Doamne! Ea este adancul de taina negrait, si noi neincetat ne zidim, ca sa ajungem, cum spune dumnezeiescul Pavel, "la masura barbatului desavarsit", adica la chipul lui Hristos.
Si rogu-va sa ascultam cuvantul dumnezeiestii Evanghelii de astazi (Luca 10, 25-37), pe care o vom relua, in constiinta ca noi primim aici Icoana desavarsita, modelul divin, pe Hristos; iar Hristos Mantuitorul vrea sa ne zideasca in El, dupa chipul Lui, al vesniciei Lui si al vesniciei noastre.
Acum, sa ne recunoastem pe noi in acel moment in care Hristos Se afla in mijlocul multimii. Erau in jurul Lui, pe langa cei doisprezece, si ceilalti saptezeci de ucenici pe care ii trimisese El spre propovaduire, si care veneau acum sa-I istoriseasca ce au facut. Si spuneau: "Pana si demonii se pleaca inaintea noastra cand rostim numele Tau". Iar Iisus le-a raspuns: "Nu va bucurati (doar) ca demonii se pleaca inaintea voastra (nu aceasta sa-ti fie bucuria, ca se pleaca cineva inaintea ta, fie chiar si demonii), ci ca numele voastre sunt scrise in ceruri". Altfel spus, tu insuti, in numele tau, te impartasesti cu lumina si iubirea divina care e in ceruri si care coboara de sus asupra ta, impartasindu-te, iar tu sa o impartasesti apoi semenilor. Important este nu ca altii se pleaca tie, ci tu sa te pleci lor si sa te impartasesti cu lumina si iubirea divina, cereasca, singura care da viata.
Si asa rostind, referindu-Se la demonii care se pleaca inaintea lor, Iisus descopera acel moment originar, tainic, pe care numai El il putea descoperi, rostind: "Vazut-am pe satana ca un fulger cazand din cer". A cazut atunci din pricina trufiei lui, a pacatului lui (Nu voi l-ati doborat pe satana, care se pleaca inaintea voastra).
Si Iisus S-a bucurat in Duhul Sfant si, ridicandu-Si glasul, a zis: "Te slavesc pe Tine, Parinte, Doamne al cerului si al pamantului, ca ai ascuns acestea (tainele tainelor) de cei intelepti (adica de cei ce se socoteau intelepti - cu o intelepciune a lor) si de cei priceputi si le-ai descoperit pruncilor". Mantuitorul se referea aici nu numai la cei din leagan, de varsta alaptarii (si pe cei mari ii hranesti tot cu lapte; oricat de mari s-ar socoti, sarmanii, inca au nevoie de lapte), ci la cei care sunt curati ca pruncii, nevinovati, frumosi la inima si la trup ca pruncii; pentru ca nu si-au intinat viata si trupul, si mai ales pentru ca sunt ochi si urechi catre cei care privesc la dansii. Pruncilor insetati de cunostinta, de adevar, acelora le descoperea Hristos.
O, Doamne, ajuta-ne sa fim ca pruncii, curati si luminati, pastrandu-ne frumusetea Ta, cea a Ta, Doamne, nu cea pe care noi vrem s-o dobandim prin - iertati-mi cuvantul - cosmetice. Ci frumusetea Ta divina, Doamne, si mai ales da-ne setea sa Te ascultam pe Tine si, prin cuvantul pe care il auzim de la Tine Doamne, la Tine sa ne inaltam cu sufletul. Sa simtim aievea ca Tu ne vorbesti, si in clipa aceasta Tu esti in mijlocul nostru, asa cum ai zis prin Evanghelia Ta: "Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, Eu sunt in mijlocul lor". Esti in mijlocul nostru Doamne, ca Tu ne vorbesti si noi Te ascultam pe Tine.
Si Iisus multumea Tatalui ca a descoperit pruncilor taina tainelor, adica dumneavoastra, care sunteti aici in clipa aceasta, sunteti pruncii de care vorbeste Mantuitorul. "Si asa Parinte, asa a fost inaintea Ta, bunavointa Ta". Si iarasi a rostit un cuvant de taina, negrait. Sa-l auzim: "Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu si nimeni nu cunoaste cine este Fiul decat numai Tatal, si cine este Tatal, decat numai Fiul, si caruia voieste Fiul sa-i descopere". E o taina negraita, caci Hristos insusi descopera aici cu adevarat dumnezeirea Lui, rostind acest cuvant: "Nimeni nu-L cunoaste pe Fiul decat numai Tatal". Dumnezeirea Lui din veci se dezvaluie aici. Si Il mai cunoaste pe El acela caruia va voi Fiul sa-i descopere. Si El ne descopera si ni Se descopera, pentru ca vrea sa fim asemenea Lui, caci dupa chipul Lui am fost ziditi. Si toata curgerea Evangheliei va merge catre acest inteles negrait de adanc, in care El, de la Tatal, prin El, in Duhul Sfant, revarsa in noi lumina si iubirea Lui.
Si auzind acest cuvant pe care l-a rostit Iisus: "Toate Mi-au fost descoperite Mie de la Tatal", vedem in el o marturie unica in fata celor ce-L ascultau, intr-o inaltare, elevatie. Unul din invatatorii de lege, care se afla in multime, si care de buna seama de multe ori Il cauta si venea langa Mantuitorul, avand dor de Dumnezeu (asa cum, de buna seama, multi dintre dumneavoastra demult vin la biserica cu acest dor), prinzand momentul cand Iisus a rostit aceste cuvinte, L-a intrebat: “"nvatatorule, ce sa fac sa am viata de veci?" (Viata de veci, cea fara de sfarsit, nu o zdreanta de timp, cateva zeci de primaveri pe care toamna le ofileste si iarna le ingheata. Viata vesnica! Nu spusese Inteleptul: "Doamne, ai pus in noi si gandul vesniciei"? - adica purtam in noi gandul, dorul, ideea de vesnicie, de sfarsit al mortii). Atunci, Iisus, ascultandu-l, ii raspunde: "Ce este scris in Lege? Cum citesti?" Legiuitorul, raspunzand, a zis (el stia Legea; mai mult, veti observa ca o rezuma in toata esenta ei, nu reproduce cele zece porunci, ci esenta lor): ".Scrie: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din toata puterea ta si din tot cugetul tau; iar pe aproapele tau ca pe tine insuti. Era, repet, esenta intregului Vechi Testament. Pentru ca in cele zece porunci nici nu este mentionat cuvantul iubire, dar in celelalte porunci date prin Moise gasim intocmai aceste doua porunci. La Levitic 19,18, gasim cuvintele aidoma: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti"; iar la Deuteronom 6,5, gasim: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din toata taria sufletului, inima ta, cu tot cugetul tau!" Deci amandoua erau cuprinse in Vechiul Testament. Si acest legiuitor, care inseamna ca citise intreg Vechiul Testament, nu numai Legea, a stiut sa concentreze toate poruncile in acestea. Macar de am sti noi, cei din veacul XX asa cum stiau legiuitorii de atunci! Deci toti legiuitorii de astazi sa ia aminte la acest fapt - ca legiuitorul stia nu numai cele zece porunci, ci si sinteza lor. Avea o viziune de ansamblu si de esenta.
Si dupa ce a rostit legiuitorul aceste cuvinte, Iisus ii raspunde: "Drept ai grait (ai spus adevarul). Fa aceasta! (Implineste aceasta; implineste iubirea). Vedeti, el a raspuns prin iubire, toate concentrandu-le in iubire - esenta. Iubeste si vei fi viu!. Oare nu iubirea este principiul, izvorul vietii? Din iubirea lui Dumnezeu s-a ivit lumea, din iubirea si vointa Lui creatoare. Din iubire se naste viata. "Fa aceasta." - traieste astfel, si in iubire se lumineaza viata in vesnicia ei.
Dar legiuitorul, vrand sa se indrepte pe sine mai mult, altfel spus sa adanceasca intelesul acestor cuvinte, sa-si justifice dorinta lui mai intemeiat, si ravnitor a se arata ca vrea in plinatate sa cunoasca si sa traiasca adevarul, L-a intrebat: "Cine este aproapele meu?" Rogu-va sa retineti intrebarea in elementele ei esentiale; din modul in care a intrebat el se va deslusi un inteles tot mai adanc.
Mantuitorul i-a raspuns cu parabola atat de cunoscuta de noi toti, a samarineanului milostiv. Si a grait Mantuitorul catre legiuitor, catre lumea de atunci si catre noi acum, caci cuvantul lui Dumnezeu ramane in veci si e "mereu acelasi, ieri, azi si in veci". Si a zis Mantuitorul: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon si a cazut intre talhari, care, dupa ce l-au dezbracat, ca sa-l fure, sa jefuiasca ce avea la el, l-au ranit, l-au lovit, l-au lasat abia rasufland; aproape mort. Si au plecat.
Calea dintre Ierusalim si Ierihon e de vreo douazeci si sapte de kilometri si, in afara de Betania, cand treci de la Ierusalim in sus, spre Ierihon, nu mai sunt alte localitati, pana in ziua de azi. Si pana in ziua de azi e renumita, din nefericire, spun cercetatorii, in locuri de talharie si alte asemenea primejdii. De observat ca tot intre Ierusalim si Ierihon se afla Campia Carantaniei, unde a fost ispitit Mantuitorul. Deci va inchipuiti, daca diavolul s-a aflat si a lucrat pe acolo, si pe nefericitii acestia de talhari, tot el i-a pus la cale. Daca a indraznit diavolul la Mantuitorul, dar la niste prieteni de-ai lui - talharii?.
Si iata, un preot cobora pe calea aceea si, vazandu-l pe sarman cazut, aproape mort, abia rasufland, a trecut pe alaturi. De asemenea si un levit, ajungand in acel loc, a trecut pe alaturi. Un preot si un levit. De buna-seama era un preot al Legii vechi. Sa ne gandim si in ziua de astazi: Eu, bunaoara, sunt preot; pot sa trec si eu, sa vad un om cazut, doborat. Ce fac? Una din intrebari: Daca mergea la slujba sau nu. Dar nu, preotul cobora de la Ierusalim la Ierihon, deci nu mergea la slujba. Despre levit nu spune daca mergea ori nu la slujba, la slujba divina. Dar chiar si in aceasta situatie, mergand la slujba divina, sau la orice slujba, avand un program precis, o ora cand eu trebuie sa ajung negresit. Dar, intalnind in calea mea un nenorocit, un cazut, ce fac? Poate sa-mi fie ruda. Poate a plecat tata la piata si, iata, ori l-a lovit cineva, ori - stim cum se intampla - a umblat cineva cu mana pe la spatele lui si l-a furat si, in zbuciumul acela cade. Eu merg mai departe? Merg sau ma opresc? Intrebare care se pune si preotului si oricaruia dintre noi.
Mantuitorul ce a spus? Amintiti-va ce le spunea fariseilor, cei care calculau sarcina pe care o aveau la templu, ca si milostenia, iubirea sau rugaciunea. Mantuitorul le spune: "Pe acestea trebuie sa le faceti, pe celelalte sa nu le lasati". Dar in unitatea aceasta; mai ales aici e taina: in unitatea negraita intre rugaciune (comunicarea cu Dumnezeu) si comunicarea cu aproapele. Caci, vedeti, cele doua porunci merg impreuna: "Sa iubesti pe Dumnezeu din toata inima ta, din tot cugetul tau, puterea, virtutea ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti"; deci in unitate negraita trebuie sa stea. Atunci tu trebuie sa unesti acestea doua, care numai impreuna merg. Si, ca o dovada, sa ne amintim cuvintele Mantuitorului, care de atatea ori i-au tulburat pe unii: "Cel ce iubeste pe mama, pe tata, pe frate, pe sora, pe copil, mai mult decat pe Mine, nu-i vrednic de Mine". Cum Doamne? (s-au intrebat mai ales sarmanii putin credinciosi care voiau sa raspunda impotriva Evangheliei) Sa Te iubesc intai pe Tine, pe Care nu Te vad (din pricina slabiciunii, pacatului, intunericului meu), si sa nu iubesc pe fratele meu pe care-l vad?
(...)
Dar sa ne intoarcem la parabola. Iata ca vine un samarinean (Cei doi erau slujitori ai templului, si preotul si levitul). Era o inveninare intre iudei si samarineni, din timpul exilului babilonic. Daca ranitul era pe drumul acela, de buna-seama ca era dintre iudei. Dar samarineanul n-a luat seama la aceasta, ci l-a vazut si s-a apropiat, i s-a facut mila de el. S-a desteptat in el dumnezeiescul. In el mila nu era inabusita, adica lumina si iubirea divina. Nu. Dimpotriva, s-au dezvaluit deodata, chiar daca si el era spre un tel, avea si el un drum, un program, o ora la care trebuia sa ajunga. El s-a apropiat. Probabil ca era calator mai departe, caci isi luase diverse lucruri cu el. Si i-a oblojit ranile cu untdelemn si cu vin (untdelemnul, care inmoaie, usureaza durerea, si vinul care, de buna-seama, in grade mai mari, dezinfecteaza). Ce avea si el la indemana. Si probabil ca avea cu el ceva panza, caci i-a pansat ranile si apoi l-a suit pe asinul lui si l-a dus la un han. Daca era calator, cunostea diversele raspantii si hanuri, locuri unde mai gazduia si el, probabil, in drumul lui. L-a dus la o casa de oaspeti, l-a dat in seama, a dat si doi banuti la plecare - doi dinari. O paine, cum spun cercetatorii, costa in vremea aceea cam o zecime dintr-un dinar. Deci i-a dat o suma frumusica si i-a spus gazdei: "Poarta-i de grija! Cand ma voi intoarce, daca ai cheltuit in plus, eu iti voi da inapoi tot". Apoi, dupa ce si-a implinit chemarea de iubire fata de semen a plecat in drumul lui. Exact cum spune Mantuitorul si cum am repetat: una o faci, alta n-o lasi.
Si ascultand legiuitorul acest cuvant dumnezeiesc, ramane uimit, intrebator. El, care pusese intrebarea: "Cine e aproapele meu?" Iar Mantuitorul trebuia sa-i raspunda la intrebare; dar dupa ce i-a dat parabola, dupa ce i-a dat istoria aceasta, raspunsul trebuia sa reiasa. Asa cum procedeaza si profesorii nostri cand predau religia. Folosesc intai o parabola, o istorioara, nu? Si dupa aceea trag o concluzie, o idee fundamentala care sa se intipareasca in constiinta copilului. "Cine este aproapele meu?" intrebase legiuitorul. Mantuitorul intreaba si El, il provoaca, cum ne provoaca pe noi toti: "Care dintre cei trei ti se pare ca a fost aproapele celui cazut in mana talharilor?". Cum vi se par cele doua intrebari? Sunt identice? Sunt amandoua puse in aceeasi cumpana, in aceeasi viziune? Nu. Si intelegerea acestui mod adevarat de a pune intrebarea, e mantuitoare. Te instituie in adevar. Deci modul de a pune intrebarea este cheia.
Legiuitorul a intrebat: "Cine este aproapele meu?" Accentul cade pe eul meu posesiv. Este cum as spune in clipa aceasta: Fratilor, dintre toti care sunteti de fata, cine imi este aproape? Nu numai aproape de inima mea, ci aproapele meu, cu privire la mine, avand grija de mine. Aceasta era preocuparea celui ce a pus intrebarea: Eu sunt centru, iar voi, ceilalti, priviti spre mine.
(...)
Atunci intelegem ce inseamna parabola aceasta dumnezeiasca, ca si raspunsul legiuitorului la cuvantul Mantuitorului: “Care dintre cei trei ti se pare ca a fost aproapele? “"Cel care a facut mila cu dansul". Si Mantuitorul spune: "Mergi si fa si tu asemenea lui!"
Sa facem asemenea, sa facem aceasta schimbare, transformare divina, si vom fi vii in Hristos Iisus Domnul nostru, cu Tatal si cu Duhul Sfant. Amin.
Parintele Constantin Galeriu
Calendar Ortodox