E mare lucru să citeşti despre schimburi de scrisori între îndrăgostiţi astăzi, când cuvintele sunt folosite prea des şi ţipate prea repede, în contexte pe care nu le mai reflectă de mult. Poate că e adevărat, atunci când comunicarea nu mai întâmpină obstacole (la fel se întâmplă şi cu sentimentele), devine ea însăşi un obstacol, se simplifică, se goleşte de conţinut şi continuă inerţial, transformându-se, din mijloc, într-un scop mimetic. Aşadar, despre ce voiam să vă cuvântez? Despre corespondenţa de dragoste dintre un poet român despre care am auzit cu siguranţă prea puţin, dar pe care îl apreciază cu mult mai multă candoare cei în a căror limbă a scris: Paul Celan.

Un om cu o viaţă puţin spus zbuciumată, care a purtat afară din corpul material trăirile cele mai intense de care e capabilă fiinţa umană, prin intermediul cuvântului. Şi a făcut-o pentru că acel corp material era supus unor penitenţe cumplite, în ciuda cărora nu putea izbândi altfel decât prin poezie. O bună parte a acestei bătălii cu lumea exterioară a fost câştigată prin transcrierea gândului pe hârtie şi expedierea lui în plic unei femei care l-a răscolit, a stârnit în el pasiune şi neputinţă, dor şi disperare şi l-a înţeles, dar poate nu pe deplin. Povestea lor nu s-ar putea scrie astăzi şi cred asta cu tărie. Povestea lor şi mai ales a lui s-a scris astfel pentru că a luat naştere în contextul de atunci, dureros de autentic. Povestea lor, iată, a fost publicată la jumătate de secol de la moartea protagoniştilor, cu aprobarea urmaşilor, într-un volum cu titlul "Herzzeit" (Timpul inimii).

Cine a fost Paul? Un copil timid, născut la Cernăuţi sub numele Antschel, dintr-un tată evreu şi o mamă româncă, la doi ani de la Marea Unire, cât România era încă "dodoloaţă". Mama lui i-a cântat în germană şi română, prima fiind limba pe care a iubit-o cel mai mult, tatăl său a făcut la fel în ebraică, şi uite aşa copilul a crescut înconjurat de puterea cuvântului îmbrăcat mereu în noi veşminte. N-a trecut prea mult însă până ce conflictul şi patima politică au început să muşte din casă, din pământ şi în cele din urmă din suflet. Înainte să înceapă Războiul, în 1938, Paul a plecat la Paris, unde a început să studieze medicina, dar s-a întors un an mai târziu la Cernăuţi pentru a se dedica studiului limbilor romanice.

La izbucnirea Războiului, totul s-a schimbat. Sovieticii, pe care îi admira înainte pentru ceea ce credea a fi o luptă contra unui duşman comun, l-au dezamăgit şi l-au îndepărtat de orice convingere politică, odată cu ocuparea Bucovinei, în 1940. După intrarea în Război de partea Germaniei în 1941, în Cernăuţi au fost construite ghetouri şi sinagoga din oraş a fost incendiată. Paul a fost trimis într-un ghetou, de unde a continuat să scrie poezie şi să traducă sonetele lui Shakespeare, singura lui formă de libertate. Înainte ca ghetoul să fie distrus, a fost pus să muncească până la epuizare, dar trupul tânăr nu l-a dezamăgit. A încercat în zadar să îşi convingă părinţii să părăsească ţara şi să se ascundă pentru a nu fi deportaţi. Cei doi nu l-au ascultat, legaţi fiind de glie ca printr-un cordon ombilical. Câteva zile mai târziu, au fost trimişi în Transnistria, unde au şi murit, răpuşi de boală şi de glonţ.

Paul a primit vestea cât era reţinut într-un "detaşament de muncă" de pe teritoriul României. A rămas acolo până în 1944, când s-a întors în Bucovina eliberată de sovietici, dar, nefiind simpatizant al ocupării ruseşti, s-a întors la Bucureşti în 1945 şi a rămas aici doi ani. În acest timp, a tradus în şi din toate limbile pe care le ştia – română, germană, rusă, ebraică, engleză, franceză, spaniolă, portugheză şi italiană. Şi-a schimbat numele în Paul Aurel, apoi în Paul Ancel, ca în final să rămână la anagrama Paul Celan. În 1947 a fugit de comunism la Viena, un oraş pe care l-a regăsit devastat şi sumbru, aşa că s-a stabilit la Paris, unde a devenit profesor de germană.

În Viena a cunoscut-o pe Ingeborg Bachmann, care i-a devenit aliat şi corespondent al sufletului. Cu ea a schimbat sute de scrisori şi a continuat să se întâlnească şi după ce s-a însurat, în 1952, cu Gisèle de Lestrange, o arhitectă talentată. Şi Lui Gisèle i-a scris mai bine de 700 de scrisori, care au fost publicate în 2002,în Germania. Iar în 2008, a fost publicată şi seria dialogurilor ţesute în jurul lui Ingeborg, pentru că nu vorbim doar de corespondenţa dintre cei doi iubiţi şi prieteni, ci şi de cea între Paul şi iubitul lui Ingeborg, sau despre cele trimise ei de Gisèle după moartea lui Paul.

Între Paul şi Ingeborg era o diferenţă de şase ani. Când s-au cunoscut, ea avea doar 21. Le-a scris părinţilor ei că Paul, un poet suprarealist care începuse deja să fie cunoscut în cercurile literare vorbitoare de germană, s-a îndrăgostit nebuneşte de ea. În momentul întâlnirii, Ingeborg îşi scria lucrarea de doctorat în filosofie despre germanul Martin Heidegger, un fost simpatizant al nazismului. Timp de două luni, Ingeborg şi Paul trăiesc o frumoasă poveste, al cărei început îl reprezintă, în volumul proaspăt lansat, poemul "In Egypt", scris pentru ea la cea de-a 22-a aniversare. În poem, ochii unui personaj feminin, alături de care poetul spune că a dormit în acelaşi pat, devin luciul unei ape şi din adâncul ei sunt chemate spiritele a trei femei evreice. Poetul se culcă atunci cu ele, cu durerea lor, transpusă pe chipul femeii iubite, durere pe care o simte şi ea. Răspunsul ei la scrisoare este unul al femeii care se lasă dominată de forţa literară a bărbatului îndrăgit. Rememorează nopţile împreună, în care l-a simţit aproape, cu o magie pe care nu şi-o poate explica.

Citeste material complet, pe Catchy.ro