În zilele Paştelui de anul acesta mi-a revenit în minte discuţia pe care am purtat-o cu câţiva ani în urmă cu Anton Ţânţu, care a petrecut aproape 18 ani prin mai multe închisori. Tăria credinţei, puterea rugăciunii, acceptarea crucii - sunt doar câteva dintre valorile care m-au impresionat în povestea vieţii lui.
 
Când l-am cunoscut în Iaşi, avea 86 de ani. Între timp a trecut la Domnul. Purta cu sine drama suferinţelor din închisori. Condamnat în total la 30 de ani, a fost închis de două regimuri şi a cunoscut anchetele şi tortura. Avea 35 de ani când a intrat în închisoare şi împlinise 56 când a fost eliberat a doua oară. Din când în când, în timp ce povestea, îi dădeau lacrimile.

Prima dată a fost arestat în anul 1943 în regimul lui Antonescu. Lucra la Ploieşti, era contabil. I-au dat zece ani pentru "activitate politică interzisă". L-au dus la închisoarea militară din Ploieşti şi de acolo la Aiud, Alba Iulia, Sibiu şi din nou Aiud.

După 1946 a venit în închisoare conducere comunistă. Situaţia s-a înăsprit: s-au suspendat toate: scrisori, pachet...

Îşi aminteşte de ultimul Paşte înainte de a se instala comuniştii. A fost o sărbătoare de neuitat. În anul 1945, în prima zi de Paşte, au cântat "Hristos a înviat" şi au primit mâncare mai bună. După ce-au venit comuniştii nu s-a mai putut. "Dacă aveai încredere că în celulă nu este nici un informator, te rugai în cadru restrâns de trei-patru, câţi erau în celulă. Dacă nu aveai siguranţă, fiecare făcea Paştele în inima lui", mi-a spus dl Ţânţu.

A învăţat multe rugăciuni scriindu-le pe talpa bocancului. "Curăţam şi lustruiam talpa bocancului şi apoi o dădeam cu un strat subţire de săpun înmuiat în apă. Cu o bucăţică de sârmă scriam o rugăciune. După ce o învăţam bine o ştergeam şi scriam altele." I-am cerut să-mi spună o rugăciune învăţată în vremurile acelea. Mi-a zis una lungă.

Cel mai greu în închisoare a fost în timpul foametei; erau toţi secătuiţi. Primeau în loc de ceai un fel de terci foarte subţire, până ce s-a terminat făina de porumb. Atunci i-au lăsat trei-patru zile flămânzi. Ajunsese un fel de schelet. Nu mai putea să se mişte.

L-au dus să lucreze la linia ferată de la Fabrica de Ciment din Bicaz şi apoi la Oneşti, la construirea rafinăriei de petrol. Comuniştii căutau ca aceste lucrări să apară ca o operă a lor. La anumite intervale de timp veneau UTC-işti îmbrăcaţi în salopete, cu steaguri roşii şi cântece. Pe deţinuţi îi retrăgeau într-o văgăună, să nu fie văzuţi. Căţăraţi pe schele, UTC-iştii erau filmaţi, apoi plecau. Lucrarea era a lor.

A fost eliberat în 1952. În toamna anului 1956, când începuse revoluţia din Ungaria, a fost arestat din nou. Ancheta a fost groaznică: bătăi şi torturi de nedescris. "Când eram sub aceste bătăi crunte, eu mă rugam. Ei vedeau probabil că bolborosesc ceva şi, crezând că vreau să vorbesc, mă lăsau din bătaie şi spuneau: "Vorbeşte, vorbeşte!" Dacă nu spuneam nimic, mă luau din nou, mă udau cu apă şi tot aşa... Îmi crăpa pielea, sângeram şi maiorul spunea: "Mai dă-i, mai dă-i şi din partea mea!"... Şi acum se mai cunosc semnele care s-au cicatrizat." Acuzat de "crimă contra ordinii sociale", a primit 20 de ani de muncă silnică. De la Ploieşti, a fost dus la Jilava şi apoi la Aiud.

Mi-a vorbit despre cei pe care i-a cunoscut în închisoare. L-au impresionat Petre Ţuţea, preotul ortodox Grevenea, generalul Logojeanu.

A fost eliberat la 22 august 1964. Când a ajuns acasă, soţia nu l-a mai primit. Forţată de Securitate, divorţase de el. De la Miliţie i-au spus că nu mai are ce căuta în Ploieşti. Având rude în Iaşi, a venit în acest oraş. L-am întrebat dacă i-a iertat pe cei care l-au făcut să sufere. "Părinte, mi-a răspuns el, sunt nevrednic şi neputincios. N-am purtat ură, n-am avut sete de răzbunare, dar în mintea mea, uneori, mă gândeam că ar merita."

Ascultându-i pe cei ce au purtat crucea suferinţelor prin închisori, ne întărim, ne reamintim unde duce un sistem fără Dumnezeu şi realizăm cât de important este să păstrăm o conştiinţă trează. Pentru asta avem nevoie de mărturiile acestor oameni.


Pr. Cornel Cadar