Pe o bancă în parc doi bătrâni se ţin de mână. Îi priveam de departe, nu auzeam ce vorbeau.

Ea îi spunea ceva zâmbind, el o asculta cu atenţie. La un moment dat el o mângâie pe faţa ridată cu un gest de o tandreţe cum n-am mai văzut decât la adolescenţi.

Mi-am zis: doi pensionari fericiţi. Mai rar o imagine ca asta. Mi-am adus aminte de o parabolă  despre iubire.

Se zice că pe o insulă erau toate sentimentele. Într-o zi au fost anunţate că în câteva zile insula avea să fie inundată, aşa că toţi locuitorii trebuiau sa facă rost de bărci pentru a pleca.

Toate sentimentele şi-au construit câte o ambarcaţiune. Singură, Dragostea, mai naivă, cu capul în nori, a rămas fără barcă.

La momentul plecării, Iubirea se rugă de vecinele sale doar s-o găsi vreuna s-o ia pe vasul ei.

Bogăţia o refuză: barca îi era prea plină de aur, nu mai era loc.

Orgoliul nici nu auzi rugămintea Iubirii. Tristeţea ar fi luat-o dar preferă să rămână singură.

La un moment dat, un bătrân îi zise: "Vino în barca mea. Te duc eu".

Când au ajuns la loc uscat, bătrânul a dispărut. Iubirea întrebă atunci Cunoaşterea: "Cine este bătrânul care m-a salvat?" 

Înţeleapta îi răspunse: "Timpul. - Dar de ce m-a salvat timpul? – Pentru că doar el e capabil să înţeleagă valoarea iubirii."

Bătrânii din parc mi-au demonstrat că o poveste poate fi realitate.


O vorba buna!