Monica Pillat, nepoata poetului Ion Pillat: "Pentru mine, Miorcanii sunt o rană vie!"
INTERVIU!

Monica Pillat, nepoata poetului Ion Pillat: "Pentru mine, Miorcanii sunt o rană vie!"

MONICA PILLAT

Miorcanii familiei Pillat continuă să doară, scriam în urmă cu mai bine de doi ani, după ce am trăit tulburătoarea experienţă a unei vizite pe moşia din Nord. "Pentru mine, Miorcanii sunt o rană vie", ne spune astăzi Monica Pillat, nepoata poetului Ion Pillat şi fiica scriitorului Dinu Pillat. 

Ce se întâmplă în acest Botoşani parcă pierdut de lume? Sărac, din ce în ce mai sărac, dar nu material. Sărac în spirit, lipsit de minima recunoştinţă faţă de cei care au trudit şi au construit pe acest pământ. Fie că este vorba despre Eminescu sau despre Enescu, fie că rostim Onicescu sau Luchian, numele geniilor au devenit monedă de schimb a perfidiei politice. Miorcanii lui Pillat sângerează. Acel Miorcani care odată aduna elita scriitorimii româneşti, acel conac devenit apoi spital şi care alina boala şi sărăcia ţăranilor după război şi multă vreme din comunism, se află astăzi într-o stare deplorabilă. În urmă cu doi ani, fotografiam pereţii serpuiţi de crăpăturile timpului, străbătând cu uimire încăperile care adăposteau o masă de ping-pong, un atelier de tâmplărie sau, pur şi simplu, devenite depozit de lemne. O clădire monument istoric, abandonată şi doborâtă de ignoranţa omului. 

Reluăm în anul de graţie 2016 semnalul de alarmă, de această dată într-un mod mult mai direct decât în urmă cu doi ani: am invitat-o pe Doamna Monica Pillat, nepoata scriitorului Ion Pillat, să rostească răspicat adevărurile pe care prea mulţi le ignoră. Adevărul despre Miorcani!  


"Părinţii m-au avertizat să nu spun la şcoală că familia noastră se înrudeşte cu Brătienii"

-Doamnă Monica Pillat, sunteţi vlăstar al uneia dintre cele mai încercate familii din istoria secolului XX. Pornind de la I.C.Brătianu şi fiica sa, Maria, căsătorită cu Nicolae Pillat (străbunicii dumneavoastră), Ion Pillat, fiul lor (şi bunicul dumneavoastră), căsătorit cu Maria, şi ai lor copii: Pia şi Dinu. Apoi Dinu şi Cornelia Pillat, părinţii dumneavoastră. Alăturând şi "contribuţia" pe care mama, Cornelia Pillat, o adaugă prin istoria propriei familii, destinul lui Gheorghe Ene Filipescu (mort în închisoare şi aruncat în groapa comună). Vă amintiţi când aţi înţeles, copil fiind, că aparţineţi unei familii aparte, cu apăsat destin istoric?

-De foarte timpuriu, părinţii m-au avertizat să nu spun la şcoală că familia noastră se înrudeşte cu Brătienii al căror nume de atunci căpătase rezonanţe înfricoşătoare pentru mine. Nu mi-au dat nici o explicaţie deoarece cred că eram prea mică să înţeleg de ce mi-era interzis să pomenesc acel nume. Apoi, după arestarea tatălui meu, în primăvara anului 1959, nu împlinisem încă 12 ani, mama mi-a dat o lecţie de viaţă pe care n-am putut s-o uit niciodată: "să ştii că familia noastră e pe o listă neagră şi modul în care poţi să te aperi este să treci neobservată şi tot ce poţi spera este să fii tolerată în această lume". Îmi mai atrăsese atenţia că singurul meu atu era să învăţ bine şi să mă port ireproşabil în societate. "Să trăieşti de dimineaţă până seara, bucurându-te de fiecare clipă, fără să te gândeşti sau să îţi faci planuri pentru a doua zi, căci s-ar putea ca pentru tine acel "mâine" să nu existe", mi-a mai spus şi aşa am făcut de atunci şi până azi. Aceste sfaturi au dat existenţei mele o intensitate aparte şi, neaşteptând nimic de la viaţă, am căpătat totul, în chip miraculos: şi durerea şi bucuria care umplu de sens şi de frumuseţe trăirea.  

-Pentru Botoşani şi botoşăneni, numele Pillat se aşază strălucitor în destinul Miorcanilor din Nord. Un destin cu rezonanţe brătiene, cu poveşti şi mărturii impresionante, asupra cărora vom reveni. Pentru dvs. ce au însemnat Miorcanii şi cum vă poartă gândul de astăzi către Botoşani? 

-Miorcanii reprezintă pentru mine în primul rând un loc evocat de bunicul meu în poeme ca "Aci sosi pe vremuri", "Scrisoare de la Miorcani" şi în multe alte creaţii lirice care au imortalizat atmosfera romanticã a parcului şi conacului de altădată. Eu am cunoscut mai întâi Miorcanii din lecturi, apoi din povestirile părinţilor mei, Dinu şi Nelli Pillat.

În casa copilăriei mele din Bucureşti mai existau două tablouri "Interior la Miorcani" (foto stânga) şi "Ion Pillat la Miorcani", pictate de bunica mea, artista Maria Pillat-Brateş, soţia poetului. În aceste tablouri mi-era drag să intru, închipuindu-mi că mă pot plimba imaginar într-o lume necunoscută şi totuşi atât de familiară mie. Mult mai târziu, în 1970, am avut ocazia să îl însoţesc pe tatăl meu la o sărbătorire organizată la Miorcani de reprezentanţi ai centrului de cultură din Botoşani. Atunci am fost găzduiţi de poetul Lucian Valea, mare iubitor al poemelor lui Ion Pillat şi prieten cu părintele meu. Când am ajuns pe înnoptate, la Miorcani, ne aştepta o mare de oameni care veniseră să îl întâmpine pe fiul poetului. Din anii 80 până în 90 s-au organizat sărbătoriri anuale ale bunicului meu la Botoşani şi Miorcani, iar în acel interval, mama mea, Cornelia Pillat şi cu mine am adus cărţi, fotografii, mobile, tablouri ale Mariei Pillat-Brates, covoare pentru alcătuirea unui muzeu al familiei Pillat în casa administraţiei de la conac. Pe atunci, conacul fusese transformat în casă de naşteri pentru sătenii din Miorcani. 


(Revenirea la Miorcani, 1986: Cornelia Pillat, intre criticul Victor Craciun si poetul Lucian Valea, la infiintarea Muzeului "Ion Pillat")
 

"Pentru mine, Miorcanii sunt o rană vie"

-V-aţi întors la Miorcani şi după 1990?

-În primăvara anului 1990, când am fost invitate din nou pentru o comemorare a poetului, mama şi cu mine am fost primite cu oarecare ostilitate de către autoritãţile locale, care se temeau ca nu cumva să revendicăm proprietatea. Nici prin cap nu ne trecuse un asemenea gând. De atunci nu s-a mai făcut nici o sărbătorire a poetului Ion Pillat, ba mai mult, după cum aţi aflat, în 2002, într-o noapte, muzeul a fost vandalizat, covoarele şi perdelele au fost furate, cărţile au fost împrăştiate pe câmp. Poliţia, care nu a descoperit nici până azi vinovaţii, a reuşit să recupereze doar o piesă de mobilier, câteva tablouri şi fotografii care se află într-un depozit al Muzeului din Botoşani. Îngrozite de acest fapt, mama mea şi cu mine am hotărât să donăm conacul şi parcul Mitropoliei Moldovei, nădăjduind că Biserica va apăra şi proteja proprietatea, dându-i, conform clauzelor donaţiei, o destinaţie cultural-pastorală. 

-O destinaţie care rămâne la fel de îndepărtată astăzi ca în urmă cu 10 ani…

-Din păcate, lucrurile nu s-au petrecut aşa cum speram. Conacul e într-o continuă degradare, ploaia pătrunde prin acoperiş, iar înăuntru, preotul satului a îngăduit deschiderea unui atelier de tâmplărie care agravează stabilitatea fizică a clădirii, declarată monument istoric. Pe un perete scorojit, vizitatorii pot vedea câteva poze ale familiei Pillat (foto dreapta). Atât şi nimic mai mult. La insistenţele mele, IPS Mitropolitul Teofan a înaintat Centrului de investiţii din Bucureşti o solicitare de fonduri pentru repararea conacului, solicitare care deocamdată nu a primit nici un răspuns. Pentru mine, Miorcanii sunt o rană vie.

-O imagine ce pare desprinsă din Pateric: Maria Pillat, din neamul Brătienilor, alături de ţăranii din Miorcani. Scrisoarea Piei, mătuşa dumneavoastră, către Cornelia Pillat, este una nu doar puternic şi copleşitor creştină, cât mai ales reprezentativă pentru ceea ce a însemnat această familie pentru Moldova în special. Şi-au amintit oamenii din Miorcani de acest christic sacrificiu? 

-Pia, sora tatălui meu, mi-a vorbit despre schimbările dramatice prin care au trecut Miorcanii, de la atmosfera idilic-pastorală, desprinsă parcă dintr-un roman de Turgheniev, la transformarea parţială, după Primul Război Mondial, a locului în infirmerie pentru bolnavii satului, sub îngrijirea Mariei Pillat, născută Brãtianu. Apoi părinţii mei mi-au povestit despre rechiziţionarea conacului şi a parcului, după cel de al Doilea Război Mondial, după venirea comuniştilor, despre arderea în curte a cărţilor din biblioteca poetului Ion Pillat, focul fiind aprins pentru pârjolirea porcilor. A trecut mult timp de atunci, nu ştiu dacă oamenii satului Miorcani îşi mai amintesc de vremurile trecute. Ar trebui să fie foarte bătrâni acum cei care au fost martorii schimbărilor survenite.    

- În volumul de memorii "Ofrande", mama dumneavoastră aminteşte despre "deosebirea dintre copilăria şi adolescenţa lui Dinu şi acelea ale tatălui". Ce rol au avut Miorcanii în viaţa bunicului, poetul Ion Pillat, şi, mai târziu, în cea a tatălui, Dinu Pillat?

-Ion Pillat mărturisea, în paginile "Unui jurnal de vară" din 1942, că Miorcanii îi dădeau sentimentul statorniciei, împăcându-l cu veşnicia. Impresia lui era întărită de frumuseţea arborilor seculari care îi străjuiau parcul, de liniştea senină a locului unde familia sa şi înaintea lui, bunicii, îşi găsiseră reazemul sufletesc. La Miorcani, Ion Pillat îşi aducea prietenii poeţi, citeau şi scriau, stimulându-se reciproc, în casă se afla o superbă bibliotecă. Proprietarul ei ştia locul fiecărei cărţi pe raft şi în arhiva familiei s-a păstrat lista volumelor din acea bibliotecă, unde se preciza şi poziţia lor. Senzaţia de imuabil, de stabilitate şi dăinuire s-a risipit cu totul în anii războiului şi după, când arborii au fost tăiaţi, biblioteca distrusã, obiectele şi mobilierul – furate. Tatăl meu a cunoscut în copilărie şi adolescenţă farmecul Miorcanilor, al proprietăţii parcă desprinse din timp, care în romanul lui, "Aşteptând ceasul de apoi", apare ca o aşezare fantomaticã. El a trăit drama pierderii şi a distrugerii locului care lui Ion Pillat i se păruse nemuritor.  


(Conacul de la Miorcani, tablou de Maria Pillat-Brateş)

-Cunoaştem şi recunoaştem Miorcanii, astăzi, şi din picturile bunicii dvs., Maria Pillat-Brateş, soţia poetului Ion Pillat. Un destin la fel de dureros, la fel de chinuitor ca al tuturor celor din familia Pillat. A fost arestată şi întemniţată, apoi obligată la domiciliu forţat. Cum aţi evoca-o pe Maria Pillat-Brateş în faţa unei tinere generaţii pentru care istoria veacului trecut se reduce la cele câteva rânduri (discutabile şi ele!) din manualele de şcoală? 

-Bunica mea a fost ocrotită de pasiunea ei pentru frumuseţe pe care a descoperit-o în natură, în artă, în oameni, dar şi în cele mai umile locuri unde a dus-o viaţa. Talentul cu care a dăruit-o Dumnezeu i-a dat curajul şi puterea să reţină farmecul unor chipuri, peisaje sau flori în tablouri de neuitat. Între pictura ei şi lirica lui Ion Pillat s-a creat în timp o armonie aparte, mărturii rămânând volumele de poeme "Balcic" şi "Povestea Maicii Domnului", pe care artista le-a ilustrat cu inspirată fineţe. 


"...nimănui, astăzi, nu-i mai pasă de moştenirile culturale ale trecutului nostru!​"

-Scrie mama dumneavoastră, Cornelia Pillat, în volumul de memorii: "…ca să ajungă la credinţa în absolut şi în eternitatea eliberatoare, Dinu avea să urce trepte, coborând mai întâi în prăpastia suferinţei". Adâncă prăpastia, cutremurătoare înălţimea, am zice astăzi! Închisoarea a fost, pentru Dinu Pillat şi pentru ceilalţi intelectuali ai vremi, Calea prin care a aflat Adevărul. Care este cea mai frumoasă lecţie pe care aţi învăţat-o de la tatăl dvs.? 

-De la tata am învăţat bunătatea, credinţa şi iubirea. De la el am aflat că suferinţa nu este o pedeapsă, ci o treaptă de unde, odată ajunşi, vedem cum ni se deschide mai amplu orizontul înţelegerii, al compasiunii şi al menirii noastre spirituale. Am mai învăţat că iubirea poate înfrunta şi birui moartea. 

-"La Grande faim", de Johan Bojer, cartea care l-a impresionat pe Dinu Pillat. Eroul cărţii (care trăieşte drama pierderii fiului său, omorât de câinii asmuţiţi de vecin) se trezeşte într-o dimineaţă, merge şi ară ţarina vecinului: "Pentru ca Dumnezeu să existe". Aici, Cornelia Pillat aşază în faţa istoriei o scenă cel puţin la fel de revelatoare: "La câteva zile după ce a ieşit din închisoare, Dinu (…) s-a întâlnit cu anchetatorul său care, în cursul a cincizeci de interogatorii, l-a chinuit moral şi fizic şi i-a inoculat, perfid, sentimentul vinovăţiei. Dinu l-a salutat şi l-a oprit pentru a-i spune că l-a iertat". Vi s-a întâmplat să rostiţi în timp, precum eroul acelei cărţi, "afin que Dieu existe"? 

-Din fericire, eu nu am cunoscut abisurile răului, aşa cum le-a trăit familia mea şi în mod special tata. Însă avându-l ca model pe părintele meu, nu mi-a fost greu să vreau să fac bine celor aflaţi în mari restrişti şi cumpene. Când întindem mâna cuiva în suferinţă ori la capătul puterilor, devenim instrumente prin care Dumnezeu alină lumea.

-Destinul familiei Pillat, de la străbunicii Maria şi Nicolae Pillat până la Cornelia Pillat, scrie istoria unui întreg secol românesc. Există astăzi un loc - cu valoare de muzeu, o bibliotecă poate - care tezaurizează însemnele literare, biografice ale familiei? 

-Şi părinţii mei şi eu am donat în timp Bibliotecii Academiei Române, Bibliotecii Centrale Universitare şi Muzeului Naţional al Literaturii Române manuscrise şi documente din arhiva familiei. De asemenea, o parte din acuarelele şi desenele Mariei Pillat-Brateş se păstrează la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, o altă parte se află în Arhiva Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române, iar câteva desene se păstrează la Muzeul de Artă din Constanţa. Sper că cel puţin trei-patru tablouri se mai află în depozitul Muzeului din Botoşani. În anul 2009, cu sprijinul şefului de secţie de atunci, domnul Corneliu Lupeş, Colecţia familiei Pillat (cuprinzând manuscrise, cãrţi, piese de mobilier, picturi şi desene de Maria Pillat-Brateş, vase de ceramicã, fotografii, obiecte personale etc., donate de mine Muzeului Naţional al Literaturii Române) a fost găzduită temporar într-o cameră dezafectată a Casei memoriale Liviu şi Fanny Rebreanu, din Bucureşti. În acest spaţiu, de la înfiinţare şi până în prezent, s-au organizat mai multe simpozioane şi şezători literare dedicate memoriei familiei Pillat. 

-Aţi simţit, după 1989, vreun semn de reparaţie morală din partea statului român pentru cruntele încercări? 

-Nu am primit nici un ajutor din partea statului, după 1989. Până şi muzeul amenajat de mama şi de mine la Miorcani, în casa administraţiei, a fost vandalizat şi jefuit, iar proprietatea donată de noi în 2003 Mitropoliei Moldovei, aşa cum am spus la început, este într-o gravă stare de deteriorare. Dacă aş fi avut bani, aş fi reparat-o singură, fără să cer ajutorul nimănui, şi aş fi făcut acolo un centru cultural "Ion Pillat". Dar se pare că nimănui, astăzi, nu-i mai pasă de moştenirile culturale ale trecutului nostru!
   

(Ion Pillat la Miorcani, portret de Maria Pillat-Brateş)


Fiica lui I.C.Brătianu în Miorcanii Botoşanilor!

Pentru a înţelege pe deplin ce au însemnat Miorcanii pentru Botoşani şi pentru botoşăneni, reproducem un fragment din scrisoarea Piei Pillat (sora lui Dinu Pillat) adresată Corneliei Pillat (soţia lui Dinu), cu referire la Maria Pillat, fiica lui I.C.Brătianu, la Miorcani, în anii de după Primul Război Mondial:   

"Miorcanii, pe care Dinu şi cu mine i-am cunoscut şi care ne-au posedat (sau cel puţin pe mine m-au posedat), ţineau loc într-un fel universului tolstoian şi cred că toate acele moşii sau conacuri nord-moldoveneşti se situau într-un timp, într-o eră, într-un spaţiu scos din orice dimensiune contemporană. (...) Casa pe care am cunoscut-o prima oară, când aveam şapte-opt ani, când am mers acolo singure, Maica şi cu mine, pentru întâia dată după Primul Război Mondial, casa era vrăjită şi adormită în somnul – pe jumătate coşmar, pe jumătate uitare – care încremenise anumite locuri peste care se rostogolise istoria cu tot tragismul ei.

Maica lucra cot la cot, scărmănând lâna şi toate saltelele, spălând pe jos, frecând, vopsind, tencuind cu ţărăncile, iar eu, la fel, cu copiii din sat care-şi petreceau cu mine veacul în parcul Miorcanilor. Maica vorbea exact în acelaşi fel cu ţăranii, ţărăncile, ţiganii ca şi cu mine sau cu ceilalţi moşieri şi, sunt sigură, la fel vorbea şi cu Regina. În fiecare seară, după lucru, oricât de istovită era fiziceşte, îşi piepăna acel păr lung, des, negru, cu pieptene des, cu vată şi petrol, ca să culeagă păduchii şi ouăle lor, prinşi de la ceilalţi oameni din curte, atât de aproape de ei – cap la cap – lucrase.

Maica îngrijea pe toţi bolnavii din sat. Spitalul era inexistent atunci la Rădăuţi, era spital doar la Cernăuţi şi cine putea merge până acolo? Veneau, în schimb, la noi în curte, din zori, un şir lung de oameni care aşteptau miracolul vindecării de la Măicuţa mea. Maica avea o farmacie întreagă, multă neştiinţă medicală, dar enorm bun simţ şi intuiţie, şi, mai ales, avea darul de a inspira încredere, optimism, aducea cu ea un aer pozitiv, constructiv, vital, pe care fără să vrea, fără să ştie, îl transmitea, printr-un fel de inexplicabilă osmoză, ţăranilor bolnavi pe care, surprinzător, adesea îi vindeca. De unde faima ei de doctor! Acolo, în faţa bucătăriei şi a căsuţei administraţiei, era ca într-un tablou de Bruegel cu "La cour des miracles", toţi schilozi, gravidele, ţâncii şi copiii cu diaree şi vărsături etc., etc. Şi Maica niciodată nu a spus "vino altădată" şi niciodată nu şi-a întors privirea sau nu şi-a retras mâna de la niciun contact direct cu un nenorocit, cu un bolnav. Erau şi cu lepră printre ei. Şi cu scarlatină. Ca să nu mai vorbim de toate celelalte boli de copii sau conjunctivitele purulente sau abcesele care ar fi trebuit înjunghiate şi drenate ca să nu dea în septicemii. Niciodată nu am prins nicio boală de la ei, deşi Maica mă luase lângă ea ca s-o ajut - n-avea alt ajutor decât această fetiţă care eram eu. Nu se precupeţea pe ea, iar pe mine m-a crescut aşa, la fel, şi dacă a fost vreodată ceva de capul meu, uneori, îi datorez totul Maichii".



CITESTE SI Miorcanii familiei Pillat continuă să doară: Numai comuniştii sunt de vină?

 
MIORCANII în imagini, anul 2014:





 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Marcel Iureș și Serge Ioan Celibidache, la Cinema Unirea Botoșani, proiecție specială a filmului "Octav"! FOTO

Duminică, 19 Noiembrie 2017
764

Public, emoție, copilărie, sensibilitate, un film despre România frumoasă, un actor fascinat de propriul personaj și un regizor îndrăgostit de țara lui și a părinților săi!Pi...

La mulți ani, Elena Cardaș! "Nu există facultate de făcut scriitori. Scrisul este un mister!"

Miercuri, 15 Noiembrie 2017
1972

Există oameni care au puterea de a se situa în fața propriului destin și de a-și trăi mai departe faptele cu detașare și firească înțelegere a lumescului. Extraordinarul se î...

Caravana UAIC ajunge în peste 150 de licee din țară pentru a prezenta elevilor oportunitățile de studiu

Marţi, 14 Noiembrie 2017
191

În perioada noiembrie 2017 - mai 2018, Caravana UAIC, formată din studenți şi profesori de la cele 15 facultăți ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC) și re...