"Eu am trait in Poiana asta, dormeam si ma sculam numai cu Muntele Ceahlau. Dimineata, seara dormeam cu Ceahlaul, dimineata ma sculam cu Ceahlaul. Nici Ion Creanga n-a dus o copilarie asa teribila cum am dus-o eu. Biata mama dimineata cand ma scula cu greu. "Hai, mai, ca, uite, striga bobocii. Iesi cu viteii…" Eu nimic. Numai cand auzeam ca-i smantana gata, ma sculam si eu. Mancam ce era mai bun, ceaunele cu lapte erau mari si cu smantana groasa deasupra si-ti imaginai ca nu-mi era usor s-o gatesc degraba.
Saraca mama, nu exista ceva sa nu aduca ea copilasului ei cel mai mic. Si-mi amintesc ca, pana sa ma duc la seminar la Cernica, dormeam cu mama. Si "moarte de om" a fost pentru mine cand m-au condamnat regulile scolii sa nu vin un an acasa in vacante. Mi-era greu sa vin de la mama si de la munte in viesparul acela de calduri, tantarimea, sa stai tu cu plasa de sarma la geam, sa nu poti dormi. Mama cand o auzit de Bucuresti: "Pti, unde sa te duci? Unde-o fi Bucurestiul?" Cand am venit eu de la Bucuresti: "Mama, stii unde-i Bucurestiul? Unde se apropie cerul de pamant, vezi acolo? E mai incolo! Vezi matale muntele Hangu? Ei, mai incolo".
Sa te imbraci in haine calugaresti, sa-ti pui bagajul pentru un an intreg, cu plapuma, paturi… S-o iei prin Piatra Neamt, la gara, sa iei bilete, sa te informezi unde-i Bucurestiul, biletul cat costa. Coborai in Bucuresti dupa o noapte de calatorie, atunci trenurile mergeau rapid, nu jucarie, cum merg trenurile acum. Scria acolo sa nu te pleci. Stateam cuminte si, cand pe la Buhusi, iaca, apare un copchilas mai mititel ca mine, cu un par galben auriu, vopsit ca cucoanele de azi, tot asa mergea la Cernica. "Unde mergi, frate?" "La Cernica". "Hai, mergem amandoi". Si mi-am revenit cand am vazut ca de acum inainte mai am pe cineva. Cand ajungem noi la Bucuresti acolo, mai, erau lustragiii astia si pescuiau ca esti din provincie. O, ghete, pune mana, da-te incoace! Daca nu stiai sa te pui oleaca in gura cu el te costa cat drumul de la Piatra Neamt la Bucuresti. Te ducea cu masina la scara. Unde mergeti, parintele? Hai urcati.
Cand cobor din masina, in fata portii… un ierarh, foarte aspru. Inalt, cu camilafca, rasa, metanii frumos aranjate. Nu stiam noi cine este. Ne ducem la dansul si plecam genunchii. "De unde veniti?" "De la Manastirea Durau". "Pai, numai de la Durau puteati veni cu masina". De la inceput ne-a luat tare. "Sunteti pentru admitere cumva?" "Pai, da". Ne-a dus la dormitor si a doua zi am si fost la examinare. Ne-a dat regula patrulaterului. Ce sa umbli, ce sa copii? N-aveai cum… Si tot timpul, doi ani de zile ne-a tinut minte. Acela era directorul, Chesarie Paunescu, viitorul episcop de mai tarziu al Constantei.
Toate-s legate de amintirile cu mama. Mama, saraca, cand veneam acasa… sa nu ma mai duc la manastire, sa stau aici. Murise preotul din sat, ramasese parohia fara preot. Ma rugau si satenii sa stau in sat. Iar eu ma impotriveam: "Dar de ce sa stau in sat, mai? Eu am alt rost". "Las’ ca avem noi pe aici fete bune" "Ha, ha, bata-va sa va bata".
(extras din noua aparitie editoriala "Ne vorbeste Parintele Justin", editata de Fundatia Justin Parvu, Petru Voda)