www.qmagazine.ro
În zilele acelea, ultimele ale maestrului Dinică, faţa i-a devenit o floare grea. Şi azi e întocmai. Doar ochii par mai mari, mai trişti. Trupul i s-a împuţinat. Poate şi pentru că lacrimile nu o părăsesc niciodată.
"Gheorghe nu era genul care să-ţi spună Te iubesc non stop. Îmi spunea doar că sunt cel mai bun lucru care i s-a întâmplat vreodată". El, de fiecare dată când vorbea despre ea în public, îi spunea "doamna Gabi". Recunoştea cu orice ocazie că "doamna Gabi" a făcut ordine în "dezordinea existenţei lui". O întreb: "era multă dezordine în viaţa lui Gheorghe Dinică?", "Oo, da. Ştiţi, eu de multe ori îl întrebam, mirată: Numai cu banii de la un singur film îţi puteai face câte o vilă. Ce s-a întâmplat?. Îmi răspundea: Dragă, eu nu mi-am făcut vile, dar ospătarii care m-au servit, cu siguranţă au câte una".
62 de ani, prima căsătorie
Gabriela şi Gheorghe Dinică s-au cunoscut în 1993. Până în `92, Gabi fusese plecată o bună perioadă de vreme din ţară. Crede că a fost dragoste la prima vedere. "După doar o lună m-a cerut de soţie!" El spunea mereu că se visează căsătoriţi, dar ceea ce a pus cu adevărat capac a fost o ştire care a circulat timp de o săptămână prin toate ziarele şi pe la toate posturile de radio: "Dinică s-a însurat!".
Văzând frenezia ce-i măcina pe ziarişti, Gheorghe Dinică a concluzionat cu umorul caracteristic: "Hai să ne căsătorim, să nu-i facem de râs." Şi s-a întâmplat. Era în 2 februarie 1996. Gheorghe Dinică avea pe atunci 62 de ani şi se afla la prima căsătorie. S-au dus la Starea Civilă neînsoţiţi de nimeni. Singurul martor: un prieten fotograf. Şi de atunci, ziua de 2 februarie o sărbătoreau întotdeauna singuri, doar ei doi.
Şase ani de Alzheimer
Acum şase ani, Gheorghe Dinică a fost diagnosticat cu Alzheimer, un diagnostic năucitor, mai ales pentru un om cu o asemenea profesie. Dar el n-a aflat niciodată. Doar Gabi s-a simţit cuprinsă de giulgiurile negre ale disperării. Boala era destul de avansată, pe scara 5 din 11. A juca pe scenă fără o cască ajutătoare devenea de neînchipuit. Marele Dinică avea nevoie de ajutor pentru a-şi readuce în minte replicile. Poate fi imaginată durere mai mare? Se auzeau zvonuri cum că cu maestrul Dinică s-ar întâmpla ceva straniu. Că a uitat textul la "Tache, Ianke şi Cadâr", că se simţea de multe ori debusolat pe scenă. "S-au întâmplat, s-au întâmplat... Eeee, la Tache n-a uitat. Au fost momente când ieşea din scenă, se înspăimânta - bine, e un hău ce-i acolo la Teatrul Naţional, este pur şi simplu un hău, e aşa... o mare gaură neagră şi a avut momente când s-a pierdut acolo". Chiar şi în aceste condiţii, Gheorghe Dinică a muncit până în ultima clipă. Au fost voci care l-au acuzat că a acceptat să joace în producţii mai facile, în telenovele.
El a făcut-o doar din dragoste de profesie şi dintr-un alt motiv, ştiut doar de soţia lui: "Mi-au spus şi medicii, am citit şi eu foarte mult şi cea mai bună terapie la el era terapia asta ocupaţională, pentru că altfel, stând şi nefăcând nimic, s-ar fi degradat mult mai repede. La telenovele a mers în primul rând de dragul lui Adrian Sârbu - ţinea la el foarte mult - şi pentru ca să facă ceva. Şi acum, chiar la final, în ultimii doi ani, teatru nu ştiu dacă ar mai fi putut să facă. Şi pur şi simplu nu-l mai chemau... Era mai greu pentru că nu toate teatrele ar fi putut să-i procure o cască sau... nu ştiu... Nu ştiu...".
"Să spună soţia mea, ea ştie ce este mai bine pentru mine!"
De când a aflat de boală, Gabi Dinică s-a transformat în umbra soţului său. Nu se despărţeau nici măcar o clipă, el devenise dependent de ea. Mergea zilnic cu el la filmări, nu-l pierdea din ochi o clipă. Şi încerca să mascheze pe cât posibil pierderile de memorie ale soţului ei. Ţinea mult să nu-i se ştirbească din aură. Ştia că şi el ar fi suferit. Enorm. În ultima vreme, ajunsese să-i aleagă până şi meniul când mergeau la restaurant. El nu mai avea capacitatea de a alege. Zicea atât: "Să spună soţia mea, ea ştie ce este mai bine pentru mine!".
În zilele în care nu filma, cădea în letargie. Trebuia readus mereu şi mereu la viaţă. Gabi o făcea cu toată dragostea din lume, fără a se plânge vreodată.
A citit enorm despre Alzheimer, pentru că îşi dorea să-l înţeleagă şi să-l ajute pe cât posibil. Majoritatea colegilor şi prietenilor ştiau de boala lui Dinică, dar se fereau să vorbească, din dragoste şi respect pentru el.
Dinică s-a stins brusc, ca o avalanşă de nisip ud alunecând de pe malul de sus. Şi nu din cauză c-ar fi avut Alzheimer.
Ea, femeia pe veci a lui Dinică
"Viaţa noastră a fost pe cât de frumoasă, pe atât de simplă. Nu am făcut lucruri extraordinare. Am făcut lucruri normale. În prima noastră fotografie, de Crăciun, ne uitam ochi în ochi şi el a zis că de atunci încolo ar trebui să ne uităm amândoi în aceeaşi direcţie, să privim acelaşi punct. Şi aşa a fost".
Articol complet pe qmagazine.ro