În urmă cu doi ani, pe 8 mai, pleca fulgerător dintre noi poetul Boris Ioachim (numele real Costel Geană). Durerea sufletească după pierderea fiului îl doborâse, grăbindu-i plecarea.
Boris Ioachim s-a născut pe 25 ianuarie 1967 în satul Sîrbi, din județul Botoșani. A debutat în revista "Flacăra" în 1996 – la rubrica "Maşina de scris", a criticului Alex. Ştefănescu. A publicat două plachete de versuri în 2004 şi 2005, "Balada spânzuratului" si "Balada omului de rând" (ambele la Editura Litera, Botosani). După o pauză de aproape un deceniu, publică "Imn iubirii", "Iubire fără destinatar", precum și volumul de proză "Lanțul care ne dezleagă". A apărut în antologia de versuri "55 de poeţi contemporani" şi în antologia de versuri "Antologia vinovatelor plăceri", în antologia de proză "Declin - Scripta manent".
Prea puțin cunoscut în viață, aproape ignorat în moarte, poetul Boris Ioachim își parcurge nemurirea în versurile scrise, cântate, șoptite de cei care l-au cunoscut, l-au iubit, l-au apreciat.
Poetul și-a crescut cuvintele cu aceeași bucurie cu care, la strana bisericii din Sîrbi, le cânta îngerilor. Cu aceeași seninătate cu care, între prieteni fiind, își făcea căuș versul de dragoste spre a-l împărtăși tuturor. "Sunt un ins obișnuit, poate puțin cam retras", spunea Boris Ioachim.
Era poetul care, chiar dacă spunea că vede partea goală a paharului, reușea să lumineze tristețea, să îmbuneze deznădejdea, să purifice cântul de jale.
"Dacă omul se poate mântui prin cuvânt, atunci Boris Ioachim, nume cu rezonanţe biblice, şi-a purificat sufletul zbuciumat prin Poezie, din care îşi face un crez artistic şi existenţial. Ancorat într-o realitate vitregă şi ostilă, de sfârşit de mileniu, poetul se refugiază fie în lumea candidă a copilăriei, fie în lumea satului care mai păstrează încă valenţe patriarhale nealterate, departe de lumea dezlănţuită a timpurilor moderne", rostea profesorul Valentin Marţuneac la lansarea uneia dintre cărțile lui Boris Ioachim.
Poezii de Boris Ioachim
Obsesie
Otrava argintie a zărilor mă cheamă
Să plec spre-o altă lume, mai bună şi mai calmă.
S-a dus a mea viaţă – un biet fuior de fum –
Şi nu mai văd, în faţă, cărare şi nici drum.
Călcând mereu pe-alături, mereu m-am tot lovit –
De piatra neputinţei cu sârg m-am poticnit…
E viaţa doar o luptă?! Pe naiba – e doar chin!
Şi cerul lumii noastre prea rar este senin.
Să tot croieşti la planuri, uşor e de făcut –
Dar soarta-ţi pune piedici, cu chicotit tăcut.
Aproapele ţi-e, totuşi, mereu îndepărtat
Şi blestemat e omul să fie-nsingurat.
Ce-i, oare, fericirea? Nu e, cumva, de veci,
Un mozaic de vise şi un ciudat ghiveci
În care, laolaltă, stau mierea şi veninul –
Dar mierea-i prea puţină – veninu-i dă preaplinul.
Nu-i, oare, fericirea făcută din bucăţi,
Dar prost alcătuită, din mult prea strâmbe părţi?
Căci ne minţim, cu toţii, că suntem fericiţi
Când, totuşi, din născare, de soartă priponiţi
Ne zbatem să răzbatem mai sus, către azur,
Dar, fără de tăgadă, ne învârtim în jur
Atât cât lanţul sorţii, mai lung, mai scurt, mai gros –
Ne lasă să întindem o mână spre frumos…
…Otrava argintie a zărilor mă cheamă
Să plec din astă lume, fără regret sau teamă…
Căci dusă mi-e viaţa – banal fuior de fum
Şi pulbere sunt toate – speranţele sunt scrum.
Imn
Frumoasă-i lumea - mare-i Dumnezeu
- Cu toată înfăţişarea-mi mult prea tristă -
Şi dac-aceasta-o spune-un derbedeu -
Să ştiţi prieteni, sigur, că există.
Credeţi-mă pe mine, care sunt,
Un candidat perpetuu la cădere,
Că-n tot ce e frumos pe-acest pământ
Se vede mâna Lui şi-a Lui putere.
Nu-s vorbe ca să spună slava Lui
Şi-a Lui putere harfe nu-s s-o cânte
Dar poate în voi, vibrând, Iubire nu-i -
Şi-a- mele stihuri n-or să vă încânte.
Dar urmăriţi cum curge-n vale-un râu
Cum moare şi se naşte – tot curgând
Sau stând pe spate într-un lan de grâu
Priviţi în noapte stelele arzând.
Şi-o să-nţelegeţi, poate, cântul meu
Şi-o să strigaţi cutremuraţi: ”Există!
Frumoasă-i lumea, mare Dumnezeu!” -
Chiar dacă mutra mea e mult prea tristă…
Balada ultimului drum
Cocoşii stau sa cânte agale-n dimineaţă
Când singur-cuc mă trec din astă viaţă
Căci nimeni nu-i, la creştet să-mi vegheze,
Nici lumânare n-am, puţin să-mi lumineze
Cărarea care duce de-a pururi către Domnul…
Mi-e teamă, doar, să nu mă prindă somnul
Şi-n somn să mă îndrept spre veşnicie…
Halal mi-ar fi de-aşa călătorie!
Că-ntâia oară e când plec de-acasă –
Călătoria asta vreau s-o am frumoasă.
Mă simt uşor şi parcă nu mi-e frică…
Curând o să mă-nalţ în zbor de rândunică
Să-mi pară rău că plec?!Ei,na, aiurea!
Sunt liniştit precum sub nea pădurea
De ce să-mi pară rău?Vin vremi scrântite!
Şi-apoi, mi-s oasele aşa de ostenite
De parcă un călău, cu plumb mi le-a umplut…
O, de-aş scăpa odată de chin şi de durut!
Noroc nici cât o muscă măcar nu am avut
Cât umbră am făcut acestui glob de lut.
În cea viaţă-n care plec de-acum, sper -
Că bine o să trăiesc – ca un boier.
M-oi lăfăi, gândesc, în bunătăţi cu carul –
Căci mare-i mila Domnului şi darul.
N-oi mai robi din zori pân’ la chindie
Poveri şi biruri dincolo n-or să fie.