Mihai Eminescu la Mănăstirea Agafton

Mihai Eminescu la Mănăstirea Agafton

Deși nu există mărturii scrise, tradiția Mănăstirii Agafton păstrează câteva crâmpeie din copilăria lui Eminescu în perioada când își petrecea vacanțele aici. Mihăiță - căci acesta era numele de alint pentru mătușile sale - era întâmpinat întotdeauna cu căldură și afecțiune, se strecura frecvent prin livadă către pădurea Baisa din împrejurimi (codrii de aramă de mai târziu), unde pleca cu o traistă cu ceva merinde pregătite de măicuțe și invariabil cu vreo carte din care citea la umbra codrului. „Era credincios Mihăiță și cu dragoste de cele sfinte. Nu-i plăcea să se joace cu alți copii și nici nu râdea. Singuratic și tăcut, cu părul mereu ciufulit și hainele cam șifonate, poetul se cufunda în codrul arămiu al toamnei discutând cu Dumnezeu și cu vietățile pădurii”, își amintesc viețuitoarele mănăstirii.

Împreună cu mătușile sale stătea la pravilă nemișcat și nu scotea o vorbă zile întregi. „M-am străduit, dar nu l-am înțeles. Sufletul lui avea un lacăt prea mare pentru mine”, spunea mătușa sa, maica Olimpiada (viitoarea stareță a mănăstirii), își amintește maica Adriana de la stareța ei Agafia Moise, care l-a văzut și cunoscut pe Eminescu. În chilia ei mai supraviețuiește o fotografie a lui Eminescu cu maica Olimpiada (Sorin Preda, „Mănăstirea copilăriei lui Eminescu”, în Formula AS din 8 iulie 2016).

Disciplina practicii monahale, rugăciunile și ritualurile de zi cu zi erau, prin urmare, cunoscute poetului din lungile vizite și din vacanțele prelungite petrecute aici. Vor avea o influență puternică și vizibilă asupra întregii opere eminesciene, fapt ce va reuși să-i uimească pe contemporani, care nu-și amintesc ca poetul să se fi aplecat asupra studiului teologiei sau să fi audiat cursuri în domeniu (Ioan Slavici). Detaliile pe care poetul le folosește în abordarea oricărei ches­tiuni de dogmă și ritual creștin dovedesc o profundă cunoaștere a ritului ortodox, pe care nu și l-ar fi putut însuși decât trăind atmosfera religioasă a unui locaș de cult, care nu putea fi altul decât Agafton, sub păstoria mătușilor lui. De la aser­țiunea că „și istoria lumii cugetă - deși încet, însă sigur și just, istoria lumii e desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mișcă un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu” („Scrisoare dlui Dumitru Brătianu”, în Românul, 15 august 1871), până la afirmații că „fără eu nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e un cântec. Ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu, națiunea mea e lumea” (Mihai Eminescu - Cugetări, Editura Vos, 1997), Eminescu dovedește că stăpânește dogma creștină în esența ei, cum altfel decât trăind în spiritul ei.

În 1878 publică într-un articol - prilejuit de solicitarea starețului Chiriac (păstorul mănăstirii atonite Cutlumuș) pentru ajutor în cărți și bunuri - detalii privind viața monahală, cu acuratețea celui care ar fi viețuit într-o mănăstire. Mai mult, face un adevărat istoric al relației româno-atonite, unde unul din 10 că­lugări la vremea aceea era român - aproximativ 1.000 din cei 10.000 de viețuitori (Mihai Eminescu, ­Timpul, 10 august 1878).

Nu rareori nostalgia pentru viața monahală o invocă în vremuri de restriște, exprimându-și dorința de a se călugări, cel mai probabil ca un refugiu salvator din situațiile și necazurile vieții concrete. Este vorba de invitația făcută colegului său Zamfir C. Arbore de la Românul de a merge împreună „la mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopisețe în care să înșirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc pentru ca să se știe cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ” (Stelian Gomboș, „Mihai Eminescu în viziunea Bisericii”, www.crestinortodox.ro, 2013). Va repeta aceeași dorință și în 1884, etichetată de data aceasta ca o glumă de către prieteni și chiar ca un semn de alienație de către Titu Maiorescu.

În toamna anului 1887, internat fiind la Mănăstirea Neamț, pri­mește - la cererea sa - Sfânta Taină a Împărtășaniei de la preotul locului. Cu această ocazie, cere: „Să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântau Lumină lină” (Paul Miron citat de Nicolae Georgescu). Iată un răspuns elocvent la faptul că viața monahală îi era foarte bine cunoscută poetului încă din perioada copilăriei, amintirile ei urmărindu-l toată viața.

De altfel, prezența misticului este o constantă în opera sa, deopotrivă prin personaje, situații, întrebări existențiale și atitudini sociale. O dovadă în acest sens este și minunata poezie pe care o scrie în 1879, intitulată „Răsai asupra mea lumină lină” pe care o redăm în întregime pentru frumusețea și sinceritatea ei: „Răsai asupra mea, lumină lină/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară/ O, maică sfântă, pururea fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină./ Speranța mea tu n-o lăsa să moară/ Deși al meu e un noian de vină/ Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară./ Străin de toți, pierdut în suferința/ Adâncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic și n-am tărie./ Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința/ Și reapari din cerul tău de stele:/ Ca să te-ador de acum pe veci, Marie!”.

Interesantă în biografiile care descriu copilăria lui Eminescu este eludarea interesată sau, nu rareori, persiflarea aspectelor religioase în formarea poetului, comițându-se astfel - în opinia noastră - o greșeală de neiertat în cunoașterea eminesciană, dacă nu chiar un sacrilegiu. Relațiile poetului cu cele trei mătuși călugărițe și îndeosebi preocuparea maicii Fevronia, cu ajutorul căreia pătrunde tainele canoanelor religioase, îl ajută hotărâtor în familiarizarea sa cu rânduielile bisericești în lungile vacanțe pe care le petrece aici, cu sau fără mama sa. A afirma că viitorul poet și-a însușit chirilica din rarele lecturi jurnalistice pe care le făcea tatăl său ținându-l în brațe este o exagerare fără acoperire (Petru Rezuș „O copilărie nepereche”, pag. 11). Este mai degrabă de presupus că timpul petrecut la Agafton a însemnat, pe lângă trăirile poetice, o intensă muncă de prospectare a acelor lucruri care-l interesau în mod deosebit, așa cum de fapt va face în toată perioada devenirii sale. Aici mă­tușile sale îl așteptau cu drag pe Mihăiță al lor, care nu le ieșea din vorbă, participa la ritualurile vieții monahale, întipărindu-i-se în suflet și în inimă „lumina lină” cântată la Vecernie de corul măicuțelor, admirabil reprodusă mai târziu în poezia citată mai sus.

De aici și respectul pentru spiritualitatea și credința strămo­șească pe care poetul îl va arăta în scrierile sale ori de câte ori va fi cazul. De aici și probabilitatea ca perioada 1863-1864, atât de tulbure în biografia poetului, să aparțină de fapt epocii Agafton. Eludarea biografică voită a trăirilor religioase este subliniată ostentativ și prin relația - deloc prietenoasă - cu cei doi preoți de la Obergymnazium care l-ar fi mustrat și cotat necorespunzător la religie. Este vorba de preotul Veniamin Iliuț, care îl considera „vrednic de mustrare din pricina neglijării exhortelor” și de preotul Michael Kalinovski, care îl va înlocui pe Aron Pumnul la Catedra de Limba română. Ambii preoți par suficient de pitorești și încorsetați în percepții negative, atât în biografia scrisă de G. Călinescu, cât și la Petru Rezuș, încât să-i creeze cititorului impresia unui profil de ateu convins care se structura în personalitatea lui Eminescu încă de pe atunci.

Se trece cu vederea și faptul că tinerii în general ajunși la vârsta adolescenței - de atunci, de astăzi sau dintotdeauna - devin mai reticenți la încorsetările canonice sau pedagogice, nu rareori chiar critici. Cu toate acestea, pentru cei mai mulți, fondul evlaviei religioase nu se erodează. Eminescu nu a făcut excepție de la această regulă. Aceste sinuozități ale vârstei nu-l vor împiedica pe Eminescu ca la reluarea clasei a II-a și apoi la clasa a III-a gimnazială să obțină notări excepționale chiar la religie, alături de limba română, istorie și geografie.

Atmosfera religioasă a copilăriei în care el pătrunde taina scrierilor vechi își va găsi împlinirea mai târziu în activitatea sa de bibliotecar, când nu numai că se adâncește în studiul acestora, dar face eforturi deosebite de a îmbogăți fondul bibliotecii cu carte veche. Mai mult, din această prețuire opera sa ajunge să fie străbătută de un adevărat fior religios ca dovadă a atașa­mentului, respectului și admirației pentru instituția Bisericii atât de strâns legată de istoria acestui popor și dăinuirea lui. Așa încât aser­țiunea că creația eminesciană are la bază doar natura - prin care cântă frumusețea creației divine și libertatea absolută a ființei - și satul cu rânduielile lui din veac, cu gândirea lui tradițională și bogăția folclorului, trebuie completată cu trăirea spirituală, cu evlavia și smerenia puternic ancorate în sufletul poetului prin Biserică încă din copilărie.

Studiile din străinătate între anii 1869 și 1874 - în calitate de student extraordinar la Viena (1869-1872) și doctorand la Berlin și la Jena (1872-1874) - îi vor desăvârși concepția religioasă prin frecventarea cursurilor de religie comparată, orientalistică, filosofie, istorie universală, artă veche și contemporană. Pătrunde atât de adânc în esența fenomenului religios, încât lasă impresia unor studii aprofundate de mistică religioasă, deși nu există nici o mărturie că ar fi avut asemenea preocupări în perioada studiilor din străinătate. Maniera în care abordează concepția religioasă despre lume și viață arată nu numai faptul că o cunoștea foarte bine, dar și trăia experiența pe care nu ar fi cunoscut-o niciodată în afara unei mănăstiri.

Iată de ce credem că perioada Agafton a fost definitorie pentru pătrunderea și înțelegerea credinței și spiritualității poporului său. În perioada studiilor vieneze și berlineze este atras îndeosebi de metafizică și filosofie transcendentală, optând pentru studiu și erudiție, ceea ce-l va determina pe Constantin Noica să-l considere „un uomo universale în versiune românească”. De aici va porni în căutarea răspunsurilor pentru marile probleme ale existenței, explicarea universului, a misterului vieții și morții și, în general, a tot ce gândirea timpului ridica în fața omului de știință sau filosofului. Iată de ce în răspunsurile sale va căuta cu obstinație spațiul demiurgic, ca o posibilă evadare din concretul existențial care i se părea îngust și limitat.

Va constata curând că arta poetică nu-i va fi suficientă pentru a-și exprima convingerile și atunci va recurge la proză. De aici dimensiunea astrală a operei sale (vezi Sărmanul Dionis, Cezara, Geniu pustiu) în dezvoltarea concepției cosmogonice despre lume și viață, concepție ce va reuni în cazul său gândirea științifică, filosofică și religioasă deopotrivă: „La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă/ Pe când totul era lipsă de viață și voință/ Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns.../ Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns./ Fu prăpastie? genune? Fu noiam întins de apă?/ N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă” („Scrisoarea I”, 1881, fragment).

„Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar” (ms 2254.f.18), mărturisește Eminescu uimit și el de răspunsurile la care ajunge, pentru că în toată opera sa se regăsesc realitatea științifică și spiritualitatea timpului său. În plus, este străbătută de realitățile istorice și de tradiția poporului său. Această mărturisire o va face pe Zoe Dumitrescu-Bușulenga să spună că „denotă o credință neclintită în sensul herderian al raportului dintre creator și popor” (Cultură și credință, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, 2005). Impresionat de avântul științelor pozitive din timpul său (epoca marilor descoperiri în domeniul fizicii, chimiei, biologiei etc.), Eminescu afirma că „există un secret - Dumnezeul lumii este mecanica Universului”. În acest context, îndoielile metafizice nu-l vor ocoli, trecând în abordarea lor - nu fără suferință - de la un optimism exuberant la o tristențe fără speranță, așa cum se vede dintr-un alt fragment din Scrisoarea I: „Timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie,/ Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie/ Și în noaptea neființii totul cade, totul tace/ Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...”.

Nota melancolică se extinde și asupra trăirii spiritual-religioase, așa cum apare în „Melancolie” (1876), unde remarcă cu tristețe cum credința pălește în raport cu avatarurile vieții: „Credința zugră­vește icoanele-n biserici/ Și-n sufletu-mi pusese poveștile-i feerici/ Dar de-ale vieții valuri, de al furtunii pas/ Abia conture triste și umbre-au mai rămas”.

Valeriu Lupu, in Ziarul Lumina

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri

ICCJ: De astăzi, polițiștii locali nu mai pot amenda șoferii în trafic

Marţi, 19 Septembrie 2017
854

Doar polițiștii rutieri au competența să aplice sancțiuni contravenționale șoferilor, potrivit unei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ), ce a apărut astăzi î...

Criză acută de electricieni în România, mulți plecați în străinătate. "Trebuie redeschise şcolile profesionale"

Marţi, 19 Septembrie 2017
343

Sectorul energetic românesc se confruntă cu o criză acută de electricieni, după desfiinţarea şcolilor profesionale, existând pericolul ca, în situaţii dificile, să nu existe ...

Interlopul botoșănean considerat drept unul dintre cei mai periculoşi traficanţi de fiinţe umane a fost condamnat!

Marţi, 19 Septembrie 2017
2711

Ioan Clămparu, considerat unul dintre cei mai periculoşi traficanţi de fiinţe umane, a fost condamnat luni de Tribunalul Alba la 25 de ani de închisoare şi o amendă de 50.000 de lei, &icir...