajute când aveai nevoie. Niciodată nu era un om care să vină la sfinţia sa cu probleme, iar Părintele să-l lase pur şi simplu aşa, în tulburare, sau să nu-i dea atenţie. A fost un Părinte de o jertfelnicie ieşită din comun.
- Aţi putea să ne relataţi cazuri concrete în care Părintele i-a ajutat pe oameni?
- Da. La un moment dat a venit un bărbat căsătorit, avea vreo trei copii; era din zonă, din Poiana Largului, şi îi luase foc casa, îi arsese toată, pentru că era din lemn. A venit, săracul, la Părintele Iustin şi i-a cerut să se roage pentru el, să-l ajute Dumnezeu să-şi refacă casa, pentru că este cu toată familia în drum. Iar Părintele i-a dat exact cât ar fi avut nevoie să-şi refacă casa de la temelie şi până sus.
Nu exista numai acest ajutor din punct de vedere material faţă de oameni, ci cel mai important era ajutorul sufletesc. Existau situaţii chiar de persoane îndrăcite care veneau la Părintele la chilie. Am văzut cu ochii mei când oameni stăpâniţi de diavol au intrat la Părintele, am văzut felul în care se comporta cu ei, într-o stare de linişte deplină, am văzut situaţii în care persoana încerca să-i spună ceva Părintelui, dar nu reuşea din cauza acelui demon. Dar Părintele era într-o rugăciune foarte adâncă pentru acel suflet, şi-mi dădeam seama că acel chin pe care îl avea omul era tocmai din cauza rugăciunilor pe care le făcea Părintele pentru sufletul lui, ca el să se liniştească şi chiar să se izbăvească de diavol.
Mai erau oameni cu suferinţe trupeşti extraordinar de mari, cu handicapuri locomotorii, care veneau la Părintele în căruţ, şi Părintele îi primea cu foarte multă dragoste. De cele mai multe ori, aceşti oameni bolnavi uitau că sunt bolnavi în momentul în care făceau cunoştinţă cu Părintele Iustin. Felul său de a se purta cu oamenii era unul foarte firesc, dispărea acea distanţă pe care o simte cineva faţă de un om cu viaţă sfântă. El avea grijă să rămână într-o apropiere sufletească foarte mare faţă de cel care venea la sfinţia sa. De aceea oamenii îl iubeau atât de mult. Era un om care lăsa la o parte orice dorinţă personală pentru ei.
Îmi vine acum în minte o situaţie, când nişte bătrânei care au suferit împreună cu Părintele Iustin în temniţele comuniste au venit la sfinţia sa, la ziua de naştere, şi nu mai era loc de cazare în mănăstire pentru ei; şi Părintele i-a lăsat la el în chilie, spunându-le: "Măi, staţi aicea, că eu mă descurc!". A ieşit afară, s-a plimbat puţin prin curte şi, la un moment dat, după ce toţi părinţii şi oamenii s-au dus la culcare, până să înceapă slujba de noapte, Părintele s-a aşezat pe banca din faţa chiliei, cu capul aplecat, pregătindu-se de culcare. Paznicul a rămas şocat, pentru că nu se aştepta la lucrul acesta, îl ştia în chilie, şi a zis: "Părinte, ce căutaţi aici?" "Măi, lasă, stai liniştit! Taci din gură!". Deci îşi sacrifica absolut totul. Erau situaţii în care măicuţe de la diferite mănăstiri îi coseau haine, dulame sau rase, şi veneau părinţi care îi erau foarte apropiaţi sufleteşte, iar Părintele le împărţea lor aceste haine.
De multe ori, la rândul meu, mi s-a întâmplat să intru la Părintele în chilie tulburat de gânduri, de ispite, şi dânsul nu scotea nici un cuvânt, ci doar băga mâna pe sub fotoliu, pe sub masă, pe sub pat şi scotea câte un borcan de dulceaţă, câte un borcan de compot, câte o banană, câte o portocală, câte un ciorchine de strugure şi-mi umplea braţul cu aceste daruri. El nu făcea teorie cu oamenii, era pur şi simplu prezent în faţa suferinţelor lor şi se cobora la atâta smerenie şi la atâta apropiere sufletească faţă de ei, încât între oameni şi Părintele Iustin se năştea o relaţie foarte personală, în aşa fel încât se simţeau ca acasă.
Îl simţeau într-adevăr şi ca tată, şi ca mamă. Pentru mine unul, din momentul în care am intrat în mănăstire, nu mai aveam nevoie nici de mamă, nici de tată, nici de frate, nici de soră, nici de bunic, nici de bunică, pentru că el le îndeplinea pe toate în sufletul meu. Dar pe fiecare dintre noi, cei din mănăstire, ne îndemna să fim totuşi apropiaţi de oameni, de familii, pentru că vremurile sunt grele şi au nevoie de ajutorul nostru duhovnicesc, atât cât îl putem da noi.
Noi ne recunoşteam aceste slăbiciuni în faţa Părintelui, că nu mai suntem ca aceia din generaţia sfinţiei sale, dar el ne spunea:
"Măi, nu-i problema asta, voi să fiţi în picioare, şi să fiţi un exemplu pentru ei!"
De-abia mai târziu, cu greu, eu personal am reuşit să trec peste acest lucru şi să accept relaţia apropiată cu oamenii, pentru că Părintele, într-un mod foarte subtil, nu făcea decât să ne îndrume şi pe noi să lucrăm aşa cum lucra sfinţia sa. Pentru că dacă Părintele s-a deşertat pe sine atât de mult încât să se apropie întru totul de suferinţele oamenilor, tot aşa pe noi, călugării, ne îndemna să fim aproape de ei, şi să nu-i lăsăm de izbelişte dacă ne cer ajutorul, dacă ne cer un sfat, să fim întotdeauna prezenţi şi să-i ajutăm, să-i ridicăm din suferinţele şi din necazurile pe care ei le întâmpină în această viaţă.
Ei bine, este foarte mult de spus legat de această nevoinţă plină de sfinţenie, plină de jertfă faţă de suferinţele oamenilor, şi în primul rând faţă de suferinţele poporului român, pe care el l-a văzut traversând şi acea perioadă istorică a comunismului, şi aşa-zisa perioadă a libertăţii după Revoluţia din ’89. De aceea era tot timpul activ în viaţa oamenilor, în viaţa Bisericii, ca să pună umărul la refacerea duhovnicească a neamului românesc.
"Maica Domnului și sfinții mucenici din închisori ne vor ajuta"
- Părinte Augustin, ați vorbit foarte frumos despre spiritul de jertfă al Părintelui Iustin, încă cum am putea noi, cei neputincioși, cei păcătoși, să-i urmăm Părintelui din acest punct de vedere?
- De foarte multe ori s-a spus această problemă la Părintele, chiar spunându-i că suntem prea slabi și nu vom reuși să ne ridicăm la standardul pe care ni-l cer aceste provocări ale lumii de astăzi, care sunt foarte mari, mai mari chiar decât cele din perioada comunismului. Chiar sfinția sa spunea că perioada pe care o traversăm noi acum este mult mai grea decât cea de dinainte, având în vedere că noi păstrăm aceste plăgi, aceste răni pe care le-a lăsat comunismul în sufletul neamului românesc. Însă, în ciuda acestor lucruri, Părintele ne încuraja și ne spunea că Maica Domnului și acești sfinți mucenici din închisorile comuniste vor fi lângă sufletul nostru și ne vor ajuta, ne vor întări să urmăm și noi calea mântuirii, calea mărturisirii lui Hristos - și să reușim, prin mila Domnului, prin rugăciunile Maicii Domnului, prin rugăciunile sfinților, să atingem acest ideal de a ajuta neamul nostru să reînvie din morți, din moartea instaurată de comunism în neamul nostru, înviere de care noi toți avem foarte, foarte multă nevoie.
Și mai ales cei care l-am cunoscut pe Părintele avem această datorie - iată, de acum înainte pentru rugăciunile Părintelui și ale tuturor sfinților din închisorile comuniste! - să reușim să atingem acest ideal de a reface neamul românesc, în deplinătatea ascultării față de Sfânta Evanghelie și față de învățătura Bisericii.
(Ieromonah Augustin Vărvăruc - Revista Familia Ortodoxă, nr. 7 (54), iulie 2013, pp. 36-40)