Pînă în 1989 de Varujan Vosganian ştiau doar cîţiva scriitori bucureşteni şi în special Mircea Ciobanu, redactor la Editura Cartea Românească, şi în timpul lui Marin Preda, dar şi în cel al lui George Bălăiţă. Din cele spuse de el părea a fi un june ce gravita în jurul editurii Uniunii Scriitorilor din România, de bine ce Mircea Ciobanu avea să scrie despre primele lui proze care alcătuiesc cartea pe care o voi prezenta aici: „… proze din ce în ce mai batjocoritoare cu prostia omenească, scrise parcă într-adins pentru a nu fi publicate – astfel de pagini îmi treceau tot mai numeroase prin faţa ochilor. Cineva se împotrivea evidenţelor, cineva stăruia să creadă că nu zadarnic se aşază la masa de scris, deşi perspectivele cununiei cu litera de tipar piereau într-un unghi tot mai strîmt şi mai neguros. Varujan Vosganian avea toate datele unui artist care îşi face religie din refuzul faptului împlinit”.  Chiar el, Varujan Vosganian, spune că între 1986 şi 1988, cînd a scris prozele din cartea din această a doua deja ediţie, era „un tînăr de nici treizeci de ani. Cu părul negru şi barba în inele, precum arcaşii de pe frizele de la Persepolis”. Nu arăta deloc rău şi se poate observa asta şi din fotografia de pe clapa copertei 1 a actualei ediţii a cărţii Statuia comandorului, Editura Polirom, 2018. Absolvise facultatea, era economist, dar ţinea evidenţele pentru ţevi, rulmenţi şi curele trapezoidale pentru fabricile de bere, asta în timpul zilei, că seara scria proză, după ce închidea bine ferestrele să nu se audă clănţănitul maşinii de scris, pe care nu o înregistrase la miliţie, aşa cum cereau regulile acelui timp. Acele proze le-a prezentat prietenului său, scriitorul Mircea Ciobanu, cu intenţia de a fi publicate. Din motive lesne de înţeles acum, prozele acelea nu au putut fi publicate atunci, iar redactorul Mircea Ciobanu n-a vrut să le ajusteze conform cenzurii impuse de ideologia ceauşistă, oferindu-i autorului scuzele pe care le prezenta şi altor scriitori incomozi. Prin urmare Varujan Vosganian s-a născut ca scriitor incomod, de sertar, debutînd editorial abia în 1994 cu o carte de poezie, Şamanul albastru, dar şi cu o carte de proză, chiar aceasta care se află acum la a doua ediţie şi pe care o prezint aici, Statuia comandorului.

Cred că am citit prima ediţie a cărţii, însă recitind-o acum, la cea de a doua ediţie, mi-am dat seama că reţinusem doar atmosfera moromeţiană din Surâsul Jocondei, una din cele patru nuvele ale cărţii, denumită şi „poem”, aşa cum romanicerul Nicolae Breban în 1978 îşi subintitula romanul Drumul la zid „poem epic”. Mărturisirile lui Varujan Vosganian din Cuvântul înainte sunt lămuritoare şi fixează cartea în ordinea cronologică a scrierilor sale, nu multe, dar dense şi importante, conturînd o operă de scriitor desăvîrşit. Dacă ar fi să mă refer la începutul acestei prezentări la cealaltă carte de proze, nuvele, Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri, publicată în 2013, aş putea remarca uşoara diferenţă de stil, de redare a realităţilor din care prozatorul îşi extrage subiectele. Dacă, în cea de a doua carte de povestiri, autorul evadează din realitate într-o ficţiune eseistică, de idei, în prima sa carte scrisă şi publicată, reeditată acum la Editura Polirom, căreia Varujan Vasganian i-a devenit autor de portofoliu, realitatea este cea în care povestitorul se aşază spre a le reda în diverse medii, din care-l putem extrage chiar cu unele date biografice recognoscibile, cum ar fi în Statuia comandorului, unde vedem un adolescent la tejgheaua unui magazin de diverse obiecte utilitare, aşa cum a fost absolventul Vosganian angajat la magazia acelei fabrici de bere, cam mofluz, antipatic, dar atent la ceea ce se petrecea în jur. Dispariţia unei statui din faţa acelui magazin, una pe care nu o băgase în seamă pînă atunci, că nici nu ştia ce reprezenta, fiind de fapt, aflăm de la povestitor, a poetului Traian Demetrescu, cunoscut ca Tradem, îl face să fie atent la prietenul său, Matias, care-l roagă să-l ajute să care un sac în care avea ceva foarte greu. Matias, desprins dintr-o realitate cruntă a acelei vremi, cînd statuile vechi erau înlocuite cu altceva (un exemplu concludent este bustul lui I.L. Caragiale, cea care s-a aflat în curtea Editurii Cartea Românescă, de pe Berthelot, al cărei cap era montat pe un bust al unei foste lucrări dedicate lui Stalin!), şi transpus într-o ficţiune de un uşor fantastic terestru, era cel care l-a dus la acel cimitir al statuilor luate de pe soclurile lor, fără nicio explicaţie, dar cu o evidentă sugestie a cenzurii noului timp pe care tinerii îl trăiau şi receptau în felul lor. Tot soiul de statui se aflau clădite acolo una peste alta, ca un fel de mausoleu al valorilor care trebuiau uitate, înlăturate de ochiul omului nou. Şi de lucrul acesta se ocupa Matias. Dar cum nimic nu rămîne nepedepsit, unele statui se răzbună pe chilerii lor. Şi nu orice fel de statuie este aleasă de autor să o facă, ci cea a lui Stalin, statuie care-l prinde pe Matias sub ea, găsindu-şi acolo sfîrşitul, sub ochii junelui povestitor, gestionar de magazin, coleg al ciudatului coleg, un fel de gînditor. Mirarea acestuia este surprinsă astfel de autor: “Ridică spre mine nişte ochi albi, sticloşi. – Pleacă, băiete…– Nu, Matias, nu te las! – Ba da, trebuie. Noi, şi arătă spre statuia care îl strivea, mai avem să ne spunem ceva…– Să nu mori, Matias! Zîmbi iar şi încuviinţă. – Eu şi Iosif Vissarionovici mai avem de vorbit…” (Imaginea aceasta a statuii lui Stalin peste un muritor oarecare mi-a adus aminte de o fotografie a statuii lui Lenin, cea din faţa Casei Scînteii, care, după ce a fost depozitată undeva, a fost călărită, aşa cum arăta o fotografie a vremii, de actriţa Maia Morgenstern.) Miza unei astfel de povestiri, la acea vreme, era una subversivă, cu o evidentă trimitere la ceea ce se întîmpla pe vremea petrecerii acţiunii cu oamenii incomozi, cărora li se pierdea urma, ascunşi, fără a mai fi descoperiţi vreodată. Cine e de fapt comandorul? Autorul ne lasă să ghicim singuri.

În cea de a doua povestire, la fel de scurtă, tema pare a fi aceeaşi, însă plasată în alt loc, în altfel de lume, tot a spaţiului concentraţionar, cum era România anilor glorioşi ai comunismului, în care munca silnică părea o obişnuinţă şi chiar căutată de unii tineri, cum este personajul central, un flăcău pe nume Gheorghe, care s-a prezentat într-un astfel de loc în care doar cei pedepsiţi ajungeau să lucreze. Dar şi aşa, în acel loc, în care se depozita sterilul de la o mare fabrică, adunat în munţi de zgură rezultată în urma topirii metalelor, invidia şi răzbunarea erau la ordinea zilei. Tipologiile create de autor în acest spaţiu restrîns, într-un mediu ce părea a fi al unui gulag sortit exterminării, sunt atît de pregnant aşezate în pagină, încît realismul transfigurat în scene de literatură atinge limite maxime. Acei munţi de zgură cer, pe lîngă eforturi incredibile din partea celor care muncesc pe nimic acolo, victime. Un meşter celebru al echipei zace sub acei munţi, fără a fi scos la iveală şi înmormîntat creştineşte; cel actual dă lecţii dure de sfidare unui subaltern invidios, recalcitrant pentru că nu a fost lăsat, în faţa noului venit, să lucreze la fadromă, un agregat fără de care nu se putea mişca nimic acolo. Atmosfera creată, tensiunea de acolo şi modul de adaptare a noului venit, oarecum necăjit că tatăl lui, fîntînar recunoscut, s-a pierdut, lăsîndu-l pe drumuri, colectivul format din oameni disperaţi, dar subordonaţi, cu neveste şi copii acasă, care aşteaptau la sfîrşitul zilei laptele dat legal pentru condiţiile toxice de muncă, pentru a fi dus cu rigurozitate copiilor şi nevestelor însărcinate, toate la un loc fac din această povestire, intitulată Cercul de aramă, o bijuterie tipologică a reflectării unei realităţii sumbre din cîmpia muncii comuniste.

Surîsul Jocondei, de care am amintit mai sus, este o veritabilă nuvelă, cu tema plasată de data aceasta în mediul rural. Pare a fi desprinsă din tema tăierii salcîmului din Moromeţii lui Marin Preda. Acolo, de nevoie, după cum bine ştiţi, Moromete taie salcîmul, locul de joacă şi bucurii de peste an al lui Nicolae, fiul cel mic. Şi asta pentru a mai ostoi din nevoi. Aici, în nuvela lui Varujan Vosganian, cea sacrificată este vaca Joconda, singura sursă de trai a familiei lui Bârligea, din cauză că un funcţionar al primăriei, cumătru de altfel, dar drastic ca orice funcţionar comunist, îi tot cerea cota de lapte, care se adunase în timp mai mult decît ar fi putut da gospodarul, care avea de ţinut o casă, de hrănit copiii, de mulţumit muierea. Dar pînă a ajunge la această decizie, bine ticluită, cu un suspans demn de marile romane ale realismului literar românesc, Bârligea, un soi de Moromote şi el în tot ce făcea, de la întîlnirile de la cîrciuma din sat, un fel de Toloacă a lui Iocan, pînă la felul cum amîna datoriile şi păcălea funcţionarii statului, ticluieşte un scenariu în care adună pe cei mai guralivi oameni ai satului, cărora le dă de băut o noapte întreagă, creîndu-şi un alibi de necontestat, în mintea lui, în timp ce a angajat doi măcelari, cu gurile legate, care au tăiat vaca, pentru care Bârligea avea o dragoste pur omenească – scena în care se duce în grajd şi-şi priveşte vaca în ochi, cum o mîngîie, cum îi vorbeşte, gîndind că aceea e ultima lui întîlnire cu ea, am putut-o citi numai în romanul lui Mo Yan, Obosit de viaţă, obosit de moarte. Şi asta, sacrificarea vacii şi bătutul uşii în cuie în privirile întrebătoare ale funcţionarului de la primărie, doar pentru a nu da nimic din cotele stabilite de statul comunist, făcînd astfel vaca pierdută. Şi pentru a fi credibil, dă chiar un anunţ în ziar, în care oferă recompensă celor care o vor găsi pe Joconda, care pare-se s-a pierdut aşa dintr-odată fără urmă. De la aluzia la titlul celebrei lucrări a lui Leonardo da Vinci – Gioconda – cu al ei surîs la fel de celebru, denumit chiar şi în medicină ca sindrom al colesterolului mărit, pînă la crearea unei tipologii relevante pentru o lume a tristei perioade prin care a trecut satul român, personajele lui Varujan Vosganian sunt extrem de vii, cu identităţi bine conturate, cu nume extrem de bine alese, încadrate într-un destin limitat de grila spaţiului concentraţionar al României comuniste, pe care autorul îl analizează cu talent, fără a folosi, aşa cum spune, cuvinte cum ar fi „comunism”, „comunist”, partid” etc.
                 
Nuvela care se desprinde oarecum de lumea de jos, de rînd a spaţiului concentraţionar care a fost România comunistă, este Cercurile lui Arhimede. Aici degradarea intelectualului, la începutul carierei sale, deşi remarcabil din capul locului, ca şef de promoţie, pe bune, într-un domeniu cum este matematica, pus să facă naveta într-un sat de pe lîngă Bucureşti, într-un colectiv supus orbeşte ideologiei comuniste, cu inşi infecţi, deşi unii dintre ei profesori, această degradare este foarte bine redată de Varujan Vosganian. Dedesubturile acestei proze sunt mult mai bine structurate, mesajul este mult mai transparent, cu imagini ale unei lumi degradate şi fără scăpare. Umilinţa pare a fi cea mai decisivă dintre metodele practicate. Orice personalitate aparte devenea incomodă şi, deci, de neintegrat trebuia eliminată. Barba pe care profesorul de matematică o purta, la aluziile celor care l-au angajat, dintr-o revoltă a acestuia, a fost rasă la o şedinţă cu părinţii, în fața colegilor profesori, a directorului, a primarului. Ceea ce a atîrnat decisiv în scoaterea acestuia din învăţămînt. Situaţiile prin care trece, iubirea pentru o balerină, care este şi ea obligată să mintă din disperare, cînd acesta, profesorul, un veritabil cercetător în ale matematicii, ajunge în ultimul hal al degradării sale, pur şi simplu la nebunie, sunt extrem de bine aşezate în masa literară a cărţii. Lectura acestei nuvele este cu adevărat una care, pe lîngă gustul amar pe care ţi-l lasă după ce o termini, pune într-o oglindă ce redă amplificat şi corect trista perioadă a unor etape de neuitat a comunismului devastator. 
                 
Aşa că, în cartea sa, la ediţia a doua, Varujan Vosganian analizează cu sagacitatea caracteristică, avută la acei ani de tinereţe, păstrată şi acum cu mai mult rafinament stilistic, cele trei clase ale lumii comuniste, sufocate de carcerele în care erau obligate să convieţuiască – ţăranii, muncitorii şi intelectualii –, dar şi tinerii revoltaţi ca Matias din povestirea care dă titlul cărţii. Şi dacă atunci, înainte de 1989, scriitorul Varujan Vosganian nu era vizibil printre tinerii poeţi şi scriitori optzecişti, acum este unul din vîrfurile scriitorimii româneşti. Dovedind cu aceste povestiri că sertarul lui a avut ceva important şi valoros de spus.