Mâna firavă a maicii scrâșnește scurt pe tulpina înghețată. Adună în palme un mănunchi de trandafiri, pe galbenul cărora se răsfață zăpada oploșită peste noapte. "Îi duc în biserică, i-am cules pentru Mihai...", zâmbește maica și se strecoară furișat în mănăstire.
La Agafton, ca în fiecare an în preajma zilei lui Mihai Eminescu, e pace. Un tărâm smuls parcă din forfota vremii, o lume nu încremenită, ci purificatoare. În rugăciune sau în liniștea zilei, mănăstirea își poartă menirea prin vreme. Fără discursuri, fără primiri oficiale. Cine calcă pragul Agaftonului se întoarce în veac. Aici, geniul poartă nume de copil. Mihai a buchisit aici, în chiliile maicilor, aici a învățat primele rugăciuni.
Un loc prea puțin cunoscut, aproape ignorat. Deși aici, la Mănăstirea Agafton, trei dintre surorile Ralucăi Iurașcu, mama lui Mihai Eminescu, au fost maici, una dintre ele, Olimpiada, chiar stareță vrednică. Fevronia, însă, cea care l-a și botezat pe Mihai, mult i-a purtat de grijă nepotului cel drag. Maicile de demult își aminteau cum mătușile lucrau zile întregi să coase hăinuțe, iar mai târziu petreceau ore la rând buchisind alături de Mihai pe filele bătrâne ale cărților de rugăciuni. Mai târziu, Xenia, verișoara lui Mihai (fiica Sofiei, soră a Ralucăi Iurașcu), a ținut cu sfințenie parastasele și a plâns cu lacrimi amare pierderea atât de timpurie și de nedreaptă a dragului ei văr. 
Duminică, pe 14 ianuarie, după slujba Sfintei Liturghii, Mihai a fost pomenit la Agafton. În tremur de inimă, în blajina flacără a lumânării din mâna unei maici scoborâtă parcă din pateric, zăpada din galbenul trandafirilor de ianuarie se preface în lacrimă. Lacrimă de dor, de duioșie, de cuvioasă amintire.
"Noi în fiecare an, de ziua lui Eminescu, facem parastas. Pentru Mihai, pentru părinții și mătușile poetului. Probabil că sufletul lui acum este pe aici, prin jurul mănăstirii. Pentru că venea mereu, chiar dacă nu în fiecare an, când era copil, dar și mai târziu, când era bolnav. Povestesc maicile că verișoara lui, Xenia Velisarie, îi făcea parastas după ce a murit, și plângea mereu... O întrebau maicile: De ce plângi? Pentru că a murit așa de tânăr!, rostea maica Xenia", povestește astăzi, cu voce blândă, maica Ambrozia Hriţuc, stareţa Mănăstirii Agafton.
Mănăstirea Agafton a avut o însemnătate spirituală aparte în devenirea de mai târziu a poetului Mihai Eminescu. "…Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani… a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni, şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe", scria Gala Galaction.
Astăzi, la Agafton, în greu încercata mănăstire mai sălășuiesc vreo 20 de maici. Multe au plecat la Domnul, împăcate că sfânta mănăstire s-a redeschis după ce tăvălugul comunist a trecut cu nemilă. 
Maicile bătrâne povesteau despre bunătatea maicii Olimpiada, stareța mănăstirii. "Maica Adriana spunea că maica Agafia Moisă a fost ucenică la Maica Olimpiada. Maica Olimpiada, stareță fiind, i-a dat maicii Agafia scufia, adică îmbrăcămintea de soră. Povestea că țineau foarte mult mătușile la Mihai, îi făceau hăinuțe, iar el venea des aici, asculta slujbele cu evlavie", povestește maica stareță Ambrozia.
Maica Arsenia este impresionată că cel care a pus-o stareță la Agafton pe mătușa lui Eminescu a fost trecut în rândul sfinților. În 1902, pe 27 ianuarie, Maica Olimpiada pleacă la Domnul, la numai o zi după Mitropolitul Iosif Naniescu, trecut în 2017 în rândul sfinților, cu numele Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv Mitropolitul Moldovei.
"Mitropolitul Iosif Naniescu a instalat-o stareță pe maica Olimpiada, și au murit în același an, la diferență de o zi. Mitropolitul a murit pe 26 ianuarie, Maica Olimpiada pe 27 ianuarie, în același an", spune maica Arsenia. În 1902 se sfârșește din viață, tot la Agafton, și buna maică Fevronia.
Pacea de la Agafton se mai face câteodată ghem și desfiră unde de tristețe. "Prea multă uitare", oftează maica Arsenia. "Aș vrea tare mult să se mai schimbe lucrurile. Cei care vin ne spun că am rămas în uitare, alții că e bine că e pace. Scopul este să conservăm cât de cât casele, mănăstirea, dar nimeni nu ne întreabă, nu ne ajută... Ar trebui mai multă aplecare, nu doar asupra lui Eminescu, ci a tuturor personalităților, a monumentelor, sunt peste tot lăsate în paragină". 
Cu mare efort, la Agafton s-au mai reparat chililiile. S-a îngrijit cimitirul, s-a primenit timpul.
"Aici odihnește întru nădejdea învierii roaba lui Dumnezeu Schimonahia Olimpiada Iurașcu, stareță la Mănăstirea Agafton, între anii 1887 - 1902, mătușa poetului M. Eminescu. Veșnica ei pomenire!". Un cimitir cât o istorie întreagă! Un pământ pe care a călcat, în dor de Dumnezeu, însuși poetul. Un loc pe care l-a păstrat în suflet până în ultima clipă.
Eminescologul Theodor Codreanu menționa, în Sacrificiul eminescian: călugărirea, moartea şi mântuirea lui Eminescu, că poetul i-a spus unui prieten, în 1882: "..ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ".
Istoria Agaftonului este seculară. Pe la 1728, Ieromonahul Agafton a ales loc de schit în pădurile adânci din apropierea Botoşanilor, un schit care a fost populat, dintru început, doar de călugari. În 1803, mitropolitul Vaniamin Costache transforma Agaftonul în mănăstire de maici şi aduce monahii de la Văratic şi Agapia. La Agafton mai vieţuiesc acum câteva zeci de maici, sub 30, desi pe la 1950 aici era un adevarat sat monahal, cu 300 de călugăriţe. În anii 60 (când s-a instaurat ciuma Decretului 410), monahiile au fost alungate, fiind sfătuite să intre in lume, să se angajeze şi să uite pentru totdeauna de Hristos. Au plecat prin lume, însă oamenii securitatii le-au urmărit peste tot, nu puţine fiind cele care au suferit cumplite încercări din pricina lor.
Comuniştii au încercat să facă din locul acela sfânt un bastion al noilor vremi pe care le propovăduiau: au înfiinţat aici, în anii 60, o anexă a CAP-ului şi apoi un cămin de bătrani, mai mult bolnavi psihic. Vreme de 40 de ani sfinţenia acestor locuri s-a luptat cu rătăcirile minţilor bolnavilor aduşi din toate partile. Anii 1990, anii eliberării de ciuma şi boala fără credinţă, aduc ceea ce nimeni nu mai spera: mănăstirea se redeschide. Maicile care mai trăiau s-au întors de prin lume şi au luat-o de la capăt!
În urmă cu vreun deceniu, Instituţia Prefectului, prin pomposul pe atunci Compartiment de integrare europeană, iniţia un proiect de înfiinţare a unui Parc de Agrement şi Educaţie Culturală Mihai Eminescu, pe axa Complex Memorial Ipoteşti, Lac, cetăţile dacice de la Stânceşti şi Mănăstirea Agafton, ceea ce presupune investiţii pentru refacerea satului în scop turistic, cultural şi educativ. NU s-a făcut nimic până acum...
Este imperios să spunem din nou că, pe când mănăstirea număra 300 de suflete, în timpul războiului, toate maicile au fost voluntare în spitalele de campanie. În timpul comunismului au fost adevărate cruci de credinţă acolo unde s-au aflat: au lucrat în spitale, în maternitate, în fabrici și prin casele botoșănenilor înstăriți. Puține au supraviețuit, dar cele care au trăit zorii libertății s-au întors în locul lor drag, unde Îl slujesc pe Hristos.
Astăzi, maicile de la Agafton se nevoiesc în tăcere. Nu caută recunoaștere, cum nu așteaptă nici răsplată pentru osteneală. Dar vor să știe că la Mănăstirea Agafton se respiră aer de poezie și de rugăciune. Că Domnul Eminescu a iubit acest loc și că și-a dorit în ultima clipă să fie lângă bunele sale măicuțe, așa cum a lăsat mărturie preotul din ținutul Neamțului la care Poetul, greu bolnav, s-a spovedit: "Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Mănăstirea Agafton, cum cântă Lumină lină".
