Îl știi de la Next Star, astăzi slujește la altar: "Toată viaţa mea am crezut în minuni şi am ştiut când s-au petrecut"

Îl știi de la Next Star, astăzi slujește la altar: "Toată viaţa mea am crezut în minuni şi am ştiut când s-au petrecut"

   Foto: claudiutarziu.ro

Este un actor cunoscut şi iubit. A făcut carieră în teatru şi televiziune. Cu toate acestea, Ovidiu Cuncea (50 de ani) este un creştin-ortodox fervent, iar acum este şi diacon. Slujeşte la mai multe biserici, unde este primit cu drag de preoţii parohi. Ar vrea să se preoţească şi să se retragă într-un sat uitat de lume, însă duhovnicul şi ierarhii îi spun să rămână în teatru, căci acolo are o misiune mai mare. Se supune, dar inima îl cheamă tot mai mult la altar şi la ţară. Dragostea de pământ o nutreşte de când se ştie, căci a copilărit un timp la bunicii paterni, într-un sat, Mârzeşti, din Teleorman. Şi-o potoleşte îngri­jindu-şi o vie, cu un capăt de livadă, undeva lângă Bu­cureşti. Pentru interviul nostru, l-am răpit de la legat via – „viţa de viaţă”, pre­cum spune.


„Dacă am fi mai atenţi la natură, am deveni mai înţelepţi”
 

– Pentru că v-am întors de la legat via, să înce­pem dialogul nostru cu această curiozitate reporteri­cească: ce vă mână spre lucrul pământului?

– Deprinderea asta mi-a rămas din copilăria mea petrecută la ţară. Atunci am simţit prima dată cum mun­ca la pământ te deconectează de la griji, de la mize mici, şi-ţi lasă mintea să hoinărească, iar inima să se bucure. Acum, repet experimentul de câte ori pot. Când lucrez pământul, nu am nimic în jurul meu care să mă distragă de la a da toată atenţia mea natu­rii, nici telefon, nici radio, nimic. Vorbesc cu plantele, cu animalele, cu florile, cu păsările, cu cerul, cu apa… Eu le vorbesc cu glas tare, iar ele îmi răspund în gândul meu, foarte clar. Îmbrăţişez pomii, căci le simt vibraţia, energia şi dragostea, şi le dau şi eu afecţiunea mea… Lucrând pământul, am văzut cum buruienile înăbuşă plantele bune, viţa-de-vie, de exemplu. Şi mi-am zis: înseamnă că răul înăbuşă binele, dacă nu-l tăiem de la rădăcină. Cred că dacă am fi mai atenţi la pământ, la natură, am deveni mai înţelepţi. În fine, iubesc pământul şi pentru că el este legătura noastră cu moşii şi strămoşii. Pământul nu se vinde. Dacă nu ai pământ, de unde să ţi se hrănească rădăcinile?

– Că tot aţi pomenit de copilărie, ce-a fost mai întâi, actoria sau preoţia? Şi cum visează un copil de ţăran să ajungă actor?

– Nu pot spune că aveam porniri spre actorie. Însă, bunicii paterni, care erau foarte credincioşi, ne-au învăţat, pe mine şi pe soră-mea, să ne întrecem în a spune rugăciunile „Tatăl nostru”, „Crezul” şi „Doam­ne, Doamne, ceresc Tată” – o rugăciune pe care n-am auzit-o în biserică: „Doamne, Doamne, ceresc Tată, noi pe tine te rugăm,/ Luminează-a noastră minte, lucruri bune să-nvăţăm,/ Că Tu eşti Stăpânul nostru, şi al nostru Tată eşti,/ Şi pe toate cele bune numai Tu le împlineşti”. E o rugăciune din Teleorman, pe care am învăţat-o acolo. Asta era singura mea manifestare „artistică” în primii ani de viaţă. Ce-i drept, eram un copil vesel, viu şi atipic – roşcat, foarte pistruiat, total aparte într-o lume de oameni bruneţi. Iar asta mă sco­tea în evidenţă şi îi făcea pe oameni să mă provoace să spun poezii, să fac giumbuşlucuri. Se amuzau, iar eu eram foarte încântat, ca orice copil căruia îi dai atenţie.

– Când v-aţi descoperit vocaţia de actor?

– Prin clasa a doua, când o profesoară de germană extraordinară, Monica Ciora, m-a distribuit într-un spectacol, „Vizită” de I.L. Caragiale; jucam Ionel. Şi-apoi a fost încurajator şi faptul că tot am luat premii peste premii în „Cântarea României”, festivaluri peste festivaluri… Ai mei se mutaseră în Piteşti şi acolo am făcut şcoala… Am avut un traseu mai lung până să ajung la Bucureşti. M-am născut în Făgăraş, unde erau bunicii materni şi unde am locuit până la trei ani, după aceea ne-am aşezat pentru puţin timp la Codlea, apoi la Braşov, Câmpulung-Muscel şi, în sfârşit, la Piteşti. Tata lucra în Trustul Construcţii Industriale, în perioada în care în România se con­struia enorm, şi se tot muta cu serviciul. Vacanţele le făceam în Teleorman.

– Deci, aţi început să jucaţi roluri în clasa a doua, la Piteşti…

– Da, am început să joc, şi atunci mi-am descoperit talentul. Talentul este disponibilitatea omului de a face un lucru – de a scrie, de a juca teatru, de a face cerce­tare. Darul este altceva: ce ai aparte faţă de ceilalţi – o voce bună, o înfăţişare specială, care te duce către actorie, să zicem… În fine, vine harul, care ţi se dă la un moment dat de Sus, sau nu. Eu l-am căutat o viaţă.


„Am primit Liturghia, cu toată fiinţa mea de copil”

– Dacă actoria aţi început-o devreme, la Biserică când aţi ajuns?

– Abia în clasa a şaptea, deşi sunt dintr-o familie de oameni credincioşi – mai ales bunicii, căci părinţii aveau o credinţă mai ascunsă, din pricina vremurilor (mergeam la biserică de Paşti şi de Crăciun, ţineam posturile când şi când, spovedanie mai puţină, împăr­tă­şanie mai puţină). Cred că deloc întâmplător, într-o bună zi, l-am întâlnit în faţa blocului în care locuiam pe un vecin, preot, care se chinuia să-şi ducă în casă o maşină de spălat, pe care o cumpărase. „Să v-ajut, părinte?” – l-am întrebat. „Sigur, Ovidiu, hai!”. Atunci i-am intrat prima oară în casă, unde am văzut că avea icoane frumoase. Pentru că mă uitam cu atenţie la ele, m-a întrebat: „Nu vrei să mergi cu mine la biserică duminică?”. „Ba da”, zic. Maică-mea m-a încurajat şi ea să merg la biserică, în speranţa că mi se va limpezi drumul în viaţă. Eram hotărât să fac un liceu bun şi apoi să dau la Teatru, căci mi se confirmase talentul prin premiile pe care le-am tot primit, dar mama se temea că nu voi intra, căci era o concurenţă enormă. Se gândea că ar fi bine să încerc în altă parte, ca să nu ratez şi să mă afecteze, ba să mai şi pierd un an. Şi când i-am spus că merg la biserică, m-a îndemnat din tot sufletul: „Du-te!”.

– De ce v-a marcat această întâmplare, de vreme ce mai fuseserăţi la slujbe?

– Era prima dată când intram în Sfântul Altar. În timpul slujbei, am vrut să trec prin faţa Sfintei Mese, şi părintele mi-a zis: „Nu-nu, pe acolo nu se trece, numai preotul poate să treacă.” A apărut astfel prima întrebare: de ce nu am voie? Pentru că e loc sfinţit – mi-a răspuns. Apoi a spus, în timpul epiclezei: „Aşază-te în genunchi, acum se pogoară Du­hul Sfânt.” „Cum se pogoară Duhul Sfânt?”. Şi am pri­mit cu toată fiinţa mea de copil Li­turghia, cu alţi ochi, ochi din care îmi curgeau lacri­mile ne­con­tenit. Mi-am dat sea­ma că acolo se pe­tre­cea ceva peste pute­rea mea de înţe­legere şi care nu venea de la oameni. În noaptea ur­mătoare n-am dormit, tot întrebându-mă ce e cu Dumnezeu şi cum aş pu­tea să aflu. I-am spus ma­mei că aş vrea să dau la Se­minarul Teologic Orto­dox, iar ea s-a bucu­rat.

– Aţi schimbat macazul foarte brusc…

– Da, am avut şi o mare şansă. Prin doi actori deo­sebiţi ai Piteştiului, poate cei mai mari actori de acolo, Ileana şi Ion Focşa, am cunoscut un preot extraor­di­nar, pe părintele Marin Diaconescu. Era preot la ca­te­dra­la din oraş şi consilier al Episcopiei, fusese profe­sor şi avea 86 de ani. Părintele cunoscuse toţi regii şi toţi patriarhii României, avea 60.000 de metri de ban­dă de magnetofon înregistrată cu vocile celebre ale tea­­tru­lui românesc: Vraca, Aristide Demetriade, toţi ma­rii actori. El a început să mă formeze. Când m-a cu­nos­cut, i-a plăcut foarte mult cum recitam. I-am zis cu sinceritate: „Părinte, mă chinuie foarte tare şi gân­dul de a face teatru.” A zis: „Nu contează, fă Teologie în­tâi, şi dacă mai ai dorinţa asta, urmează-ţi che­ma­rea.”
Am făcut Seminarul Teologic la Craiova şi Bucu­reşti, iar apoi am intrat la Facultatea de Teologie din Bucureşti. În 1990, eram student în anul II la Teologie şi am fost admis şi la IATC. Când eram la Seminar, în 1986, am jucat la Teatrul Podul, teatru studenţesc. Şi au vrut să mă dea afară din seminar. În apărarea mea, i-am invitat pe profesori să vadă ce spectacol am. Ju­cam atunci Ştefan Vodă, iar spectacolul începea cu „Tatăl nostru”! În vremea lui Ceauşescu! Singurul tea­tru din România unde se spunea „Tatăl nostru” într-o piesă. Ştefan cel Mare era ars la picior şi spunea: „Desfă! Ştefan al Moldovei nu are nevoie să fie le­gat!”. Şi-apoi rostea: „Tatăl nostru, Carele eşti în ce­ruri…” Şi-l ardea, şi urla, „Mai uşor, Şmil!” – şi spu­nea tot „Tatăl nostru”. Aşa am scăpat de exmatri­culare. Mai târziu, ţin minte că Preafericitul Teoctist, când m-a auzit prima oară recitând Scrisoarea III integral, a zis: „Băiatul ăsta trebuie să facă teatru, este foarte talentat.” Aşa că am dat examen la IATC. Nu a fost simplu să mă înscriu, însă Dumnezeu a făcut o minune cu mine.

– Ce minune?

– La absolvirea Seminarului nu-ţi dădea diplomă de Bacalaureat, căci era altfel structurat ciclul de învă­ţământ, pe cinci ani, iar după aceea puteai să te hiro­toneşti. Când să depun dosarul la IATC, mi-au cerut să obţin de la ministrul Învăţământului echivalarea di­plomei de Seminar teologic, cu diploma de Baca­lau­reat. Mai aveam două ore până la ora-limită a înscrie­rilor, iar a intra la ministru era mai greu pentru mine decât ar fi pentru dvs. să intraţi acum la Papă, de pe un ceas pe altul. Totuşi, m-am dus la Ministerul Învăţă­mântului şi am fost îndrumat de portar la un director, Ianculescu. Îl pomenesc la Liturghie. M-a ascultat, mi-a dictat o cerere, a luat-o şi, după câteva minute, s-a întors cu ea semnată de ministru. Nu-mi venea să cred. Am întârziat cu vreo jumătate de oră peste ora închiderii sesiunii de înscrieri, dar profesorul care prelua dosarele mi l-a primit şi pe-al meu, teribil de impresionat că am venit cu hârtia de la ministru într-un timp aşa de scurt.

– Era prima oară când simţeaţi ajutorul divin?

– Atât de flagrant, da. Dar toată viaţa am crezut în minuni şi am ştiut de fiecare dată când s-au petrecut. Un miracol a fost şi că am intrat la Teatru. Eram la preselecţie trei mii de candidaţi pe douăzeci de locuri. Zice comisia: „Spuneţi-ne o povestire”. „N-am”. „Spuneţi-ne un monolog”. „N-am…”. „Mulţumim, la revedere!”. „Dom’le, staţi puţin”, zic, „uitaţi, eu sunt student la Teologie şi ştiu o sută de poezii, dar n-am avut timp să pregătesc altceva”. „Bine, spuneţi nişte poezii.” Şi am recitat trei-patru poezii. Aşa am fost admis la preselecţii. Pentru examenul propriu-zis, m-am pregătit temeinic şi am intrat.

 

„Am descoperit bucuria de a trăi pentru «a fi», nu pentru «a avea»”
 

– Aţi absolvit şi Teologia, şi IATC, dar aţi ales cariera de actor. De ce?

– Mi-a fost greu să fac preoţie, eram foarte zăbăuc şi păcătos. Mi-a fost frică. Eram pasionat de dog­ma­tică, traduceam din greacă, citeam marii teologi, pe Sfinţii Părinţi, şi tocmai asta m-a oprit să mă hiroto­nesc. Mi-am spus: ori sunt un preot în sandale şi îmi dedic, cu toată fiinţa mea, viaţa preoţiei, ori fac alt­ceva. Aşa că m-am angajat la Teatrul din Piatra Neamţ, pepiniera de actori pentru teatrele bucureşte­ne. Am stat o perioadă scurtă acolo, dar foarte intensă, din care am amintiri extraordinare. După care am ju­cat în mai multe teatre: cu Cătălina Buzoianu la Tea­trul Bulandra, tot ea m-a luat la Teatrul Evreiesc, după aia am plecat la Teatrul Mic şi, într-un final, la Teatrul Naţional, unde sunt şi azi.

– Înţeleg că tot timpul aţi întreţinut ambele pasiuni: pentru teatru şi pentru slujirea bisericească, doar că i-aţi dat întâietate artei o vreme îndelungată.

– Da, le-am ţinut calde pe amândouă. Eu sunt zodia gemenilor şi Gemenii din mine probabil că s-au dezvoltat într-o rivalitate atât de mare, încât niciunul nu s-a lăsat. Pe de altă parte, părintele Vasile Prescure, fostul meu profesor de la Seminarul din Craiova, acum duhovnic la Mânăstirea Prislop, mi-a spus când­va: „Arta şi religia se întâlnesc în acelaşi punct.” Şi asta a fost căutarea mea toată viaţa.

Material complet pe claudiutarziu.ro...

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri

ATENȚIE! Mucegaiul din casă poate provoca probleme grave: De la crampe musculare, la depresie și chiar moarte

astăzi, 16:15
272

Multe persoane s-au confruntat macar o data in viata cu problema mucegaiului. In afara faptului ca acesta este inestetic si greu de indepartat, este si periculos pentru sanatate."Mucegaiul di...

Cele mai ciudate prenume alese de părinții din România pentru copiii lor, deși legea le interzice pe cele hilare

astăzi, 14:04
696

În momentul în care un copil se naște, acestuia i se atribuie un prenume, pe baza declarației de naștere. De altfel, legislația impune ca acesta să fie unul decent și nicidecum unul ...

Pericolul din spatele creditelor online. Recomandările analiștilor pentru români

astăzi, 13:11
362

Din fața calculatorului românii pot obține împrumuturi și de 90.000 de lei în numai 15-20 minute, fără a pune piciorul într-o bancă. Analiștii le recomandă români...