Gheorghe Cliveti, prof. univ. dr. originar din Darabani, este cadru didactic al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii "Al. I. Cuza" Iaşi. S-a remarcat în lumea ştiinţifică naţională prin preocupările sale pentru istoria modernă a românilor şi cea universală, precum şi istoria relaţiilor internaţionale. A participat la numeroase conferinţe, simpozioane şi congrese de istorie naţionale şi internaţionale. A făcut stagii de cercetare în Germania, Franţa şi Statele Unite. A publicat 8 lucrări şi a fost coautor la multe altele, a scris zeci de studii, articole şi recenzii. Este membru în Comisia naţională pentru confirmarea titlurilor doctorale şi expert-evaluator al C.N.C.S.I.S. Din ianuarie 2010 este directorul Institutului de Istorie "A. D. Xenopol" Iaşi, urmând în această funcţie academicianului Alexandru Zub (la rândul său botoşănean).

"Sunt mândru că m-am născut în Darabani"

Domnule profesor, vă rugăm să ne spuneţi câteva lucruri despre Darabanii copilăriei dumneavoastră, ţinând cont de faptul că v-aţi născut înainte ca localitatea să fie declarată oraş.

Aş dori să spun de la bun început că mă mândresc cu faptul de a avea ca localitate natală Darabanii, cel mai nordic târguşor din România actuală, un punct nodal pentru celelalte zone care au plecat teritorial din cuprinsul geografiei politice a ţării noastre: Bucovina, Herţa şi Basarabia. Este un orăşel care trebuie privit şi pentru rolul care l-a jucat pentru o anumită regiune a României actuale. O regiune care acum, din păcate, pare să fie dată uitării, cel puţin din perspectiva proiectelor de dezvoltare regională. Se cunoaşte şi la nivel naţional de suferinţa produsă de dispariţia Spitalului, o unitate sanitară importantă pentru acea zonă.

Vorbind despre copilărie, trebuie să fac o menţiune şi în legătură cu numele. Cliveti este numele meu care s-a impus în Universitate, când profesorul Constantin Cihodaru, atunci decan, mi-a atras atenţia că în buletin şi în certificatul de naştere apare numele Cliveti, variantă confirmată şi de cercetările sale onomastice. În realitate, în localitate sunt cunoscut ca făcând parte din familia Cliveţi, o familie numeroasă, cu ramificaţii în toate coturile, şi mai nou cartierele oraşului. Copilăria mea a fost o perioadă grea, plină de încercări. M-am născut în anul 1952, într-o perioadă în care lumea de atunci a trecut prin încercări grele. Nu se vindecaseră încă traumele războiului, erau familii rămase încă dincolo, peste Prut, apoi era perioada cotelor, a unor impuneri extraordinar de severe, mai ales pentru ţărani, care reprezentau majoritatea populaţiei.

Am înţeles atunci că sunt lipsuri, mai ales în ce priveşte cele necesare traiului. Vedeam pe părinţii mei, rudele, oamenii din jur că fac eforturi extraordinare, în condiţiile unui regim extrem de sever. Am început şcoala în 1959 iar anii 1961 şi 1962 au fost ani de zbucium legaţi de colectivizare. Atunci tata a făcut şi închisoare. Experienţa vieţii era dură, mai ales pentru ţărănime. Am trăit vremurile când din gospodărie ni s-a luat tot, de la cal până la plug. Unul din motivele care l-au determinat pe tata să renunţe la rezistenţa împotriva colectivizării, a fost ca să nu pună frână copiilor de a se realiza altfel decât prin munca pământului.

Aceste probleme economice şi sociale v-au creat sentimentul necesităţii de a vă căuta viitorul în altă parte?

Eram încă crud, dar era deja un fenomen în Darabani în anii colectivizării, ca un număr mare din capii familiilor să plece, sub expresia cunoscută atunci "în ţară", pe acele şantiere de construcţii, sau chiar la coasă în zonele unde se plătea mai bine. Această colectivizare a fost un fel de spaimă pentru oameni, poate prea mare, pentru că mai târziu s-a văzut că lucrurile se pot aranja, dar pe moment a fost o reală panică, unii dintre oameni luând drumul pădurilor. Atunci se pleca în masă. Am descoperit, elev fiind, că învăţătura putea fi un mijloc de a scăpa de munca câmpului. Unul din motivele care i-a determinat pe tinerii din acele vremuri să înveţe cu asiduitate a fost şi acela de a afla o cale de emancipare. Vedeam cum cei cu şcoală îşi asigurau şi un statut social. Era o perioadă în care se vedea că statutul omului cu carte impunea respect.

Partea frumoasă a copilăriei a fost faptul că şcoala s-a afirmat ca o oază de frumuseţe, de comunitate distinctă. Am prins promoţii în care erau şi copii de evrei, nu plecaseră încă. Emigrarea lor a fost resimţită ulterior de toţi locuitorii. Lucrurile s-au desfăşurat cu mai multă largheţe până prin 1968 când sunt înfiinţate acele cooperative de producţie. Însă ceea ce îmi aduc bine aminte este faptul că după zbuciumul de la începutul anilor 1960, oamenii s-au aşezat la locul lor. Anii s-au înfrumuseţat, au început iarăşi valuri de nunţi frumoase, de obiceiuri, de entuziasm. Copil fiind, nu puteam să ieşim cu obiceiurile de iarnă pe drum, deoarece erau puşi săracii profesori să ne urmărească când mergeam de Crăciun cu Steaua sau de Paşti la Denii. Era însă un acord tacit, un fel de conspiraţie. Ei spuneau autorităţilor că ne-au păzit, dar de fapt nu luau nici o măsură.


CITESTE INTERVIUL integral, in exclusivitate, pe Darabaneni.ro

Vezi si: GHEORGHE CLIVETI - Un darabanean si minunata sa istorie