În zorii noii istorii, ale cărei pagini se scriau în România la sfârşit de an 1989 şi început de an 1990, ceea ce se întâmpla la noi, de la însângerata luptă pentru libertate din decembrie, la schimbarea la faţă ce-a urmat, cu ale sale chinuri ale facerii, stârnea o puternică emoţie pe tot cuprinsul Europei Occidentale. Se trăsese o cortină şi se aflau în complexitatea lor dramele prin care trecuse poporul român în comunism şi se lua direct cunoştinţă de bătăliile duse, încărcate de lumini şi umbre, pentru temeinicirea lumii noi şi aducerea vieţii în albia normalităţii. În vestul Europei aceste istorii găseau ecou în suflete, trezeau compasiune, dar şi solidaritate. Convoaie de ajutoare umanitare străbăteau zilnic ţara noastră.
Undeva, într-un colţ al Germaniei, la graniţa cu Cehoslovacia, pe teritoriul fostei RDG, în localitatea Schwarzenberg in Erzegebirge, un mic antreprenor, pe numele lui Duringen Eberhard, impresionat de tulburătoarea saga românească, înfiinţa o asociaţie de caritate, care declanşa o campanie de colectare de bunuri pentru a fi oferite românilor. Emulaţia generată de această iniţiativă a avut drept rezultat o rapidă şi consistentă donaţie a micii comunităţi germane, una care cunoscuse pe viu ceea ce însemnase comunismul cu lanţul său de privaţiuni şi suferinţe. Un grup de 17 locuitori ai aşezării, în frunte cu domnul Duringen Eberhard, a pornit cu mai multe camioane către România spre a duce ceea ce donaseră locuitorii din Schwazenberg in Erzegebirge cu spirit samaritean celor aflaţi în nevoie din România. Transilvania, unde au făcut primul popas, era saturată de ajutoare şi delegaţia germană a fost îndrumată înspre Moldova, la Botoşani, unde, li s-a spus, era mai mare trebuinţă de sprijin umanitar. Au ajuns în oraşul moldav după lăsarea serii. Au bătut din poartă în poartă şi n-au găsit pe nimeni dispus să le deschidă. Într-un târziu, protopopul de Botoşani, după o discuţie cu maica stareţă Teofana Scântei, i-a îndreptat spre Mănăstirea Vorona, ca să înnopteze. Au poposit acolo în prag de miez de noapte. Călugăriţele, călăuzite de blânda, buna şi înţeleapta maică Teofana, i-au primit pe aceşti drumeţi osteniţi de drum lung şi greu cu inima deschisă şi masa plină de bucate fruste, de la brânza cu smântână şi mămăliguţă (pe care nu ştiau cum s-o mănânce), la bureţi, zacuşte, clătite şi alte asemenea bunătăţi cu inegalabilul lor gust mănăstiresc. Nu doar felurile de mâncare i-au încântat pe oaspeţii de departe, ci i-au fericit şi omenia, smerenia, iubirea cu care au fost întâmpinaţi. Pâinea lui Dumnezeu li se dăruia spre împărtăşire. În toiul nopţii maicile de la Vorona aveau de omenit şi găzduit nu mai puţin de 17 musafiri neanunţaţi. Arhondaricul abia scos la lumină după devastarea ce avusese loc ca urmare a închiderii lavrei prin Decretul 415 din 1959 nu avea atâtea chilii libere. S-au aşternut saltele într-o trapeză şi acolo au trecut noaptea musafirii. A doua zi au mărturisit că s-au simţit ca în sânul lui Avraam.
Comuniune şi frăţietate
Dimineaţă au trăit din plin bucuria descoperirii pe lumină a oazei de pace şi frumuseţe a chinoviei din codrul Oneaga, Vorona, Tudora. Splendoarea toposului şi ansamblului monastic se împreuna cu zumzetul de stup mănăstiresc, ce-şi ducea existenţa plinind vechiul şi definitoriul dicton monahal: „Ora et labora”. Ceea ce le-a fost dat să vadă i-a atins şi mişcat până în cea mai adâncă fibră a simţirii. Germanii şi-au dorit pe dată, şi dorinţa a devenit zi de zi realitate, ca Vorona să fie a doua lor casă. Plecaseră din Germania să facă milostenie şi au fost primiţi la Mănăstirea Vorona cu îmbrăţişarea iubirii aproapelui în acea stare pură şi înaltă, generatoare de comuniune şi frăţietate. Din acea zi a darurilor, recunoscători fiind, germanii, animaţi de generosul Duringen Eberhard, au bătut an de an drumul spre Mănăstirea Vorona. Niciodată nu au venit cu mâna goală şi nu în plimbare. Întâi au acoperit vechiul arhondaric. Lucrarea s-a săvârşit de o echipă de meşteri din Germania şi cu materiale de provenienţă germană. Apoi au modernizat aducţiunea şi instalaţia de apă a mănăstirii, asigurându-i o funcţionare optimă 24 de ore din 24.
Multe alte fapte bune s-au adăugat acestora mai sus consemnate, ceea ce i-a învrednicit pe oaspeţii din Germania de a fi trecuţi în rândul ctitorilor sfântului locaş. Mărinimia lor s-a răsfrânt şi asupra întregii comune prin miluirea celor mai nevoiaşe familii cu copii mulţi. Mai mult, la Botoşani, au construit un aşezământ spitalicesc de pediatrie, cu o secţie de fizioterapie dotată cu echipamente de ultimă tehnologie.
În 1990, reprezentanţii unei asociaţii caritabile din Germania s-au oprit întâmplător într-o misiune a milostivirii pe pământ românesc la Mănăstirea Vorona cu un convoi de ajutoare umanitare. Aici asupra lor s-a revărsat cu îmbelşugare un dar al darurilor, cel al iubirii aproapelui. Le-a fost dat să se înfrupte din Pâinea lui Dumnezeu, adică din sufletul românesc curat ca apa de izvor, amirositor ca o fâneaţă înflorită şi gustos ca pita rumenă abia scoasă din cuptor, Pâinea lui Dumnezeu, întrupată cu smerenie şi nobleţe de măicuţele Voronei. Un astfel de dar are întotdeauna răsunet dăinuitor în cei pătrunşi de credinţa în Dumnezeu. Legat cu inima de acest topos al sfinţeniei tămăduitoare, germanul binefăcător Duringen Eberhard a vrut să aibă mereu un însemn în faţa ochilor, care să-i amintească de priveliştea ospitalităţii creştine din noaptea de poveste a anului 1990. A ales chiar anul primei sale descinderi la Vorona, 1990, înscris pe placa de înmatriculare a maşinilor sale, cele câteva pe care le-a avut în răstimpul de aproape 28 de ani, ce-au trecut de la acea lecţie de neuitat a iubirii şi milostivirii. E o lecţie ce-şi urmează netulburat curgerea, o lecţie adevărată a bunătăţii şi dragostei părtăşite. (Grigore Ilisei, Ziarul Lumina)