Singuratatea este una dintre suferintele cumplite, in special ale copiilor parasiti de parintii lor si ale batranilor care nu mai au copii sau de care copiii nu-si mai aduc aminte. Nu trebuie sa va spun eu adevarul asupra singuratatii de care se resimt bolnavii din spitale: in numai cateva minute, pe un bolnav il ia salvarea din casa, din mijlocul familiei, si-l stramuta naprasnic intr’un alt univers, intr’o alta camera, cu o alta fereastra, cu o alta priveliste (daca ea exista), cu alti oameni, cu alt limbaj, intr’un corp medical sau sanitar pe care nu-l cunoaste si cu care va trebui sa se acomodeze. Nu suferinta fizica in sine, boala de care sufera, este importanta, ci socul acesta al ruperii de viata normala si aruncarea, dintr’o data, intr’o alta viata.
De aceea, este nevoie de reumanizarea spitalului: sa simta medicul ca in fata lui nu se gaseste un caz de rezolvat, ci un om, o fiinta cu trup care sufera, si cu un suflet care asteapta si spera. Si daca sufletul asteapta si spera, el trebuie sa fie asemenea lui Iisus, Care a patruns in orizontul de asteptare si de speranta al slabanogului din Ierusalim. E nevoie ca bolnavul, o data intrat in camera de spital, sa simta ca, daca s’a rupt dintr’o familie, a intrat in alta. Tocmai pentru ca exista suferinta mergem in spitale sa-i vizitam mai cu seama pe cei care sunt singuri si nu au pe nimeni care sa-i ajute. De aceea avem astazi preoti in spitale – si inca nu avem de ajuns – pentru ca cel singur, parasit sau neparasit, sa simta o rugaciune si o mana calda, duioasa, pe fruntea lui infierbantata si sa simta prezenta lui Iisus prin rugaciune, inainte de a fi dus pe masa de operatie.
Uneori e foarte greu sa gasesti pe cineva care sa stea langa tine vreme indelungata, zi si noapte, si sa se simta obligat sa rupa din somnul lui, din odihna lui si uneori din hrana lui pentru a fi langa tine. Oricand esti singur, nu dispera, ci continua sa astepti, ca intr’o buna zi vine Dumnezeu la tine; chiar daca tu nu-L cauti, El tot vine.
Iar daca mergi tu si gasesti pe un altul in singuratate, asuma-ti rolul lui Iisus si fii teofor sau hristofor, purtator de Hristos, imita-L pe Iisus si intreaba-l daca vrea sa devina sanatos sau, daca tu nu ai puterea sa-l faci sanatos sau sa-i deschizi drumul catre un doctor, spune-i o vorba buna de incurajare, pune-i o mana calda pe frunte, uita-te in ochii lui si fa-l sa simta ca are in tine un prieten, ca nu este singur, si cu aceasta tot ai facut o fapta buna.
Avem nevoie de sentimentul solidaritatii umane si crestine in acest sfarsit de veac si inceput de mileniu, in care societatea se faramiteaza, in care inca mai exista razboaie, suferinte, persecutii, intoleranta, ura, varsari de sange si prigoane de tot felul. Si societatea noastra se macina sub ochii nostri, pe zi ce trece, manata de interese, de egoisme, si este nevoie sa refacem constiinta crestina, constiinta Bisericii in al carei centru se afla Iisus Hristos care ne-a strigat si ne striga tuturor: "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni".
Toti suferim in viata, mai mult sau mai putin, de o boala, de un necaz, de singuratate, de batranete, de tradarea unui prieten, fiind insa o deosebire intre o suferinta si o alta suferinta. Exista suferinta pe care nu o accepti, din cauza careia te plangi lui Dumnezeu si oamenilor si care te chinuieste si degradeaza, dar exista si suferinta asumata, care te linisteste si care iti cultiva credinta ca Dumnezeu are cu fiecare o randuiala tainica. Important este ca din clipa in care incepi sa suferi sa iti asumi suferinta ca fiind a ta, dupa modelul Hristos. Astfel, suferinta asumata devine o suferinta nobila, iar din acea clipa ea nu iti mai e straina, ci primeste un sens, devenind suportabila si mantuitoare.
+ IPS Bartolomeu Anania