Nu este nimic mai periculos in viata pe care o ducem noi aici pe pamant decat sa stii, ca in jurul tau, sau in casa ta, chiar si in mijlocul celor de care te bucuri sa-i vezi la locul de munca sau in orice drumetii, sunt oameni rai, egoisti si care urasc tot ce le cade in fata ochilor.

Auzim, deseori, in discutiile cu altii, spunandu-se ca cineva anume, este negru in cerul gurii. Adica un om rau! Dar nu este acelasi lucru cand vezi un caine ca este negru in cerul gurii. Atunci spui ca este un caine de soi.

Ne intrebam, deseori, si mai ales atunci cand dam peste un om rau, de ce se gasesc pe lume si astfel de oameni? Cineva mi-a spus intr-o zi, ca este normal sa fie si astfel de specimene, pentru a fi colorata viata. O fi colorata si frumoasa viata cu oameni rai, dar nu este mai potrivita oare o lume plina de culorile florilor si cantecul pasarilor?

Victor Hugo, satul si el pana-n gat de tot felul de rautati, a ajuns la concluzia ca: "Cei rai invidiaza si urasc; este felul lor de a admira!". Daca in lume ar lipsi rautatea si inima noastra ar fi cuprinsa mai ales de bucurie, Doamne!, ce tamaduit ar fi omul si nu s-ar mai indurera de nimic! Rautatea macina fara crutare pacea inimii, asa cum o stim toti.

Stim ca in noi zace, in primul rand rautatea si mai ales acea rautate impodobita cu dulci zambete!

Imi aduc aminte, ca mai de mult, cand am promovat pe un oarecare ins, am primit o scrisoare fara semnatura in care eram avertizat, oarecum, ca cel care a fost bagat in seama, nu merita atentia si ca este bine sa ma feresc de el pentru ca: "are cuvinte dulci ca mierea pe buze, iar in inima venin!". N-am crezut acelui anonim care mi-a scris si nici azi nu cred. Dar, in focul evenimentelor din 1989, in perioada Craciunului, am raspuns la un telefon si am auzit un glas catifelat de femeie, care m-a intrebat gratios: N-ati murit inca? Va imaginati ce bucurie m-a cuprins! Era sotia acelui ins pe care l-am ajutat sa ajunga domn si om, cum ar spune ardeleanul.

M-a cotropit, nu atat vorba criminala, ci mai ales candoarea cu care am fost intrebat si mai ales de o femeie, care are menirea de a da viata. Atunci am inteles ce este rautatea si unde poate duce ura, care nu are granita, religie, stare sociala, varsta, culoare sau ceva cultura! Si degraba i-am dat dreptate tot lui V. Hugo, atunci cand a scris, ca: "Rautatea incepe acolo unde sfarseste omenia!"

M-am intrebat adesea, ca si Domnia Voastra, de ce n-ar putea fi si altfel? Si tot din raul lumii a iesit si proverbul care va muri odata cu ultimul om: "Pe cine nu lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti!" Fara sa ma laud, cu ajutorul lui Dumnezeu, au fost ajutati multi oameni si mai rar au fost cei care sa-ti spuna cel mult: buna ziua! Am asteptat cel putin sa nu batjocoreasca.

Izvorul rautatii este ura!

Este penibil sa vorbesti si mai penibil sa scrii despre aceste uraciuni cu iz de pucioasa. Insa ura este un pacat impotriva Duhului Sfant! In loc sa iubesti zidirea lui Dumnezeu, indraznesti sa urasti! Inteleptii spun ca: "Mintea, ca si natura, uraste golul". In gol, natura pune iubirea. Mintea, adeseori, pune ura! Vremea trece pe neobservate si ne trezim din zbuciumul zilei tocmai la adanci batranete, daca le mai prindem si pe acelea.

Parca este un facut, omul silindu-se din copilarie sa se indarjeasca impotriva raului si a urii. Ura este iarna inimii! Sa-ti fie mereu frig! Sa zgribuli, cautand caldura altor rai si a rautatii, iata starea cea mai jalnica! Am pomenit de o indarjire impotriva raului si as mai adauga si o indignare a inimilor puternice si viguroase si n-ar fi de nebagat in seama nici dispretul militant al celor pe care-i necajesc mediocritatea si prostia, aceste stari rusinoase si natange, cum ar spune si Emil Zola, atins si el, probabil, de aceste metehne ale veacului in care i-a fost dat sa traiasca.

Rautatea si ura au distrus civilizatiile omenirii veacuri de-a randul. Ce au insemnat razboaiele in decursul timpului? Sa auzi de un razboi de 30 de ani sau de 100 de ani, din lumea in care se zice ca trebuie sa intram si noi, de parca am fi in Katanga. Ma gandesc deseori la razboaiele defensive, de aparare ale Sfantului Stefan cel Mare, pe care poporul l-a numit mai intai Mare si apoi Sfant! Mare ca Dumnezeu, in intelesul plaiesului si a taranului moldovean si care poate fi si sfant cu asa ispravi, care au uimit Europa timpurilor cand Renasterea era in floare. El a casapit rautatea si ura celor dinlauntru si a celor dinafara, deopotriva, si asta timp de o jumatate de veac. Asa era el, Stefan Voda, asa era Voda Tepes Vlad, asa era Iancu de Hunedoara, ca sa amintesc doar de troita de voievozi care trageau ca fulgerul in radacina tuturor rautatilor si urilor care bantuiau tara si viata bietilor romani in plin veac al cincisprezecelea.

Cate rautati faceau cele peste 50 de milioane de locuitori ai Europei, din timpul lui Stefan cel Mare si Sfant? Au trecut milioanele acelea, au mai trecut si alte miliarde, cu rautatea lor cu tot ... cu ura lor cu tot ... si a ramas doar binele si binecuvantarea lui Dumnezeu, mereu acelasi bine si binecuvantare care nu trebuie sa piara niciodata. Ce bine cuprindea in gandirea si inima lui, Al. Vlahuta, starea de care si el era imbrancit, al urii de peste tot pe unde umbla oamenii.

Parca il auzim si acum zicand: "Ce larg ar fi pamantul daca nu l-ar stramta ura!". A stiut si Vlahuta, a stiut si Stefan cel Mare, au stiut toti cei care au locuit aceste spatii, de Dumnezeu asa de frumos zidite, si mai stim si noi, desigur, ca: "Oricine uraste pe fratele sau este ucigas de oameni si stiti ca orice ucigas de oameni nu are viata vesnica, dainuitoare in El. In aceasta au cunoscut iubirea: ca El si-a pus sufletul Sau pentru noi, si noi datori suntem sa ne punem sufletele pentru frati!" (Ioan 3, 15). Asa ne vorbeste Domnul prin Scripturi, si ne indeamna la iubire, pentru a nimici ura, raul cel mai mare, pentru ca incearca sa ucida iubirea din inimile bietilor oameni!

Cum sa te feresti de rautate si ura, daca se mai adauga si amarata de invidie? Am mai spus-o, uneori, si sa ma iertati, daca unii m-ati receptat altcum, ca doar un singur pacat stiu ca nu-l am cu adevarat, cel al invidiei. M-am tot cercetat sa ma vad mai bine. M-am convins ca ar fi asa, dar totusi am o oarecare teama. Insa, ma incurajez mai departe si nu vreau decat sa spun ca nu-i isprava mea acesta, Doamne fereste, ci este lucrarea lui Dumnezeu Cel Milostiv!

Daca-mi duc bine aminte, cand eram elev la scoala elementara, la Cracaul Negru, preafrumosul meu sat, tata imi facuse un ghiozdan in care imi duceam cartile la scoala. Cant m-au vazut colegii, ca, Draga Doamne, as fi mai altfel, si am iesit din traditia traistii, m-au inconjurat, m-au batut bine si mi-au facut praf ghiozdanul. Mi-am adunat cartile si caietele rupte si imprastiate pe jos si cu ele subtioara m-am dus acasa. Atunci am gustat pe viu ce inseamna rautatea, ura si invidia.

De atunci, insa, am avut si am oroare de cele trei metehne care rasar una din alta si toate la un loc din inima omului, chinuit de duhurile cele rele. Daca am mai citi si n-am uita, am afla ce ne sfatuiesc inteleptii veacurilor. Iata ce citim in opera lui Epicur: "Sa nu invidiem pe nimeni; caci cei buni nu merita invidie, iar cei rai, cu cat prospera mai mult, cu atat isi grabesc ruina!", iar Democrit zice: "Invidiosul se pedepseste singur ca pe un dusman", invidia fiind o amara suferinta, care biciuie si hacuie inima si pacea sufletului. Mai deunazi, am auzit pe cineva spunand, ca invidiosul isi sapa siesi groapa! Proverbul acesta romanesc este mai scurt si mai bine zis, chiar si decat cele spuse de Democrit.

Am dorit sa spun cate ceva despre intreita neputinta, care uneori, sau deseori, apasa asupra vietii noastre si asa indestul de zbuciumata!

Rautatea, ura si invidia, acest intreit pericol care ne pandeste a ruina si distrugere, nu se poate tamadui fara credinta in Dumnezeu si iubirea atotputernica ce invinge toata natangia adunata prin Valea Plangerii!

Iti strigam: Doamne, tamaduieste-ne de aceste nenorociri care se tin de noi ca scaiul de oaie!

PS Calinic Argatu