Un pustnic văzu odată într-o pădure un şoim. Pasărea ducea spre cuibul său o bucată de came: sfâşie carnea în multe bucăţele să hrănească cu ea un pui de cioară rănit.
 
Pustnicul se minună de faptul că un şoim hrănea un pui de cioară şi se gândi:

-Dumnezeu mi-a dat un semn. El nu uită nici măcar de un pui de cioară rănit. Dumnezeu a făcut ca un şoim înspăimântător să ştie să hrănească o pasăre lipsită de ocrotire dintr-o altă specie. Înţeleg de aici cum Dumnezeu dă tuturor fiinţelor cele de care au trebuinţă; şi noi ne preocupăm într-atât de noi înşine... De acum încolo voi înceta să mai am grijă de mine! Dumnezeu m-a făcut să pricep ce am de făcut. Nu am să-mi mai caut de mâncare! Dumnezeu nu lasă în parăsire pe nici una dintre creaturile sale: nu mă va abandona nici pe mine.

Zis şi făcut: se aşeză acolo în pădure şi nu se mai clinti din loc: se ruga şi iar se ruga; nu făcea nimic altceva. Rămase astfel timp de trei zile şi trei nopţi, fără a bea vreun strop de apă sau a lua vreo îmbucătură de mâncare. După aceste zile, pustnicul era atât de slăbit era încât nu mai era în stare nici să-şi ridice mâna.
 
Cum era aşa de lipsit de putere, adormi. Şi iată că în vis i se arătă un înger.

 Îngerul îl privi cu tristeţe şi îi grăi:

-Este adevărat că semnul era pentru tine. Dar tu trebuia să înveţi a urma pilda şoimului!

 (Bruno Ferrero)