Nu o să uit niciodată ziua de Paşti din anul 1946. Aveam 14 ani, sora mea cea mică avea 12, iar cea mare 16. Trăiam într-o căsuţă mică împreună cu mama noastră. Tata murise în urmă cu 5 ani, lăsând-o pe mama singură cu 7 copii. Iar noi am învăţat de mici ce trebuie să facem pentru a ne ajuta mama. În 1946 am mai rămas în casă eu şi cu surorile mele. Sora cea mai mare s-a măritat, iar ceilalţi 3 fraţi au plecat să-şi caute norocul în lume.

Cu o lună înainte de Paşti, preotul bisericii noastre a anunţat că se face o chetă. Emoriaşii au fost rugaţi să dea fiecare o sumă de bani, iar în ziua de Paşti o familie săracă urma să primească banii.

Când am ajuns acasă am început să facem socotelile. Am cumpărat cartofi să trăim cu ei o lună. Economiseam astfel 20 de dolari pentru a ajuta familia săracă. Apoi ne-am gândit să stingem lumina seara, nu mai ascultam nici la radio. Aşa că am economisit şi din factura la lumină. Sora mea cea mare a făcut menaj la mai multe familii, a spălat rufe, a curăţat grădina. Noi, cei mici, am făcut rame pentru fotografii. Le-am vândut cu 20 de dolari. Acea lună a fost cea mai bună din viaţa noastră. În fiecare zi număram banii să vedem câţi am adunat. Noaptea stăteam pe întuneric şi ne gândeam cu toţii ce bucuroasă va fi familia săracă atunci când va primi banii de la noi. Sunt 80 de enoriaşi în biserica noastră şi dacă ar da fiecare la fel ca noi, ar fi o sumă frumuşică. Mai ales că pastorul ne reamintea în fiecare săptămână să ajutăm familia săracă.

Cu o zi înainte de Paşti, am mers cu sora mea la băcănia şi am schimbat toţi banii. Am primit 3 bancnote de 20 de dolari şi o bancnotă de 10 dolari. În total 70 de dolari. Eram tare bucuroşi. Nu mai avuseserăm niciodată aşa de mulţi bani. În noaptea aceea am fost aşa de încântaţi că nimeni n-a putut să doarmă. Aveam 70 de dolari cu care să ajutăm o familie săracă. Abia aşteptam dimineaţa să mergem la biserică. Nu conta că nu ne-am luat haine noi. Am preferat să nu cheltuim banii, să ajutăm familia săracă. În Duminica de Paşti ploua cu găleata. Umbrelă nu aveam, surorii mele i se găuriseră pantofii în talpă şi s-a udat şi la picioare. Dar nu conta. Am intrat în biserică mândri. I-am auzit pe ceilalţi copii spunând că avem aceleaşi haine, dar nu i-am băgat în seamă.

La finalul slujbei, preotul a venit să strângă banii. Parcă mă văd pe mine, pe mama, pe surorile mele, cum stăteam mândri în al doilea rând. Mama a pus bancnota de 10 dolari, iar noi, copiii, pe cele de 20. Eram aşa de fericiţi că tot drumul spre casă am cântat. Mama avea şi o supriză pentru noi. Ne cumpărase ouă. Aveam ouă de Paşti, pe lângă cartofii pe care îi mânacam deja de o lună.

Spre seară auzim zgomot de maşină. Era preotul. Mama i-a ieşit în întâmpinare şi după o vreme s-a întors în casă cu un plic. Când am întrebat-o ce s-a întâmplat n-a scos nici un cuvânt. S-a aşezat la masă şi a desfăcut plicul. Înăuntru erau 3 bancnote de 20 de dolari, 1 bancnotă de 10 dolari şi 17 bancnote de 1 dolar. Mama a hotărât să pună banii înapoi în plic.

N-a scos niciunul niciun sunet. Pur şi simplu ne uitam cu toţii în podea. Noi nu ne-am simţit niciodată săraci. Deşi aveam numai două cuţite în casă, pentru noi era o bucurie să împarţi cuţitele, să le dăm de la unul la altul. E drept, nu aveam multe. Dar eram noi cei mai săraci din biserica noastră? Se pare că da. Din moment ce pastorul ne-a adus nouă banii, înseamnă că eram săraci. Mă uitam la hainele noastre şi a început să-mi fie ruşine. Eram cei mai săraci oameni din biserica noastră. Mi-era foarte ruşine. Atât de ruşine că nici n-am vrut să merg la biserică săptămana următoare. Toată lumea ştia că noi suntem cei mai săraci. Mă gândeam şi la şcoală. Eram clasa a IX-a şi cel mai bun din şcoală. Iar şcoala avea 100 de copii. Mă întrebam dacă colegii mei vor afla că sunt sărac. Aşa că am vrut să renunţ şi la şcoală. Dar mama nu a vrut să audă aşa ceva. O saptămână am mers la şcoală şi am venit acasă. N-am vorbit aproape deloc.

Apoi, sâmbătă, mama ne-a întrebat ce să facem cu banii. Ce fac oamenii săraci când au bani? Nu ştia niciunul dintre noi răspunsul. Nici măcar nu ştiam că suntem săraci. Apoi, duminică, mama a insistat să mergem la biserică. Deşi era frumos afară, am fost foarte trişti.

În biserică, după slujbă, a vorbit un misionar. Ne-a povestit despre bisericile din Africa şi avea nevoie de 100 de dolari pentru a termina una. Preotul a întrebat. Oare ne putem sacrifica pentru a-i ajuta pe aceşti oameni? Ne-am uitat unul la altul şi am zâmbit pentru prima oară după o săptămână. Mama a scos plicul din geantă şi l-a pus în coş. Când s-au strâns banii, iar preotul i-a numărat ne-a anunţat că s-au strâns puţin peste 100 de dolari. Misionarul a fost încântat. "Aveţi oameni bogaţi în biserica asta atât de mică!", a spus el. Şi atunci am realizat şi noi. Puţin peste 100 de dolari?! Iar noi dăduserăm 87 de dolari! Misionarul avea dreptate! Noi eram cea mai bogată familie din biserică. Din acea clipă nu m-am mai simţit niciodată sărac. M-am simţit întodeauna bogat pentru că îl am alături pe Dumnezeu.

 

sfatulparintilor.ro