Perioada medievală ne-a lăsat drept tezaur nu doar portretele unor vrednici bărbaţi, în variate demnităţi, ci şi imaginile unor femei ce s-au impus în istorie. Cărturarul Dimitrie Cantemir ne oferă portretul femeii frumoase a Evului Mediu. În "Descriptio Moldaviae", Cantemir face o comparaţie între nobile şi ţărănci: Boieroaicele sunt frumoase într-adevăr, dar cu mult mai prejos în frumuseţe decât femeile din popor; acestea le întrec în frumuseţe“. Istoria însă nu creionează galeria personalităţilor lumii pe criterii estetice, ci prin faptele lor. Frumoase, cu adevărat, sunt portretele votive zugrăvite pe pereţii bisericilor, care ne arată că nu doar voievozii şi boierii au fost donatori şi binefăcători, ci Biserica noastră se roagă şi pentru femeile-ctitor.

În rândul ctitorilor medievali nu erau trecuţi doar cei care construiau un lăcaş de cult, ci şi aceia care mijloceau sprijinirea cu sume de bani, împroprietărirea cu moşii, danii de cărţi şi obiecte liturgice, răscumpărarea de manuscrise sau sfinte moaşte; în concluzie, orice dar făcut unui aşezământ religios.

Dincolo de portretele care ne înfăţişează familii de ctitori, cu domniţe alături de tată, soţ, frate, fiu, au existat iniţiative în care femeia îşi păstra locul de prim ctitor.

Activitatea ctitoricească a Elenei Rareş

O atenţie deosebită merită doamna Elena-Ecaterina, fiica despotului sârb Ion Brancovici şi soţia voievodului Petru Rareş, a cărei activitate ctitoricească a îmbrăcat aspecte dintre cele mai variate. Prin 1535-1536, când încă era soţie de domn, a dăruit Mănăstirii Putna un procovăţ croit dintr-un material împodobit cu vulturi bicefali pe fond de aur. Rămasă văduvă, doamna Elena a dus la bun sfârşit reparaţiile începute de vrednicul domnitor la Mănăstirea Dionisiu de la Sfântul Munte. Apoi, în 1548, împreună cu Petru Vartic, hatman şi pârcălab al Sucevei, a dăruit Mănăstirii Probota un Tetraevanghel, păstrat, astăzi, în Rusia. În 1550, doamna Elena comanda încă un astfel de manuscris, fără ca în notiţa dedicatorie să se precizeze cărei biserici îi era destinat. Biblioteca Patriarhiei din Ierusalim păstrează un Evangheliar copiat şi ferecat din dorinţa "Elenei Despotovna a răposatului domn Io Petru voievod şi mama lui Iliaş voievod" şi dăruit Mănăstirii Probota. În toamna anului 1551, doamna Elena vedea încheiată şi construcţia bisericii domneşti din Botoşani, cu hramul "Sfântul Mare Mucenic Gheorghe". Un an mai târziu se scria pisania unei noi ctitorii: Biserica "Adormirea Maicii Domnului" (Uspenisa) din Botoşani. De numele soţiei lui Petru Rareş se leagă şi înălţarea, în vechiul ţinut al Hârlăului, a aşa-numitei Mănăstiri "a doamnei", cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", arată Ziarul Lumina.

Povestea de dragoste dintre Petru Rareș și Elena, doamna sa

Pentru românii din evul mediu, femeia era, din punct de vedere juridic, prea puţin inferioară bărbatului. Ea avea dreptul să moştenească şi să lase moştenire diferite bunuri; se constituia parte la împărţirea pământului; era judecată întocmai ca un bărbat. Unele femei aveau ştiinţă de carte şi redactau scrisori sau zapise, pe care le sigilau cu propria pecete. Cu toate acestea, în interiorul menajului, rolul preeminent îi revenea bărbatului. Chiar şi în cazul căsătoriilor "aranjate", soţii puteau ajunge să se iubească. Una dintre cele mai frumoase pagini de iubire din istoria noastră este aceea scrisă de Petru Rareş şi doamna lui, Elena, ne povesteşte istorie-pe-scurt.ro.

Căsătorit, în primăvara lui 1530, cu Elena-Ecaterina, Petru Rareş s-a bucurat de mai mulţi prunci din această a doua însoţire a sa. Căsătoria a avut un substrat politic dictat de interese de stat şi nu de sentimente. Copiii ar fi trebuit să se căsătorească și ei pentru a sluji dinastia. La o primă vedere, realitatea este aceasta, identică celei de la toate curţile princiare. În ceea ce priveşte, însă când vine vorba de sentimentele, se pare că lucrurile stăteau altfel. Om în plină maturitate, Petru Rareş îşi iubea copiii şi soţia, trecută şi ea de anii tinereţii.

Dragostea dintre ei a fost resimţită de contemporani şi consemnată ca atare. Sentimentele sunt evidente mai ales în perioadele de criză. În 1538, în faţa pericolului întreit (otoman, tătăresc şi polonez), Petru vodă şi-a trimis familia la Bistriţa, se pare sub protecţia lui Mateiaş vistiernicul. De la Bistriţa, doamna Elena şi copiii s-au refugiat la Ciceu, unde Rareş îi va regăsi câteva săptămâni mai târziu. Întâlnirea lor, acolo, departe de Moldova pe care fuseseră siliţi să o părăsească, avea să fie povestită de cronicarul Macarie astfel: "Şi a întins braţele sale şi a cuprins cu dragoste părintească pe copiii săi nevârstnici şi i-a sărutat, asemenea unui vultur care acoperă cu aripile pe vulturaşii fără pene. Şi, întinzând mâinile sale, a cuprins plângând şi pe înţeleapta sa soţie, doamna Elena. Ea, atârnându-se de gâtul lui, plângea cu durere şi-l săruta din toată inima"..

Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron vodă va consemna, mai târziu: "Acolo multă plângere şi tânguire era de doamnă-sa Elena şi de fiii săi, de Iliiaşu şi de Ştefan şi de fiică-sa Roxanda şi de alţi căsaşi, pentru multă scârbă şi nevoie ce le venise asupră, ştiindu din câtă mărire au căzut la atâta pedeapsă". S-ar putea obiecta că episcopul Macarie (şi cu atât mai puţin Grigore Ureche !) nu a asistat la regăsirea dintre principele fugar şi familia sa şi că, deci, descrierea lui este doar un exerciţiu de stil. O scenă foarte asemănătoare avea să fie înregistrată şi de Anton Verancsics, care l-a întâlnit pe Petru Rareş la Alba Iulia, în drumul acestuia spre Ţarigrad. Iată cuvintele lui Verancsics: Petru era "fără tulburare, neschimbat, vesel şi cu mare speranţă că se va întoarce în domnie, nearătând pe faţă nimic din omul părăsit şi lovit de soarta duşmană. Doar amintirea soţiei şi a copiilor schimba faţa barbarului şi uneori chiar plângea".

Emoţionant a fost şi momentul reîntâlnirii lui Petru vodă cu doamna şi coconii lui în 1541, când, proaspăt numit de sultan în a doua lui domnie, i-a aşteptat să se întoarcă din Ardeal, ieşindu-le în întâmpinare la trei mile de Suceava. "Acolo, multă bucurie şi veselie era la adunarea lor – avea să consemneze cronicarul –, că pre câtă jale era când să despărţisă de la Ciceu, de să dusese Pătru vodă la Ţarigrad, mai multă bucurie era acum la împreunarea lor". S-ar putea iarăşi contesta autenticitatea şi obiectivitatea acestei însemnări, dacă nu s-ar cunoaşte din alte, multe, izvoare, pe de o parte, grija nutrită de Petru Rareş, plecat la Stambul, faţă de familia sa şi, pe de altă parte, grija doamnei Elena faţă de soţul său, a cărui soartă nu avea cum să o prevadă. Înainte de a lua drumul Ţarigradului, fiind încă la Ciceu, Petru vodă "s-au sfătuitu cu doamnă-sa ca să trimiţă carte cu mare jalbă şi plângere la Suleimanu împăratul turcescu, ca să să facă milă, să-l ierte […]. Şi ştiindu carte sârbască Elena, doamnă-sa, au scris la împăratul cu mare jalobă şi plângere, poftindu ca să să milostivască, să-l ierte. Şi o au pecetluit-o şi o au dat-o la Pătru vodă, iar Pătru vodă o au slobozit-o pre o zebrea din cetate de sus şi au căzut jos, din afară, lângă zidul cetăţii".

"Şi decii au chiematu pre o slugă a sa credincioasă, ce era sârbu şi i-au arătat cartea şi i-au zis în taină să o ia şi să o ducă la mâna împăratului". Această pagină de letopiseţ este importantă din două motive: mai întâi, pentru că ea vorbeşte despre o femeie ştiutoare de carte în Evul nostru de Mijloc şi, apoi, pentru că surprinde cuplul princiar într-o atitudine foarte caracteristică. Ca orice soţi, din oricare vreme, Petru şi Elena se sfătuiesc, căutând soluţii pentru ieşirea din impas. Situaţia este critică, viaţa lor şi a copiilor este în pericol, trebuie acţionat repede, dar cu înţelepciune, nu cu pripeală. Plecând către Poarta împărătească, Petru Rareş a luat cu el grija a lor săi. Din Caransebeş scria, la 2 februarie 1540, lui Thomas Boldorffer, un prieten bistriţean: "vă rugăm să aveţi grijă de copiii şi soţia noastră". Mai ruga să li se trimită bani din birul datorat lor de domeniul Bistriţei.

Ajuns la Constantinopol, Petru Rareş a continuat să se intereseze de soarta familiei sale, lucru probat de scrisorile din 23 iunie şi 12 septembrie 1540, adresate aceluiaşi prieten. Era mai ales preocupat să nu le lipsească banii, hrana şi cele trebuitoare. La rândul ei, doamna Elena se îngrijea ca soţul ei să aibă tot ce-i era necesar la Ţarigrad. Cu acest gând, a trimis, în 1540, "domnului şi soţului meu preaiubit", prin servitorul acestuia, Theodor Grecul, un inel de aur. Numai că Theodor a oprit bijuteria pentru sine, însuşindu-şi şi banii de drum daţi de doamnă. La 12 februarie 1540, castelanul Ciceului îl informa pe judele Bistriţei că Elena, "strălucita doamnă, soţia Strălucirii Sale, domnului, m-a rugat să aflu despre el, întrucât se întristează mult". Petru trece la cele veșnice pe 3 septembrie 1546, într-o vineri, la miezul nopții. Grigore Ureche consemnează despre el: "cu adevărat era ficior lui Ștefan vodă cel Bun, că întru tot simăna tătâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia, lucruri bune făcea, țara și moșiia sa ca un păstor bun o socotiia, judecată pre direptate făcea". Doamna Elena va avea un sfârșit violent. Este omorâtă în 1553 din porunca ginerelui său, Alexandru Lăpuşneanu, pentru organizarea unui complot ce viza urcarea pe tron a lui Constantin, cel de-al treilea fiu. Lăpușneanu "a pus de au sugrumat pe bătrâna soţie a lui Petru voievod" (Cronicile moldo-polone). A fost înmormântată în biserica Mănăstirii Probota alături de soțul său, amândoi fiind ctitori ai acestui lăcaș.