Puterea rugăciunii

Puterea rugăciunii
Doream de mult timp să scriu acest mesaj şi iată că a sosit timpul. Aş vrea să vă povestesc despre o minune a bunului părinte Arsenie Boca, un Sfânt curat, prin care Domnul s-a milostivit şi mi-a dat o a doua şansă la viaţă.

Totul s-a petrecut în noiembrie 2011, într-o cameră sterilă a unui spital specializat în oncologie. Povestea încercării la care am fost supusă începe în mai, 2010, când am fost diagnosticată cu o formă de cancer limfa­tic, la vârsta de 32 de ani.

Am început imediat curele cu citostatice, într-un spital din Italia. Deşi doctorii au fost foarte buni şi sunt în continuare, deşi tratamentul a ur­mat exact procedura stabilită, rezultatul a întârziat să apară. Astfel, după primele patru şedinţe de chimiote­rapie, boala era în continuare prezentă şi s-a impus schimbarea tratamentului cu unul mult mai agresiv, cu doze mari. După încă 7 cicluri de chimiote­rapie, tomo­graful a detectat din nou activitate metabo­lică crescută în zona afectată şi din nou a fost schimbat tratamentul, cu unul mai puternic. Apoi cu unul şi mai puternic.

Pe scurt, am încercat toate liniile de terapie existente, dar boala nu ceda.

În final, am acceptat un tra­tament expe­ri­mental, cu un medicament nou apărut şi, în final, rezul­tatul a fost bun. Astfel, după un an şi jumătate de cure continue, soarele a răsărit din nou. Pentru a consolida acest tratament, doctorii mi-au propus să fac şi un trans­plant cu celule stem - propriile mele celule - şi am ac­cep­tat. Mi s-a spus că este un tratament care nu ar trebui să mă îngrijoreze, că doctorii şi spitalul au toată medi­caţia şi experienţa necesare ca procedura să decurgă foar­te uşor.

Până aici nu am spus nimic despre dispe­ra­rea, du­rerea, frica şi toate sentimen­tele pe care le-am încercat. Despre groaza cu care aşteptam o nouă exa­minare tomografică şi disperarea cu care primeam un rezultat mai bun, dar nu suficient de bun. De rugă­ciunile pe care le adresam Domnului în permanenţă, sperând că mă va aju­ta, dacă nu pentru mine, pentru cei doi copii, amândoi mai mici de 3 ani, pe care îi lăsasem acasă.

Şi Dom­nul mă ajuta, îmi răspundea, îmi dădea puteri cât să pot trece de fiecare dată peste încercare. Şi tot El mi-a îndru­mat paşii spre Sfântul Nectarie şi spre bunul părinte Arsenie Boca. Şi acum simt emoţia care mă cuprinde când mă gândesc la părintele Arsenie Boca şi la minunea pe care Dumne­zeu a făcut-o pentru mine, cu ajutorul lui.

La mijlocul lunii noiembrie 2011, m-am internat pen­tru a recurge la autotransplantul cu celule stem. Fu­se­sem informată despre procedură, care constă într-o primă fază de chimioterapie foarte puternică, pentru a în­vinge total sistemul imunitar, astfel încât, în a doua fază, de infuzare a celulelor stem, corpul să înceapă să îşi revină. Trebuia să fie o activitate de rutină. Fusesem aşezată într-o cameră sterilă, tot ceea ce foloseam într-o zi era aruncat sau trimis la sterilizare, nu aveam voie să folosesc nimic din exteriorul acelei camere. Dar lu­cru­rile sunt aşa cum vrea Domnul, nu cum credem noi că sunt.
 
Chimioterapia făcută a fost pentru mine atât de agre­sivă, încât corpul meu a cedat, inima a început să bată tot mai încet, perfuziile cu antibiotice, calmante, antivirale, vitamine şi tot ceea ce îmi dădeau deveniseră un calvar, deoarece în loc să fie asimilate, corpul meu le stoca într-o formă unică, în stomac, de unde erau aruncate afară, într-o formă de lichid verde. La fiecare câteva ore, vomam acest lichid verde, în cantităţi foarte mari, fără să pot asimila mai nimic. Doctorii erau zâmbitori, dar feţele lor crispate îmi spuneau că lucrurile nu sunt pe dru­mul cel bun.

Soţul meu, care a acceptat să mă ve­gheze, încerca, la rândul lui, să îşi ascundă teama, sub mas­ca unui optimism cald, dar eu simţeam că, minut cu minut, viaţa mă părăsea. Ajunsesem la capătul puterilor şi mă rugam neîncetat să nu fie acela sfârşitul.

Şi a venit noaptea aceea unică, de 28 noiembrie. Nici nu ştiam ce zi este. Era seară, şi eu, sfârşită de putere, zăceam întinsă. Pe scaunul de lângă patul meu am remarcat cu coada ochiului o siluetă albă, parcă făcută din lumină. Nu îi pu­team vedea faţa, căci ivirea aceea era cu totul acope­rită de o mantie cu glugă. Citeam din Biblie, dar nu mă puteam concentra să mai citesc, şi privirea îmi fugea într-una în partea stângă a patului, unde erau scaunul şi silueta de lumină.

Deodată, în mintea mea a apărut un gând: "Bea apă sfinţită". Era un gând care îmi acapa­rase, parcă, toată mintea şi toată voinţa. Era în mintea mea, dar eu ştiam cumva că lumina aceea, fiinţa aceea specială, îmi spunea lucrul acesta, dar fără grai, ci exis­tând cumva în gândul meu. Mi-era teamă, mintea mea se opunea acestui îndemn, deoarece fusesem aver­tizată de doctori să nu ating nimic din afara camerei ste­rile, să nu mănânc sau să beau nimic (doar perfuziile erau accep­tate), cu atât mai mult ceva din afara spita­lului, dat fiind că sistemul meu imunitar nu mai exista.

Dar Domnul m-a luminat şi am decis că orice ar fi să fie, făptura de lumină a venit să îmi întindă o mână şi eu trebuie să cred cu adevărat că aceasta e calea mea. Am scos din sertarul unde aveam câteva obiecte personale, sticluţa cu apă sfinţită, pe care o luasem cu mine de acasă. Cu mâinile tre­murânde, am pus câteva picături într-un pahar şi le-am băut. M-am rugat cu lacrimi în ochi să îmi fie mie înspre însănătoşire, nu spre pedeapsă. M-am rugat cum nu cred să o mai fi făcut în viaţa mea până atunci. După câteva ore, am pus din nou câteva picături şi am băut şi am făcut astfel toată noaptea aceea.

Din momentul în care am început să beau apă sfin­ţită, nu am mai vomat deloc. Unde până atunci chemam infirmierele de 3-4 ori pe noapte să mă ajute, în acea noapte nu a mai venit nimeni.

Dimineaţa zilei de 29 noiembrie m-a găsit slăbită, dar liniştită şi cu credinţa că totul va fi bine. Abia aştep­tam să vină soţul meu să îi spun ce făcusem. El m-a ascultat în linişte şi când am terminat, mi-a spus că, fără să fi ştiut ceva şi fără să fi vorbit ceva noi doi, în acea seară de 28 s-a uitat la un film despre viaţa şi minunile părintelui Arsenie Boca şi s-a minunat de tot ceea ce vedea. S-a rugat pentru mine şi rezultatul vi-l povestesc acum: bunul părinte Arsenie Boca, pentru că acum ştiu că el a fost făptura de lumină de lângă patul meu de spital, a venit şi m-a ridicat la viaţă, cu voia Domnului.

Din acea zi, încet-încet, zi după zi, am început să mă simt mai bine, şi după trei săptămâni am fost lăsată acasă. De atunci, dau mulţumire Domnului în fiecare zi şi Sfântului Arsenie Boca, un Sfânt adevărat, cu suflet bun şi cald.

Aceasta a fost povestea mea, şi acum pot avea su­fletul împăcat, că am putut să spun şi altora despre ea. M-aş bucura dacă aţi putea să o spuneţi şi cititorilor dvs., deoarece este o poveste adevărată.

Domnul să fie alături de noi toţi şi să ne lumineze viaţa!


ALINA M., Formula AS

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

LIVE SCORE: ACS Poli Timişoara- FC Botoşani 1-1

astăzi, 18:23
225

 FC Botoşani înfruntă, de la ora 18.00, în deplasare echipa ACS Poli Timişoara. Cu 31 de puncte şi cu locul patru ocupat în clasament, elevii lui Costel Enache ţintesc ...

Şi-a bătut un vecin cu hârleţul şi a ajuns în faţa judecătorilor

astăzi, 17:34
170

Un bărbat a ajuns să fie trimis în judecată de procurorii Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani pentru tentativă de omor, după ce a lovit un vecin cu un hârleţ. Potrivi...

Posturi noi scoase la concurs, la Spitalul Mavromati

astăzi, 14:29
929

După numărul mare de posturi scoase la concurs pentru angajarea de cadre medicale, Spitalul Judeţean Mavromati caută să angajeze personal şi în rândul TESA.Două posturi au fost ...