PUTEREA RUGĂCIUNII

PUTEREA RUGĂCIUNII
Era în aprilie 1994. Fetiţa mea Ruxandra, în vârs­tă de 5 luni, tocmai se trezise. Ea şi cei doi fraţi ai ei mai mari ne ofereau mie şi soţului meu acea bucurie şi împlinire deplină, pe care numai fa­mi­lii­le cu copii le pot avea. După programul obişnuit de di­mi­nea­ţă, am luat-o în braţe, să mă joc puţin cu ea şi, pen­tru că lângă mine era o riglă, m-am hotărât să văd cât mai cres­cu­se.

 Am aşezat-o pe o suprafaţă plană şi i-am în­tins pi­cio­ru­şele... şi atunci, pen­tru prima dată de când o aveam, am vă­zut că picioruşul drept era cu apro­ximativ 2 cm mai scurt de­cât stângul.

O teamă nemăr­ginită a pus stăpânire pe mine. Aveam impresia că viaţa întreagă se ter­mină, că pă­mân­tul îmi fuge de sub picioare. Medicul pe­dia­tru, sosit între timp, a dat ver­dic­­tul: luxaţie con­ge­ni­tală de şold.

Am plecat a doua zi la Cli­nica II Pe­diatrie din Cluj-Na­poca. Radiografiile au arătat clar o lu­xa­ţie ac­cen­­tua­tă la şoldul drept, necesitând urgent in­ter­narea, pe care am ac­ceptat-o, nu fără strângere de ini­mă. Fetiţa a fost imobili­zată, cu picioruşele în ex­ten­sie, cu scri­­peţi şi greu­tăţi la fiecare picior. Urma să stea ne­miş­cată trei săptă­mâni, după care să se intervină chirur­gical asu­pra ten­doa­nelor şi să i se pună piciorul în ghips.

În mine se dădea o luptă aprigă, nu puteam să mă apropii de pat şi să-i văd pri­virea nedu­me­rită, care parcă mă im­plora s-o ajut. Şi atunci, ştiu c-am spus cu voce tare: "Doam­­ne, te rog, aju­tă-ne!".

În mo­men­tul ace­la, parcă toate gândurile mi s-au ordonat în min­te şi simţeam în suflet o pu­­tere neo­biş­nui­tă. Am des­făcut curelele de pe pi­­cioruşele fe­ti­ţei, am îm­brăcat-o şi am luat-o în braţe. Soţul meu, care apăruse între timp cu cele ne­cesare pen­tru săptă­mâ­nile de spita­lizare, a ră­mas năuc când i-am spus că mer­gem cu copilul aca­să. Ne-am urcat în maşină şi ne-am oprit la prima biserică ce ne-a ieşit în cale. Un preot căruia i-am povestit drama prin care tre­ceam mi-a spus: "Roagă-te pentru copilul tău, ru­­­­gă­ciu­nea mamei pen­tru co­pilul ei e cea mai pu­­ter­­nică... ".

Seara, după ce toţi ai ca­sei s-au culcat, m-am aşe­­zat la marginea patului în care dormea fetiţa şi am început să mă rog. Nu ştiu dacă m-am rugat şi cât, căci o stare de nepu­tinţă a pus stăpânire pe mi­ne, nu mai puteam să mişc nici măcar un deget, iar min­tea îmi era ca paralizată. Cred că adormi­sem. M-am pomenit în­tr-o bi­se­rică din bolta că­reia cădeau uşor picuri de lu­mină. Eram singură în faţa unei icoane imense a Fecioa­rei Ma­ria cu Prun­cul Iisus.

Am îngenun­cheat, plină de emoţie, şi am în­ceput să mă rog. O voce sua­vă, inconfun­dabilă, ve­­ni­tă parcă din icoa­nă, o voce de femeie spuse cu căl­dură: "Aici este Şcoa­la Rugăciunii: deschide-ţi inima şi lasă-L pe Dum­nezeu să intre".

Vocea aceea era unică, sim­ţeam că-mi vibrează nu nu­­mai trupul, ci şi sufletul şi din­tr-o dată am început să plâng, un plâns binefăcător, cu la­crimi de uşurare, de mulţumire că am ajuns acolo. Vo­cea îmi mângâiase parcă sufletul, mă des­prin­­se­sem de gân­­durile chinuitoare şi, brusc, am avut sen­zaţia unei stări de pace. Atunci, am început cu adevărat să mă rog, în­­­vă­ţa­sem lecţia rugăciunii.

Am lăsat mintea să se to­peas­­că parcă şi m-am simţit inundată de o lumină care co­­bora li­niş­titor, care îmi dădea senzaţia că viaţa se scur­ge mai încet, că numai eu exist în lumea asta, implorând Di­vinitatea. Lu­mi­na năvălise de peste tot, iar doi îngeri stră­lucitori au desprins un fascicul din ea şi l-au în­drep­tat spre şol­dul fetiţei mele, care apăruse între timp pe braţele unui al treilea înger. To­tul a fost cât o fărâmă de iluzie. M-am tre­zit cu faţa plină de lacrimi şi cu o pu­te­re de nei­ma­ginat în suflet. Şi atunci, cu ima­gi­nea şi senzaţiile din vis, cu mintea şi su­fle­tul golite de cele lumeşti, m-am rugat lui Dum­nezeu cum nu o mai fă­cu­sem până atunci, imagi­nân­du-mi tabloul din vis.

A doua zi, nu am comentat cu ai mei cele trăite noap­tea, orice cuvânt putea duce la destrămarea senzaţiilor, la întoarcerea în realitate, şi asta n-o doream. În fiecare sea­­ră, la miezul nopţii, când toată casa era cufundată în li­nişte, mă rugam aşa cum reuşisem s-o fac în vis, cu aceeaşi putere şi speranţă, simţind lumina cum ne inun­dă pe mine şi pe fe­ti­ţa mea. Şi aşa au trecut şapte zile. În cea de-a opta, cu o teamă de nedescris în suflet, am avut curajul să mă uit la pi­cio­ru­şe­le fetiţei mele şi atunci am în­ceput să plâng iarăşi, în timp ce vo­cea mea repeta întruna: "Doam­ne, îţi mulţu­mesc!".

Medicul pediatru, chemat în grabă, era foarte ne­du­­me­rit, nu îşi putea explica ce se întâmplase. L-am auzit spu­­nând: "Nu ştiu ce să zic... e un adevărat miracol..." - Da, era un miracol, miracolul ru­găciunii, pu­terea Divini­tă­ţii, care ne întinde mâna ori de câte ori avem nevoie de aju­tor şi ştim să îl cerem. (Investigaţiile făcute ulterior fetiţei mele la Spitalul "Gri­­­go­re Alexandrescu" din Bucureşti au dovedit că era com­plet vindecată.)

NICULINA POSTATNY - Teiuş, jud. Alba (in Formula AS)   

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Mistreţii la limita municipiului Botoşani!

Marţi, 22 August 2017
831

În ultimele zile, mai mulţi cetăţeni din municipiul Botoşani, care locuiesc în zona Tulbureni, au constatat că porumbul a fost atacat de porcii mistreţi."Sunt oamenii supăr...

Atenţie, şoferi! Limitatoare de viteză montate pe o stradă din municipiul Botoşani! FOTO

Marţi, 22 August 2017
3192

În baza unei decizii adoptate în şedinţa Comisiei de Sistematizare a Circulaţiei din luna iunie, marţi după-amiază, pe strada Marchian au fost montate limitatoare de viteză din cauc...

Noi rezultate la interviul pentru posturile de directori din școli!

Marţi, 22 August 2017
977

15 cadre didactice au susținut marți interviul, cel mai mic punctaj, de 7,35 puncte, fiind obținut de candidatul pentru funcția de director al Școlii Gimnaziale nr. 1 Corlăteni.Un candidat c...