În timpul copilăriei - am dormit în pat.
În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă.
În timpul maturităţii – am zburat înspre ceruri…

Eu nu mai sunt al acestei lumi: sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esenţiale! Eu mă aflu acum foarte aproape de Dumnezeu: şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână spre El, ca să îl pipăi!... Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu…

Opera de artă trebuie să fie creată ca şi o crimă perfectă - fără pată şi fără urmă de autor...  Arta (mea) este realitatea însăşi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitate cea mai adevărată - poate în singura realitate valabilă.

Ce defineşte, oare, civilizaţia noastră? Viteza! Oamenii cu­ceresc timpul şi spaţiul, accelerând fără de încetare mijloacele de a le străbate. Viteza nu este altceva decât măsura timpului de care ai nevoie ca să poţi parcurge o distanţă... Şi, uneori, este vorba de distanţa care ne separă de moarte... Opera de artă trebuie să exprime tocmai ceea ce nu se supune morţii, însă trebuie să o facă printr-o asemenea formă, care să rămână şi o mărturie asupra epocii în care trăieşte artistul.

Înălţimea în sine a unei opere nu vrea să vă spună nimic. Este întocmai ca lungimea unei bucăţi muzicale. Insă proporţiile interioare ale obiectului - acelea vă spun Totul.

Nu mai avem nici un acces la spiritul Lumii, poate fiindcă nici nu îl căutăm; însă trupul omenesc nu este nici el diferit de structura universului.

În timpurile cele vechi, credinţa clădea forme adecvate senti­mentului religios. Astăzi însă arta creează conştient forme pure care exprimă principiile unor legi universale. Noi nu ştim totuşi să apreciem destul de bine calităţile sculpturale ale Naturii. Fru­mosul în natură rămâne încă închis cunoaşterii noastre. Singură Arta ne mai poate procura, în aceste vremuri, cheia înţelegerii şi perceperii frumosului.

Oamenii se iau pe ei înşişi chiar prea în serios. Ei vor mai întotdeauna să fie cineva!... Însă această glorie îşi bate joc de noi, atunci când ne tot ţinem după ea, iar de îndată ce îi întoarcem spatele, ea este cea care... aleargă în urma noastră.

Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe... Şi merită să încerci să faci totul, în speranţa că vei putea odată să intri în împărăţia sferelor celor înalte.

Un înţelept face din veninul său interior remediu pentru sine; sau precept de tămăduire pentru semeni (...). Însă cine nu se luptă în contra Răului, s-a şi predat deja inamicului.

În durere există, întotdeauna, un fior de plăcere.

Diavolul şi bunul Dumnezeu nu se află separaţi, în realităţi; şi nu sunt nici aici şi nici acolo, ci ei sunt... simultan şi pre­tutindeni.

Eliberează-te de pasiuni, eliberează-te de pofte, eliberează-te de greşeli – acestea sunt trei precepte, zale şi scut, pentru orice Spirit. Purtând această armură, eşti puternic în contra răului - devii invulnerabil.

Ţăranii români ştiu de la mic şi până la mare ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Tablele lor de valori sunt cuprinse în prover­bele, în datinile şi în doctrina străbunilor - ca şi în filosofia naturalităţii.

Când o societate nu mai cunoaşte, sau amestecă binele cu răul, ea se află deja pe povârnişul pierzaniei.

Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală; şi se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât mai sus, înspre vârfu-i; drept pentru care se şi sfâşie între ei şi sunt cu totul nefericiţi (nemulţumiţi)… Pe când, dimpotrivă, dacă ar creşte şi s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca şi spicul de grâu pe câmpie, fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ar putea fi…


(Constantin Zărnescu – Aforismele şi textele lui Brâncuşi, Editura CARTIMPEX Cluj, 1998)