In aprilie 1967, ma aflam pentru întaia oara la Paris, ca urmare a unei invitatii de a tine cateva conferinte la universitatile din Paris si Montpellier, respectiv la catedrele profesorilor Alain Guillermou si Louis Michel, amandoi mari prieteni ai Romaniei. A fost, fireste, prilej de a-mi reîntalni vechi si dragi cunostinte, ca, de pilda, regretatul Ioan Cusa, remarcabilul poet si editor, si mai cu seama cu stralucitul intelectual, parintele Andrei Scrima, fostul asistent al lui Anton Dumitriu. Profesorul Paul Miron de la Freiburg im Breisgau, care s-a luptat ca nimeni altul pentru întretinerea de legaturi între universitatile germane si romane, în vremea aceea atat de grea, era si el la Paris. Si Ion si el m-au dus sa cunosc oameni si locuri vrednice de vazut, de admirat, pentru a trezi în mintea mea, obnubilata de peste un sfert de secol de ceturi apasatoare, amintiri si reactii normale.

Plimbari lungi, discutii nesfarsite despre ce era, despre ce fusese si în special despre ce avea sa fie (!)… Traiam ca în transa.

Intr-o dupa-amiaza, Ion ne propune o plimbare cu masina ca sa-l însotim pe parintele Andrei pana undeva, în afara Parisului, unde avea treburi urgente. Plecam, trecem prin padurea de la Fontainebleau (spre mirarea prietenilor, am recunoscut-o îndata, evident dupa tablourile lui Andreescu) si ajungem într-un orasel, Bussy. Mi se spune ca e o manastire ortodoxa rusa, condusa de maici batrane, din fosta aristocratie rusa.

Intr-adevar, la intrarea într-unul din corpurile cladirii, o venerabila monahie (avea peste 90 de ani, era ducesa Serge) sedea într-un fotoliu comod. Mi-a întins mana sa i-o sarut, ceea ce am si facut, si a început o conversatie desigur conventionala. Prietenii mi-au facut semn sa astept. Parintele Andrei intrase în casa.

Dupa cateva minute, se aud pasi grabiti coborand scara. Sprintena ca o ciuta, o maica ce parea foarte tanara se îndreapta spre mine si ma îmbratiseaza. Eu încremenesc. Incredibil! Si balbai, sugrumata de emotie: Domnita! Si ea spune razand: "Nu mai sunt domnita. Sunt Maica Alexandra". Era principesa Ileana, cea mai draga noua, din familia regala. Si nu stiam ca se calugarise.

M-a scos din uimire luandu-ma de dupa umeri si spunandu-mi: "Haide mai bine în chilia mea, sa putem sta de vorba în liniste!". Si am suit în chilia "maicii", care se afla în alt corp de cladire. Era o camera mansardata, îmbracata în lemn, careia cununi de ceapa si siraguri de ardei rosii atarnand de grinzi îi dadeau un fermecator aer rustic, de casa romaneasca de tara. Ici, colo, pe masa, printre icoane, stergare brodate în culori vii întareau amintirile de acasa.

Ne-am asezat si am început sa vorbim. Intr-o romaneasca fara cusur, a prins sa ma întrebe despre cele de acasa. Stia tot, era destul de bucuroasa de momentul de deschidere care ne dadea un scurt respiro. Dar voia sa afle despre prietenele ei, despre Nissa Camarasescu, cea mai apropiata colaboratoare în organizarea Cercetasiei, si despre sora ei Anicuta, despre profesoara Tanti Georgescu, fosta directoare a Liceului "Domnita Ileana" si despre alte multe cunostinte comune. Asculta cu un interes extrem de viu, cerea detalii despre sanatatea lor, ca sa le poata trimite medicamente, dorea sa stie ce mai e pe la Bran, castelul ei drag, lasat ei prin testament de Regina Maria. Si cate altele.

Dar la un moment dat, întelegand totusi nedumerirea mea despre noua stare în care o gaseam, a început sa-mi povesteasca toate cate i se întamplasera de la plecarea din tara, cu sinceritatea dintotdeauna. A pomenit, în treacat, si de a doua ei casatorie. S-a oprit însa pe soarta copiilor pe care-i adora. Mai întai a vorbit de Minola, fata cea mai frumoasa, care se casatorise cu un tanar american de foarte buna familie si avusesera doi copii. Si cum într-o zi, cei doi tineri plecau într-o calatorie, Domnita si cei doi copilasi i-au însotit la aeroport, si-au luat ramas bun si asteptau sa decoleze avionul. Dar îndata dupa decolare, o explozie teribila a facut farame si avion si pasageri. "Sub ochii mei a spus Domnita, stapanindu-si cu greu lacrimile si ai copiilor lor".

Fara nici un alt comentar a trecut la Stefan, baiatul cel mare, mostenitorul numelui de Habsburg. "Iar Stefan, a continuat ea, a cazut de pe cal, s-a lovit la cap si de doi ani e în coma". Si fara întrerupere, a trecut la hotararea ei. "M-am gandit, a spus, ca Dumnezeu ma cheama în felul acesta si m-am decis sa ma calugaresc". A intrat în monahism si cum manastire ortodoxa romaneasca de maici nu se afla în Occident, a ramas la Bussy, manastire ortodoxa de maici ruse.

Dar visul Maicii Alexandra era acum, a continuat ea, sa întemeieze în America, în Pennsylvania, o manastire romaneasca de maici. Pentru moment tinea secret proiectul si strangea fonduri pentru a-l putea realiza chiar în conditii destul de modeste. Se înviorase din nou expunandu-mi nobilul sau plan, desi nu ignora nici una din marile greutati ale viitoarei întreprinderi duhovnicesti. Era vadit ca se simtea chemata spre acea cale pe care a si urmat-o pana la sfarsit.

Am stat de vorba pana s-a-nserat si m-am despartit de "Maica Alexandra" greu, stiind ca de-acum n-o s-o mai întalnesc niciodata.

Dar caile Domnului sunt necunoscute si legaturile între oameni se fac si ele dupa voia Lui. Dupa cativa ani, pe cand îmi petreceam vacantele la manastirea Varatec ca invitata a dragei mele prietene, Valeria Sadoveanu, în casa maicutei Benedicta Braga, vine un ordin cu totul surprinzator de la Patriarhia Romana. La cererea Maicii Alexandra, care ajunsese în Pennsylvania si dorea sa întemeieze mica sa manastire, pe care a numit-o (ce coincidenta minunata!) Noul Varatec, Patriarhia a desemnat pe maica Benedicta Braga, una din cele mai distinse monahii ale Varatecului, posesoare a doua titluri universitare, specialista în muzica psaltica, spre a-i fi de ajutor Maicii Alexandra.

Si maicuta noastra a plecat, însotita de doua ucenice, Apolinaria si Gabriela, îndurerata de a-si parasi chinovia, dar purtata si de noua misiune duhovniceasca ce o astepta. Pe deasupra, avea sa-si întalneasca si fratele, parintele Roman Braga, o personalitate extraordinara, care trecuse prin închisori, prin ororile Pitestilor, fusese torturat incredibil, dar îsi pastrase neatinse credinta si bunatatea. Fusese trimis pe continentul american de Patriarhul Justinian, care dorea sa-l fereasca de alte suferinte posibile. Si iata ca cei doi frati aveau sa se revada dupa anii grei prin initiativa Maicii Alexandra, care nici nu stia povestea vietii lor, dar fusese instrumentul vointei divine.

A trecut timp de atunci. Draga noastra Valeria Sadoveanu nu mai este, am ramas eu în locul ei în casa maicutei Benedicta, condusa acum de maica Eufrosina Jescu, fosta sa ucenica. "Maica Alexandra" a trecut la cele vesnice, dupa ce a avut bucuria de a-si vedea fiul, pe Stefan, revenit la sanatate. Iar maica Benedicta si parintele Roman au întemeiat si o alta manastire ortodoxa, la Rives Junction, în Michigan.

Am stat neîntrerupt în legatura cu dansii, ba parintele Roman ne-a si vizitat, facandu-ne, regretatului meu sot si mie, o impresie de nesters. Avem de altfel o fagaduinta ca va trece pe acasa (la Varatec) si în primavara aceasta, prilej de mare bucurie duhovniceasca pentru noi.

Sa fi fost oare întalnirea cu "Maica Alexandra" la originea acestor legaturi si fapte de viata? Cine stie! Caile Domnului raman ascunse mintilor noastre neputincioase.

Fiica cea mai mica a regelui Ferdinand si a reginei Maria, printesa Ileana, viitoarea Maica Alexandra, s-a nascut în 1909. In 1931 s-a casatorit, la Palatul Pelisor, cu Anton de Habsburg, arhiduce de Austria. Cei doi au avut sase copii si au locuit mult timp într-un castel din afara Vienei. 23 august 1944 i-a gasit la Bran, unde printesa ca si mama ei, în primul razboi mondial îi ajuta pe raniti, într-un spital, cu un personal extrem de redus si de devotat.

Craciunul anului 1947 avea sa-i schimbe total viata, Chemata, de regele Mihai, la Bucuresti, a aflat dupa cateva zile ca trebuie sa-si împacheteze totul si sa paraseasca tara.

In 1950, dupa o perioada în care a locuit în Elvetia, s-a stabilit, împreuna cu sotul si copiii, în Statele Unite. Arhiducele s-a întors în Austria si curand cei doi au divortat. Printesa si-a crescut apoi singura copiii, tinand prelegeri si conferinte si scriind carti (I live again Traiesc din nou; Hospital of the Queen’s Heart Spitalul Inimii Reginei). Avea sa se recasatoreasca cu Stefan Issarescu.

Anul 1959 i-a adus o mare nenorocire. Fiica ei cea mare si sotul acesteia, un american, au murit într-un accident de avion. Dupa doi ani, printesa s-a mutat în Franta si la 52 de ani, a devenit novice la o manastire din Bussy-en-Othe. A petrecut sase ani în acea manastire, apoi s-a întors în America, pentru a zidi o manastire ortodoxa.

In 1967 a revenit în Franta, la aceeasi manastire din Bussy, unde va fi unsa monahie. Atunci a devenit Maica Alexandra. A plecat din nou spre New York, iar în septembrie 1968 lacasul ortodox, ridicat din colectele stranse de ea si din banii ei proprii, a fost sfintit.

In primavara lui 1990, dorind mult sa ajute copiii orfani din Romania, a venit în tara în ciuda varstei, 81 de ani, si a sanatatii subrede , însotita de una din fiice. Dupa întoarcerea în Statele Unite, s-a îmbolnavit si, suferind un atac de cord, a murit la 21 ianuarie 1991. Se odihneste în Pennsylvania, cu o cruce simpla romaneasca din lemn la cap si cu o cutiuta de tarana romaneasca alaturi, cum a lasat scris în testament.


(Evocare de Acad. Zoe Dumitrescu-Busulenga, devenita, in ultimii ani ai vietii, calugarita la Manastirea Varatec, sub numele de Maica Benedicta)