Comunismul a creat eroi şi falşi eroi. Poveştile lor ne-au umplut copilăria cu filme regizate de oameni care, la rândul lor, şi-au creat propriul eroism. Comuniştii şi Securitatea nu au dispărut în 1989, dimpotrivă.

Pornesc aceste rânduri de la o întâmplare pe care am trăit-o imediat după 89, dar care atunci nu avea rezonanţa pe care mai târziu a căpătat-o. Reamintindu-mi povestea de atunci, am îndrăznit să o leg, cu voia dumneavoastră, de câteva întâmplări cu adevărat sugestive în vremurile pe care le străbatem.

Caşcaval de la Securitate!

Anii studenţiei, în urmă cu mai bine de 20 de ani. Profesoara de franceză, o domnişoară bătrână, al cărei nume piţigăiat se mula perfect pe vocea ei la fel de stridentă şi de zgâriată, îmi face semn într-o zi să aştept după curs. În câteva minute ascult cum mă întreabă, pe un ton mieros pe care până atunci nu îl cunoscusem, dacă stau la cămin. Da, îi răspund, la cămin. O bună prietenă a ei, şi aici domnişoara bătrână îmi iscodeşte atenţia într-un fel anume, ar dori să o ajut într-o problemă. Scrie adicătelea prietena un studiu şi e musai să se lămurească în câteva amănunte.

Stabilim întâlnirea. O doamnă cochetă, care la prima vedere pare camuflată în propria-i prezenţă, mă aşteaptă în faţa cofetăriei din centru. Intrăm, cere două prăjituri şi un suc ieftin. Da, face un studiu şi adună date despre studenţii din Republica Moldova. Desigur îi ştiu, am prieteni printre ei, sunt atât de populari basarabenii ăştia... Erau anii 91-92, după Revoluţie. Am o prietenă foarte bună, dar evit să o numesc până nu mă lămuresc pe deplin despre ce este vorba. Doamna începe să îşi piardă din răbdare şi întrebările trec brusc în nota personală: de unde sunt, cum am ajuns la profilul respectiv, cum stau cu finanţele etc. Va trebui să ne mai vedem, îmi spune uşor dezamăgită că studiul ei nu va înainta mai deloc după prima noastră discuţie. Dar, desigur, mă va căuta ea. Întreabă unde stau şi îi spun, căminul cutare, la parter. Camera cutare cumva?, o aud întrebând şi confirm, la rândul meu uimită. Cu Iulia?, scapă cu un şuierat şi imediat regretă. Într-un minut se ridică, plăteşte prăjiturile şi sucul ieftin şi îmi spune că mă va cauta peste o săptămână.

Ajung în cameră şi, dintr-o suflare, îi povestesc Iuliei tărăşenia. Urmează o rafală de întrebări, privirea Iuliei trece de la uimire la încruntare, apoi mă lămureşte. Da, o ştie, sunt din acelaşi orăşel, doamna a lucrat până în 1989 la Securitate. Concluzionăm că lucrează şi în prezent tot acolo şi că are în grijă studenţii basarabeni. Îmi spune cum se numeşte şi, bineînţeles, numele nu corespunde cu cel pe care mi-l spusese mie. Punem la cale o strategie pentru a dezlega misterul. O caut pe domnişoara bătrână de franceză şi o iau repede: trebuie să plec urgent din oraş, dar mai înainte e musai să o anunţ pe doamna... (şi folosesc numele dat de Iulia), pentru că stabilisem o întâlnire, deci am nevoie de numărul de telefon al acesteia. Domnişoara de franceză îmi zâmbeşte complice şi, într-o secundă, îmi furnizează numărul de telefon, confirmându-mi astfel şi identitatea reală a securistei iubitoare de basarabeni. O telefonez, îi spun răspicat numele real şi o informez sec că plec din oraş pentru mai multe săptămâni. A închis brusc, rece, cu zgomot.

Nu am mai auzit de atunci de doamna Caşcaval (ce nume predestinat!), însă cred că acest fapt se datorează Iuliei. Era uşor de bănuit că acest mic amănunt o deconspirase pe ilustra securistă.

Am renunţat la cursul de franceză şi am făcut cerere să întru în grupa de germană începători, unde nu ştiam o iotă, dar care în scurt timp a început să îmi placă! Prietena mea din Moldova a terminat facultatea şi nu ne-am revăzut mulţi ani. Până când am întâlnit-o pe stradă... în Botoşani. Se căsătorise cu un preot dintr-un sat aproape de oraş, era profesoară la un liceu din Botoşani şi se bucura de viaţa din România...


"Prostul nostru!"

Cum spuneam, întâmplarea de mai sus mi-a revenit în minte de ceva vreme, legând-o de o poveste prea puţin cunoscută în România, dar extrem de delicioasă, demnă de un film de Oscar!

Sorin Toma (născut Moscovici) împlineşte anul acesta 100 de ani! Fost şef la Scânteia în perioada 1946-1960, anii marilor crime asupra poporului român şi a elitelor sale. Sorin Toma rămâne în istoria României drept cel care "a ucis modernitatea literară românească", după ce, la doi ani după instalarea la Scânteia, a scris un articol devastator pentru istoria literaturii române: "Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei", în care poetul Tudor Arghezi era desfiinţat şi scos din literatura română.

Povestea lui Sorin Toma este una de-a dreptul fascinantă! În 1940 a fugit în URSS, la Bălţi, unde a început să îl preamărească şi să îl traducă pe Lenin, în ziarul Pămînt sovietic. Pentru a se feri de nemţi muncea în agricultură pentru ca în 1945  să revină în România cu vestita Divizie "Horia, Cloşca şi Crişan" (din care făcea parte şi Walter Roman, tatăl lui Petre Roman). În 1947, Sorin Toma ajunge redactor-şef adjunct la "Scînteia", post pe care îl ocupă până în 1960! Trei ani mai târziu este exclus din PCR, dar reprimit în 1970 şi pensionat 5 ani mai târziu, ca să plece în Israel în 1988. Aceasta este povestea tipică a unui erou comunist! Ce se află, însă, în spatele ei?

Întâmplarea demnă de Oscar este chiar concedierea de la "Scînteia" a lui Sorin Toma, o scenă pe care o povesteşte N. Gheran, în volumul 3 al "Artei de a fi păgubaş, Îndărătul cortinei". Adăugăm şi amănuntele consemnate de Magda Ursache, în "Comunismul cu rele şi rele": "...episod trecut cu vederea de S. Toma, ca şi faptul că a făcut parte, alături de Constanţa Crăciun şi Paul Niculescu-Mizil, dintre primii profesori de marxism-leninism-stalinism, curs obligatoriu din anul universitar ’48-’49".

Iată povestea lui N. Gheran, via Magda Ursache, despre "eroul" comunist Sorin Toma: "Totul i s-a tras (lui Sorin Toma) de la o vizită a gazetarilor sovietici. I-au plimbat ai noştri ce i-au plimbat să vadă ce-o fi văzut şi la urmă, onoare supremă: li s-a deschis uşa redactorului-şef al organului central al partidului, la însuşi Sorin Toma. Nici bine n-au intrat în cabinetul lui şi un rusnac l-a arătat cu degetul, izbucnind în rîs: "Naş durak" – adică "Prostu’ nostru". Ce se întîmplase? La cedarea Basarabiei, el a uşchit-o la sovietici, unde, cu tot comunismul lui, n-a făcut purici. A mîncat pîine într-un colhoz, unde se învîrtea ca socotitor cu biluţe la abac. La venirea nemţilor, cînd, evreu fiind, risca să i se pună pielea pe băţ ori, ca bărbat tînăr, să fie pus la muncă, s-a îmbrăcat în zdrenţe, şi s-a aciuit într-un alt sat, făcînd pe oligofrenul. Cu traista-n băţ, mut şi damblagiu, a înşelat privirea tuturor, chiar şi a nemţilor. Asta pînă la întoarcerea roţii, cînd marele patriot s-a înscris în Divizia "Horia, Cloşca şi Crişan", din care, ca şi Dragoş, a descălecat să ne fericească. Cuibul şi l-a găsit mai apoi, la "Scînteia", pînă a dat ochii cu rusnacul. De aici şi verificarea rezistenţei sale ilegale, pe care şi-o atribuise".

Comuniştii nu au putut trece peste o asemenea ruşine, aşa că l-au concediat, pentru a nu se face de râs în faţa prietenilor sovietici.


Calaul devenit calugar, imbratisat de propria victima!

Comunismul ne ofera impresionante poveşti. Poate că cineva, vreodată, le va gestiona cronologic şi va avea curaj să realizeze filmul real al României. De la aceste episoade ar putea începe reconstrucţia şi trezirea noastră, a tuturor.

In august 2009, la Aiud, la Rapa Robilor, in pamantul cel mai flamand de suflete omenesti din toata istoria Romaniei. Martiri, luptatori anticomunisti, uriasi oameni ai culturii romane si-au gasit aici sfarsitul, masacrati la propriu de cei care construiau cu indraznete idealuri comunismul stralucitor.

Calugarul care iese in intampinare isi fereste cu smerenie, dar si spaima, mana pe care credinciosii se apleaca sa o sarute. "Nu sunt preot, doar un netrebnic de calugar", spune batranul alb, cu centura groasa la mijloc care ascunde parca, nu stiu de ce, o autodetentie. "Daca va grabiti nu va spun nimic, daca vreti sa ascultati va rog sa ramaneti". Se face liniste. Batranul inalta o cruce mare in aer si prinde a vorbi. Oamenii veniti parca in excursie se prabusesc repede sub lacrimile calugarului, el insusi coplesit de propriile amintiri. Chinul batranului devine suferinta tuturor. Vorbeste cu curaj, cu hotarare, cu smerenie in acelasi timp. Si cu multa lacrima in barba alba. Aflam in amanunt cum au fost chinuiti marii oameni ai tarii, ii pomeneste, ca intr-un pomelnic, pe toti cei care au patimit si au murit. Ne pre-umbla in biserica, apoi in Osuar, langa oasele de sfinti. Se aseaza pe un scaun. In fata, o usa de puscarie sprijinita de un perete. Priveste spre ea si povesteste in continuare, cu lacrima tacuta, aproape tihnita. Ofera apoi celor prezenti ulei din candela arzanda si cate o icoana.

A doua zi, povestesc unui prieten preot despre drumul la Aiud si amintesc despre faptul ca am gasit acolo un om din alta lume. "Parintele Augustin?", ma intreaba parintele. "E din Botosani, cred ca stiai". Nu, nu cred ca era Parintele Augustin, era un calugar batran. "Aaa, Teodor Stanescu. Da, este calugar. A fost tortionar la Pitesti, s-a calugarit dupa 1990 si Parintele Iustin l-a trimis sa vietuiasca la Aiud", imi spune parintele si ma cutremur. Caut pe internet numele si mi se confirma: Teodor Stanescu a fost unul dintre sefii-tortionari in Fenomenul de reeducare de la Pitesti. Unul dintre cei cruzi, calai, fara suflet si fara Dumnezeu…

Iata povestea lui Aurel Suciu, in 2007: "Urmand sa merg la simpozionul international de la Pitesti, am primit un telefon de la prietenul meu Nagy Geza de la Tg. Mures, astazi preot pensionar, ca sa ma roage sa citesc eu comunicarea lui la Pitesti, intrucat el nu se poate deplasa. Cu ocazia aceasta a facut si cateva remarci in legatura cu "reeducarea", prin care am trecut impreuna. Si face remarca in legatura cu doi sefi-tortionari din camera in care am fost: C-tin Juberian si Tudor Stanescu, evidentiind cruzimea, sadismul lui Tudor Stanescu. Juberian a fost executat impreuna cu Turcanu, dar dupa parerea prietenului meu, trebuia executat mai degraba Stanescu, pentru rautatea si cruzimea lui. La monumentul de la Aiud, unde se savarsea slujba religioasa pentru sufletele celor de la "Dealul Robilor" si pentru cei din toata tara, era lume destul de multa. Desigur ca cei trecuti prin temnitele Aiudului sunt tot mai putini, dar mai vin membrii familiilor. Cum toti erau oameni in varsta era o problema de rezistenta a sta in picioare pe parcursul slujbei, intrucat erau doar doua banci. Multi s-au asezat pe iarba. A venit un calugar si ne-a chemat pe cativa sa mergem sa aducem banci. In timp ce mergeam, prietenul de langa mine m-a intrebat daca stiu cine este calugarul care mergea in fata noastra. Nu stiam. Am ramas rascolit cand mi-a spus ca este Tudor Stanescu. Am iutit pasii si ajungand langa el i-am spus cine sunt si am adaugat: "Cum ne-am despartit si cum ne intalnim". A plecat capul. Am luat bancile si le-am dus unde era nevoie. Peste putin timp a venit si calugarul. M-am dus la el, l-am imbratisat si l-am sarutat pe amandoi obrajii… Cat a durat slujba, calugarul Stanescu s-a agitat, aparent fara rost, printre cei prezenti… Si astazi ma urmareste scena si tot ce ar putea semnifica… Caile Domnului…".

Iertarea. Calaul marturiseste, dar nu isi aminteste… In februarie 2011 a fost lansat oficial un film, regizat de Nicolae Margineanu, dupa un scenariu de Alin Mureşan, despre Fenomenul Pitesti petrecut intre anii 1949-1051, reeducarea avand drept scop distrugerea morala a detinutilor, daramarea intregului sistem de valori, neutralizarea vointei de libertate sau a oricarei trairi spirituale si credinte in Dumnezeu. Se pregatea nasterea "omului nou", propovaduit de ideologia comunista. La lansarea filmului, victimele marturisitoare inca pe pamant s-au intalnit cu proprii calai, unul dintre acestia… calugarul Tudor Stanescu.

Constantin (Tache) Rodas, una dintre victime, il vede si ii spune: "Cea mai grea a fost lovitura pe cap cu funia, mai tii minte? Ma gandeam ca pot sa ma loveasca oriunde, dar nu la cap, ca sa nu innebunesc". Calugarul, astazi batran, cu barba alba, curata, nu-si aminteste. Cere insa iertare. Si este iertat. "Le-am multumit la toti cei care m-au batut si i-am intalnit dupa", spune fericitul supravietuitor. Fericit pentru ca a cunoscut astfel frumusetea credintei, puterea lui Dumnezeu. Astazi, Tache Rodas isi imbratiseaza calaul…

Tulburator destin! Un calau marturisitor, in smerenia credintei, isi duce veacul inconjurat de oasele victimelor sale… Fiecare zi este o noua marturisire a propriilor atrocitati… Fiecare noapte ascunde ceasuri de rugaciune, de planse iertari, in mireasca sfintilor de la Aiud. Cat de coplesitoare truda crestina pentru un fost calau, sa jertfeasca pana la capatul vietii intru marturisirea si iertarea tuturor tortionarilor romani!


O cutremuratoare poveste din crestinatate

Povestile nu se termina aici. Oamenii nu sunt ce par a fi, dar ce se intampla atunci cand destinul le este SA FIE ceea ce NU PAR A FI? Voi incheia seria scurtelor povesti din a doua zi de Pasti cu o intamplare la fel de reala, dar tulburatoare in intelesul ei de mai tarziu.

In anul 2005, un preot poposeste la Manastirea Petru Voda. Trecuse tocmai de 80 de ani de viata. Parintele a slujit intreaga viata la Biserica Plumbuita din Bucuresti, alaturi de preoteasa care il vrednicise cu patru copii. La batranete, noptile incep sa ii fie strabatute de ganduri si viziuni. Cineva il cheama. Intr-un sfarsit gaseste calea. Paseste pe poarta Manastirii Petru Voda, pentru ca acolo il trimite Domnul, acolo il cheama inima. "Trei zile sa traiesc in manastire, si apoi pot sa mor", il aud spunand apropiatii.

Ajunge langa umarul Parintelui Iustin. "Parinte, am venit sa intru in manastire", spune preotul Fuica celui care, in vis, ii promisese ca va veni. "Te asteptam", ii spune Parintele Iustin, fara sa isi intoarca chipul. "Stiam ca vei veni".

Parintele Fuica se calugareste si merge pentru ultima data in familia sa, la Iasi. "A fost miercuri si ne-a spus ca s-a calugarit si ca nu va mai iesi in lume. A plecat la Petru Voda. Joi am aflat ca a murit", povesteste unul dintre fiii parintelui Fuica.

Parintele Fuica s-a calugarit. A treia zi, joi, a fost omorat, in curtea Manastirii Petru Voda, de un tânăr zbuciumat sufleteste, care l-a confundat cu Parintele Iustin, in fata a zeci de credinciosi.

Cum oare randuieste Dumnezeu vietile, si cat de mare trebuie sa fi fost sacrificiul acestui om ales sa salveze viata Parintelui Iustin? In ce planuri si pentru ce fapte a marturisit acest parinte marea sa jertfa?

Este cutremuratoare povestea. Pentru ca bietul zbuciumat sufleteste avea un plan, dar Dumnezeu nu a impiedicat planul, ci doar a naucit un pic faptele. Bietul nebun avea randuita aceasta fapta, asa cum Parintele Fuica avea, la randul sau, randuita aceasta moarte?

(Florentina Toniţă)