Biserica a fost in vizorul mass-media pentru chestiunea cimitirelor private. Unilateral, multi cred ca este vorba de un monopol al Bisericii. In realitate, este o facatura de presa cu bataie lunga la temelia Miresei lui Hristos, in interesul industriei private a mortii.
 
Capitalismul contemporan a transformat pana si moartea intr-o piata. Si ce piata! Sensibila, dureroasa, amara, inevitabila dar… sigura pe termen lung. Asa ca, s-au gandit unii, de ce nu ar comercializa locuri de veci, exploatand adormitii Domnului ca pe niste cartofi?! Ii pui in pamant si produc…bani.
 
In aceasta viziune industrializata a mortii a fost tarata, mediatic, si Patriarhia Romana, care , in urma cu un an de zile, a decis cateva masuri interne, referitoare la cimitire. Nici una, nici doua, Patriarhiei i s-a construit rapid o imagine de afacerist veros, care vrea sa puna monopol pe moarte, facand concurenta nedreapta si santajand bietul credincios cu mijloace din dotare: slujba de inhumare, priveghiul, cortegiul funerar, etc.
 
Neexistand padure fara uscaturi, chiar si unii slujitori bisericesti au fost tentati sa-si sporeasca numarul de servicii funerare, imaginand diverse tertipuri administrative sau intelegeri obscure cu pompele funebre. Aceste cazuri izolate au constituit, undeva in subconstientul mediatic, combustibilul cu care s-a dat foc Bisericii. Dupa care, fariseic, i s-a atras atentia ca banii sunt ochiul diavolului, fara a se cunoaste ca numai arghirofilii se justifica cu acest argument.
 
Dar, dincolo de acestea, interpretarea tendentioasa a deciziilor BOR nu face bine nimanui, decat poate celor cu interese stricte in domeniu. Cateva chestiuni fie n-au fost observate, fie au fost intentionat omise.
 
Mai intai, pentru un credincios (caci restul nu-si pun problema), cimitirul este un loc sacru prin definitie, unde isi lasa trupul in grija Bisericii, prin comunitatea de credinciosi apropiati lui (rude, de regula) pana la Inviere. De aceea, tot ritualul inhumarii, dar si pomenirile de dupa, sunt strajuite de rugaciunile slujitorilor lui Hristos, in nadejdea dobandirii iertarii pacatelor, pe care fiecare dintre noi le face in aceasta viata. In acest sens, inca din vechime, cimitirele au fost in administrarea Bisericii, iar astazi, doar in mediul rural si la manastiri, inca se mai afla in aceasta situatie (rare exceptii in mediul urban).
 
Odata cu secularizarea societatii, in mediul urban, cu precadere, dar si pe alocuri in cel rural, cimitirele au trecut in subordinea autoritatilor locale sau centrale, adeseori prin metode abuzive. Caci, si atunci, ca si acum, argumentele au fost de tip sofist: De ce sa aiba Biserica cimitire? Nu e imoral cumva? Ce face ea cu banii? Ce nevoie are ea de bani?
 
In fapt, imoralitatea este in alta parte. Anume, in viziunea secularizata asupra veniturilor obtinute din activitatea funerara. Chiar documentul Patriarhiei vorbeste despre folosirea acestor venituri in interesul Bisericii si, implicit, al credinciosilor, caci nu se poate una fara alta. Din acesti bani se pot sustine activitatile misionare, culturale si sociale, pe care numai un ochi intunecat nu le poate vedea ca fiind in beneficiul comunitatii. Chiar daca, in zilele noastre, Biserica fiinteaza, independent de vointa Ei, intr-o societate cu jocuri si reguli capitaliste, facute de altii.
 
In schimb, un privat vede cimitirul ca o exploatatie din care extrage un profit propriu, pe care il foloseste dupa bunul plac, rareori sau mai deloc in interesul comunitatii credinciosilor Bisericii. Si chiar daca, prin absurd, ar da un procent din venituri Bisericii, chestiunea tot ar ramane imorala, deoarece cu Dumnezeu nu poti sa inchei contracte de cota parte din profitul tau, scos de pe urma mortii lasate de El.

Apoi, nu prea vad tendinte de monopol bisericesc, cata vreme, mai ales in mediul urban, cimitirele sunt deja ale autoritatilor locale sau aflate in concesiunea unor terti, privati. Tendentiozitatea reiese si mai clar din faptul ca mai nimeni nu a pomenit despre mecanismul regulilor, uneori abuzive chiar la adresa credinciosilor, sub care se desfasoara lucrurile in aceste cimitire. Nu mai pomenesc si de faptul ca, pana la urma, Biserica nu forteaza pe nimeni sa urmeze un anume ritual de inhumare, cum mai lasau de inteles unii "jurnalisti".
 
Tot anul trecut, Patriarhia lua in calcul si o viziune pe termen lung. Ce se intampla daca cimitirul privat da faliment sau isi schimba statutul, conform interesului actionariatului?! Unii se vor grabi sa spuna ca este aproape imposibila o asemenea situatie, dar la cum merg treburile prin capitalismul autohton, nu as fi asa de sigur. In aceasta situatie, cine poarta raspunderea? Cum iti poti incredinta linistit tihna oaselor tale in seama unuia care nu e stapan pe viitorul lui, daramite pe vesnicia ta?
 
Toamna trecuta, Patriarhia invoca argumente juridice cum ca, in realitate, cimitirele private sunt ilegale. Legislatia romana in vigoare prevede ca responsabilitatea administrarii cimitirelor sa fie una strict comunitara, mai precis a comunitatii locale sau confesionale, tocmai pentru a evita riscurile unei administrari private. Remarcati, va rog, pana si diferenta de intelegere asupra activitatilor funebre, prin termenul administrare, folosit in legislatie, care nu este tot una cu viziunea de exploatare pe care o au privatii asupra cimitirelor.
 
Exista si o confuzie generala in privinta costurilor serviciilor funerare. Multi cred ca toate aceste costuri merg in buzunarul Bisericii, pe cata vreme, la o privire mai atenta (sau daca ai trecut prin asa ceva) se poate observa ca majoritatea costurilor iau calea pompelor funebre, adica tot a unor buzunare private. Bisericii ii mai ramane atat cat credinciosul (daca mai este credincios) ii da loc lui Dumnezeu in viata lui. Cine a inteles diferenta dintre Biserica si afaceristii mortii, nu va tipa agitat intr-una ca popii i-au golit buzunarele sau ca l-au lasat cu mortul pe masa, caci nici nu va avea motiv. Evident, rarisimele cazuri intamplate sunt regretabile si sanctionabile din partea clerului superior, dar spectacolul stirilor nu le-a ratat deloc, deoarece in jurnalismul de scandal, gainariile devin vedete.
 
Pe cei care se vor grabi sa sanctioneze grabnic intreaga Biserica pentru opulenta afisata de cativa slujitori orbiti de lux, i-as sfatui parinteste sa se uite, mai atent si mai fara patima, in corpus-ul eclezial, care isi traieste zilele cot la cot cu majoritatea populatiei Romaniei, intr-o alergatura zilnica spre a face fata costurilor materiale ale acestei vieti.
 
Viata materiala va deveni, dupa mine, din ce in ce mai grea, pe masura ce individualismul financiar va spori, iar simtul comunitar se va atrofia. Dovada este indesirea stirilor privind adancirea prapastiei dintre putinii super-bogati ai planetei, si multii super-saraci ai ei.
 
Aduc aminte ca, asa cum este in fizica, exista si in economie un principiu al vaselor comunicante. Adica banii circula, intotdeauna, de la unii la altii, de regula bogatii acumuland de la saraci si nu invers. Problema esentiala este moralitatea folosirii banilor: in scop comunitar sau egoist, cum am tratat anterior.
 
Este regretabila situatia in care moartea, lasata de Dumnezeu, este exploatata comercial de catre oameni.
 
Parintele Eugen Tanasescu