Aici, de câţiva ani, prin grija Pr. Mihail Jar (inima de foc a mănăstirii), aveau să-şi închine viaţa lui Hristos peste 100 de monahi şi peste 100 de măicuţe (aflate la altă ctitorie, în aşezarea românească a Boianului). Iar, ceea ce ţine cu totul de spaţiul minunii, undeva în apropierea Bănceniului, Părintele Mihail adăposteşte, în condiţii absolut de vis, peste 150 de copii orfani. Mulţi dintre ei, măcinaţi de boli fără leac, şi-au aflat aici izbăvirea.
Trei fetiţe bolnave de SIDA, în ultimul stadiu, s-au vindecat, de curând, la rugăciunile obştii de aici către Mântuitorul, Maica Domnului a cărei icoană de la Boian plânge, şi către Sfinţii ocrotitori ai acestui sfânt locaş. Acum Părintele Mihail face demersuri susţinute pentru a aduce aici încă 50 de copii bolnavi de SIDA, spre a-i încredinţa milei şi bunătăţii lui Dumnezeu.
Din dragostea Părintelui Mihail pentru aceşti orfani, Dumnezeu face minuni cum nu mai crezi că pot fi povestite în vremurile acestea. În Joia săptămânii mari, a Patimilor, 2008, prin rugăciunile Părintelui, o fetiţă de un an şi opt luni, înecată de peste şase ore, învie. Medicii vor fi puşi în extremă dificultate: cum să anuleze certificatul de deces?! Soluţia finală, rămasă în acte, e: moarte clinică. Mitropolitul Kievului cere imediat să i se trimită toată documentaţia cazului, pentru a rămâne mărturie, pentru mai târziu, a puterii lui Dumnezeu, manifestată prin oamenii Săi.
Toţi cei de aici consideră minunea învierii copilului ca rod al sfinţeniei Maicii Serafima, fostă stareţă pe aceste meleaguri.
"Când spui numele Maicii Serafima, în satul ei, lumea începe a plânge. Şi spun: Numai asta a fost cu adevărat credincioasă, din câţi se ţin în satul nostru că sunt credincioşi. Nu a supărat pe nimeni, în viaţa ei. Aşa a fost de atentă în toate lucrările, încât nu a supărat pe nimeni în viaţă! Aşa scrie şi ne îndeamnă şi în lucrările ei, să nu supărăm niciodată, pe nimeni!…".
Aşa îşi începe Pr. Mihail Jar istorisirea despre viaţa şi felul de mărturisire al Maicii Serafima, una din Sfintele ultimelor vremuri, adăpostită la tâmple de Cer cu aplecare spre Bănceniul Ucrainei. Despre Maica Serafima - laolaltă cu Maica Heruvima şi pruncul Serghie, ale căror sfinte moaşte au fost descoperite prin minune dumnezeiască de ceva vreme -, Părintele Mihail nu poate vorbi decât lăcrămând. Despre marii oameni ai lui Dumnezeu nu poţi vorbi decât sfinţindu-le aducerea-aminte cu mişcare de suflet, cu cutremur şi aşezare dumnezeieşti.
"Cum s-a născut din mama ei, aşa a plecat, în braţele Domnului…"
Cu dor de Cerul Bănceniului, la sfârşit de lună mai, ne-am rânduit către Bucovina fraţilor noştri de dincolo de graniţă. Întotdeauna, apropiindu-te de acele locuri, te pregăteşti de Sărbătoare. Pentru că ştii, simţi că acolo te aşteaptă Hristos cu faţa descoperită, îmbiindu-te la prăznuire. Oamenii de aici, lăcaşurile lui Dumnezeu izvodite din pământ către Veşnicie, simplitatea şi puritatea de Duh şi Adevăr sunt, în această parte a lumii, de o fineţe şi gingăşie nepervertite, curajoase. Urcând spre Bănceni, faci oarecum întoarcere în tine însuţi, urcuş de ospeţie de Împărăţie.
De ceva vreme, Cerul Bănceniului a dat din nou în pârguire de Sfinţi. Trei dintre vieţuitorii de aici, la doar câţiva ani de la mutarea lor la Domnul, au înveşmântat ţinuturile de aici în har şi minune dumnezeiască.
Vom încerca să surprindem câteva din aceste dumnezeieşti moduri în care Dumnezeu lucrează, în Bănceni şi dincolo de vremi şi spaţiu, prin Maica Serafima.
Am scris, ceva vreme în urmă, câteva repere din viaţa şi felul de slujire al lui Hristos al Maicii Serafima, pe care le vom reda în curând şi aici. Acum vom încerca să împărtăşim câteva din ultimele binecuvântări revărsate asupra Băncenilor, prin Maica Serafima.
Vorbind despre ea, Părintele Mihail Jar nu poate să ne spună despre ea decât raportându-se la starea ei de desăvârşită aşteptare a Mirelui Hristos: "Era într-una în rugăciune. Când mă duceam la dânsa, ea era în genunchi, şi cărţile Oastei, Psaltirea, Acatistierul, Biblia, toate erau deschise. Un an, cât ea nu a văzut - pentru că făcuse operaţie la ochi -, o mănăstire de maici, 130 de maici, nu o putea mulţumi cu citirea. Citea câte o maică, obosea şi se ducea, şi spunea Maica Serafima: Haideţi, poate se mai găseşte careva să citească… Ea zi şi noapte s-a rugat şi a citit din cărţi! Într-una! Ea nu avea linişte dacă nu se ruga. Seara ridica mâinile spre Cer şi până dimineaţa nu le cobora! Numai lacrimile îi curgeau. Odată am pus o maică să aibă grijă de dânsa. Ştiţi cum e la noi… Unei maici stareţe i se dă un ajutor, care să aibă grijă de ea. Dar ea nu a vrut, totul a ascuns, în smerenie. Nu a vrut să lase pe nimeni să stea cu dânsa. Mi-a spus: Părinte, dacă se poate să stau singură, mă pot îngriji. Dar cum spuneţi Sfinţia Voastră… Dacă spuneţi că trebuie, atunci trebuie, dacă nu, nu…"
"Cu ani în urmă - continuă Părintele Mihail -, când nu ştiam de puterea maicii, a fost ceva ce atunci nu puteam nicicum înţelege. Prima mea parohie a fost în satul maicii. Biserica a fost închisă vreo 35-40 de ani, de comunişti. Când am venit, maica a crezut că sunt un copil al lui Dumnezeu, aşa cum trebuia să fiu. Dar am fost tare departe, şi sunt. Şi nu o spun din smerenie. Am început să facem biserica, în satul maicii. Era în viaţă atunci. Maica, atunci când venea în biserică, nu intra în faţă. Stătea în urmă, cu ochii şi mâinile în jos, şi nu se mişca deloc. Când am început biserica, lumea nu a fost de acord. Biserica veche era de 750 de ani. Am desfăcut-o, pentru că era din lemn, şi am dăruit-o altui sat, fără biserică. Era spre iarnă. Pământul era tare îngheţat, tun, beton. Lumea vorbea: Măi, popa nostru e tânăr, nu ştie ce face! Mergi şi spune lui popa ce face… Bagă betonul acela acum! Pierde totul… Eu îmi făcusem, în mintea mea, alte planuri. Mi-am zis: Am să plătesc la un om să facă foc, de jur-împrejurul temeliei, să nu îngheţe. Atât am putut eu pricepe! Şi, când au venit oamenii la turnat beton, aşa fusese un ger în noaptea aceea! Noi am luat hârleţele şi lopeţile să săpăm. Scumpa noastră măicuţă!… Ea a fost tot acolo! Cum am turnat betonul, o lună nu a mai îngheţat pământul! Din ziua aceea, o lună nu a mai îngheţat! În jumătate de an am slujit în biserică! Construită, acoperită, pictată, sfinţită… Lumea se temea să iasă afară! Pândea după garduri. E drept asta?! Chiar s-a făcut biserică? Tare o iubesc toţi din sat pe maica! Pentru că ei nu şi-au dat seama cine a fost în mijlocul lor. Era un dar de la Dumnezeu. Venea seara la vecernie, dimineaţa la Sf. Liturghie şi după-masă la întâlnirile noastre. Şi cum se aşeza, aşa rămânea toată adunarea! Nici nu se mişca, nici nu clipea… Câteodată mă întrebam: Oare maica nu doarme? Numai buzele umblau la cântare. La spovedanie, nu avea ce spovedi, însă se smerea atât de tare, încât spunea că e cea mai păcătoasă. Odată m-am speriat: Oare e chiar aşa de păcătoasă maica? Şi am încercat să o spovedesc oleacă altfel. Nu avea nimic ce spovedi! Cum s-a născut din mama ei, aşa a plecat, în braţele Domnului".
Sfinte moaşte
Anul trecut, pe la început, Părintele Mihail şi obştea mănăstirii, în semn de recunoştinţă şi de preţuire pentru ceea ce a însemnat pentru ei Maica Serafima, Maica Heruvima şi pruncul Serghie, cu binecuvântarea mitropolitului, au pregătit un loc special pentru cele trei trupuşoare, spre a fi mutate, din cimitirul mănăstirii, în acel loc, spre odihnă veşnică. "M-am dus la mitropolit - ne spune Părintele Mihail - să îl întreb ce spune despre mutarea moaştelor. Dacă el va spune da, le voi muta, dacă nu, vor rămâne acolo. Când i-am spus, s-a umplut de o aşa bucurie: Da, Părinte Mihail, da! Şi mi-a răspuns de multe ori aşa. M-am mirat… Nu m-a întrebat de ce vreau să fac asta, de nimic. Am venit acasă şi nu am mai aşteptat să fac întâi paraclisul pentru trupuşoarele lor. Când am scos sicriul Maicii Serafima, noaptea, să nu producă tulburare, eram cu toţi fraţii de la mănăstire. Sicriul, cum l-am pus, aşa l-am luat! Era în apă, tot ud, acolo… Hainele erau ude. Mai ales la copil şi la Maica Heruvima curgea apă din sicriu. Sicriul maicii Serafima, cum l-am pus, aşa l-am găsit: uscat, întreg! Când l-am scos la suprafaţă, s-a învelit tot cu rouă, strop cu strop. Eu m-am gândit: Pământul e rece, şi când am scos sicriul la cald, aburii aceia şi-au dat drumul. Dar a fost cu totul altceva! Noi nu putem înţelege tainele lui Dumnezeu. Ne-am dus la schitul din vale. De acum, mi-am spus să fac măcar de un deget loc între capac şi sicrie, ca să se usuce hainele, pentru că dacă nu, vor mucegăi şi se vor împuţi. Şi am desfăcut puţin sicriele. La copilul Serghei, la nouă ani dup ce a murit, nu ar fi trebuit să rămână nici oasele, pentru că la copii oasele se fac praf, se topesc. Căpuşorul era întreg, părul pe cap, faţa întreagă… Am ridicat atunci capacul. Când deschid, văd limbuţa aşa, într-o parte, cum o ţinea când era bolnav. Aşa a rămas limbuţa! Am desfăcut apoi capacul puţin la mica Heruvima, apoi la maica Serafima. Aşa eram ispitit, să mă uit în sicriu! Când mă uit la maica Heruvima, văd că picioarele ei stau drepte. Bag mâna oleacă, să zgâlţâi de picior. Când pun mâna, piciorul ţeapăn! Am desfăcut sicriul. Şi ea era întreagă-întreguţă, cum am pus-o, doar că uscată. Nici un miros urât, nimic! Erau deja cinci ani de când a fost îngropată. Şi când am descoperit faţa, era doar puţin neagră, din cauză că faţa călugărilor se acoperă cu o pânză neagră când sunt înmormântaţi.Când am dezgropat trupul Maicii, am vrut să îl ungem cu mir, aşa după cum se obişnuieşte. Însă mirul mirosea a mir, iar trupul ei mirosea a trupul ei. La copilul Serghei e un alt miros, la Maica Serafima miroase alt fel, iar la Maica Heruvima cu totul alt fel. Chiar acum, în Postul Mare, piciorul ei era ud într-una, şi curgea un fel de mir din picior. Lumea poate să nu creadă, însă adevărul rămâne sfânt. Cum a spus Mitropolitul nostru: Ceea ce a câştigat ea, de acum nu îi mai poate lua nimeni!
Aşa au fost toate. Nu am spus la nimeni, am acoperit-o înapoi, nu am vrut să spun la nimeni, dar în inima mea numai acolo aş fi stat. Şi cine venea, nu s-ar mai fi dus de acolo. Aşa de bine îţi era! Şi până în ziua de azi e la fel! Intru la dânsele şi nu aş mai ieşi afară. Şi când mi-e greu, mă duc şi le spun tot ce am pe suflet. Am rugat-o pe maică chiar şi azi, când am fost acolo, şi am rugat-o pentru Oaste. Tare greu va fi, fraţilor, dacă nu vom ţine curată Lucrarea!".
"Este scris tot, la spital, cum a murit, cum a înviat…"
O minune cu totul cutremurătoare a brăzdat ţinuturile şi sufletele acestor tărâmuri binecuvânate în Săptămâna Mare a Paştilor acestui an (2008). O fetiţă de numai un an şi opt luni s-a înecat în fântâniţa ornamentală din ograda mănăstirii. Prin puterea rugăciunilor Maicii Serafima, după cinci-şase ore de la mutarea fetiţei la Domnul, aceasta învie! Medicii aveau să consemneze, mai apoi, în actul de deces: moarte clinică. Mitropolitul va aduna toate aceste date - acte, declaraţiile medicilor, părinţilor etc. - pentru a rămâne, pentru mai târziu…L-am rugat pe Părintele Mihail să ne spună cum s-a întâmplat minunea. "Copilul s-a înecat în fântâniţa aceasta, de la mănăstire. Eu eram plecat la Kiev. Mă sună de acasă: Părinte, s-o înecat… Era joi seara, în Săptămâna Patimilor. Nu mai pot uita niciodată! Cine s-o înecat? Am auzit de Mişa. Dar şi copilul, băiatul meu, e Mişa. Măi, opriţi-vă, spuneţi-mi ce s-a întâmplat, lămuriţi-mă! Dar şi ei erau speriaţi, tremurau toţi de frică. Copilaşul a ieşit afară din biserică. Se citeau Evangheliile atunci. Părinţii erau în biserică. Ea, fetiţa, a ieşit cu alţi doi copii afară, la joacă. S-au jucat, iar ceilalţi copii au aruncat-o în apă. Şi ei o ţineau de picioare şi o stropeau cu apă. Cel puţin, aşa ştim. Dar ea era deja înecată. Nu s-a întâmplat niciodată aşa ceva! Şi ea a stat acolo 10-15 minute, înecată. De ce ştim că a stat cam atât? Tata de două ori a ieşit afară. O dată a căutat-o până la poartă, încolo-încoace, iar în ograda mănăstirii nu era nimeni. Doar un frate, care cosea iarba. Fetiţa, nu era nicăieri. Cineva, din copiii noştri, au văzut-o în fântână. A alergat maica Elisabeta, a prins-o de picioare şi a scos-o. Dar acum ea era deja vânătă, moartă. Au scuturat-o, au suflat în gură, i-au făcut tot ce au ştiut ele să facă, i-au făcut injecţii, după care au plecat în sat, la spital. De acum, tot vorbeam cu doctorul: Faceţi, vă rog, tot ce puteţi! Poate ceva se poate face! Părinte - îmi spunea el - nu vrem să te supărăm. Ştii că ţinem la mata, dar nu mai avem ce face! Noi am luat-o moartă de la mănăstire. Ce să-i mai facem? I-am legat gura acum, şi arde lumânarea. E moartă, părinte! Nu am vrut să îţi spunem, dar e moartă… Ei au făcut tot ce au putut face. Dar eu spun: Nu se poate! Nu se poate! Ea trebuie să trăiască! Şi am chemat toţi copiii cu care eram acolo, la Kiev, şi le-am spus: Rugaţi-vă! Rugaţi-vă toţi! În timpul acela, am trimis la mănăstire să ia o batistă de la Maica Serafima, pământ de la mormântul ei şi două iconiţe şi să meargă o maică la spital. Şi când a ajuns, când a pus acestea pe dânsa, a început a bate inima! După cinci sau şase ore de când se înecase! Doctorii i-au dezlegat gura, au pus-o la aparate, la oxigen. Însă a suferit foarte greu creierul. Toate organele îşi reveniseră, însă creierul nu. Am luat un taxi, din Kiev, şi am fugit acasă, repede. Aici a ieşit altă maşină şi m-a preluat. Erau toţi într-o deznădejde!… Şi am spus: Oameni buni, dacă Domnul o cere la Ceruri, noi de ce ne împotrivim?! Acum, problema era cum să o ducem până la Cernăuţi. Dacă se decuplează de la aparat, i se opreşte inima şi moare! Aveam o cruce cu părticele de la o sută de sfinte moaşte într-însa. O cruce mare. Şi îi spun doctorului: Pune crucea asta pe copil, scoţi repede tot, sui în maşină şi mergi la Cernăuţi! Nu vă pot spune starea mea, în urma maşinii aceleia de urgenţă! Ei mergeau înainte, noi în urmă. Aşa tremuram tot, iar când maşina se oprea, ziceam: Gata, a murit! Am ajuns la Cernăuţi cu bine. Au pus copilaşul sub aparate, l-au băgat în perfuzii… A doua zi dimineaţă am luat un deget de la Maica Serafima, un oscior, într-o batistuţă, şi m-am dus acolo. Doctorii toţi se uitau la mine. Nu ştiau ce am eu în batistă. Când am pus batista pe capul fetiţei, eram doar eu şi mama. Să vă povestească mama cum a fost… Fetiţa a început să dea din mâini, din cap şi din picioare dintr-o dată! M-am dat într-o parte şi ţineam în continuare batista pe căpşorul ei. Copila a început să răsufle singură, au început să lucreze inima, rinichii, celelalte organe şi creierul, prin minune! A intrat apoi tata. Îi spun fetiţei: Anişoară, arată limbuţa Şi ea scoate limbuţa şi mi-o arată. Doctorul spune: Părinte, trebuie să lucraţi cu noi în reanimare! Ei nu ştiau ce am eu în batistuţă. Şi fetiţa râdea!… Îi spuneam: Ce, nu încape limbuţa înapoi în gură, e prea mare? Dar ea aşa râdea!… Aceasta a fost vineri. Bucuria noastră, fericiţi toţi! Sâmbătă iar la fel. Am mers cu tata, la fetiţă. Se juca cu fetiţa! Şi ea râdea în hohote! Îi spunea toate cele! Noi, de acum, toată ziua mergeam la doctori. Este scris tot, la spital, cum a murit, cum a înviat. Au venit şi Sfintele Paşti. Pentru noi a fost o îndoită sărbătoare. Mulţumeam toţi lui Dumnezeu pentru că nu a murit fetiţa! Ar fi rămas o pată pe mănăstire să moară aici copilul. Aici nu vin să moară copiii, ci să dea viaţă! Dar vrăjmaşul tot vrăjmaş rămâne. Doctorii, de Sfintele Paşti, i-au făcut nişte injecţii că au blocat-o complet. Când am ajuns la spital, întreb: Ce face copila? Doarme. La prânz: Doarme. Seara: Doarme… Şi a tot dormit. Acum copilul e în Moscova. S-a mirat doctorul de acolo ce medicamente i-au dat. Ori că au făcut anume, să se termine cu minunile. Noi însă credem. Creierul e controlat, e viu. Nu ştim cum va fi. Totul e în mâna Domnului".
(Romeo PETRAŞCIUC, agnos.ro, 2008)