- Parinte Rafail, spuneti-ne ceva despre filosoful Constantin Noica, tatal Dumneavoastra.
- Nu prea stiu ce sa va spun. Pe tata l-am cunoscut foarte putin, fiindca din copilarie, nu stiu in ce an, au divortat parintii mei. Tata, fiind din neam de mosieri, iar mama avand origine "nesanatoasa", fiind engle­zoaica, s-au gandit ca, daca se despart, o sa riscam mai putine lucruri care ne amenintau in regimul co­munist si poate ca si mama se gandea sa-si recastige cetatenia britanica si sa ne ia si pe noi, copiii, in li­bertate, sa ne dea o educatie.
La un moment dat, tata a avut domiciliu fortat in Campulung Muscel, iar noi ramasesem in Bucuresti. In `55 s-a repatriat mama si ne-am dus si noi, copiii, la ea. L-am cunoscut putin. Dupa moartea lui, din ar­ticole, am vazut ca era mai mult decat ce credeam eu. Ma gandeam, de exemplu - o sa va marturisesc si asta - ce face un filosof acum in Romania lui Ceausescu ? Adica, "tara arde si baba se piaptana", cum se zice. Dar mi-am dat seama ca nu era asa de simplu si ca a fost si acolo o pronie a lui Dumnezeu. Filosofia lui nu o inteleg si inca nu pot sa citesc cartile tatei, fiindca nu pot intelege filosofia.
De cand a iesit din inchisoare, din `68, tata ne-a vizitat insa, in Anglia de trei ori si, in felul nostru, ne-am inteles din ce in ce mai bine pana cand, in `85 sau `86 cred, cand a venit ultima oara, ne-am despartit intr-o intelegere adanca, intr-o armonie adanca, pe ca­re nu o puteam exprima in cuvinte, fiindca altul era limbajul lui, altul al meu. Dar simteam pe dedesubt un alt curent care ne unea si, intr-un fel, simteam in chemarea mea o mostenire de la tata. Poate simtea si el, dupa cum s-a si exprimat, o implinire a lui prin fiul sau, care a venit la alta filosopfie, la alta cultura.

- Parinte Rafail, sa ne spuneti daca ati avea ceva sa reprosati tatalui Dumneavoastra pentru atitudinea domniei sale fata de Biserica Ortodoxa si in ceea ce priveste educatia ortodoxa sau mai putin ortodoxa pe care ati primit-o.
- Am avut in tineretea mea momente de reprosuri si de razvratire, socotind ca nu ajungem la nimic in via­ta pentru ca parintii nu ne-au invatat. Tatal meu tre­buia sa devina calugar, nu filosof! Vreau sa spun nu­mai cateva cuvinte: in ultima mea convorbire cu tata i-am facut chiar reprosul acesta. Apropo de nu stiu ce, m-a intrebat: "Dragul meu, ai tu ceva sa-mi reprosezi?".
Nu as fi vrut sa-l supar, fiindca trecusem de razvra­tirile mele. Dar intr-o clipita, asa, m-am gandit ce sa-i spun ? Si am simtit ca unui om ca el nu pot sa-i spun decat adevarul. Si i-am spus: "Da, tata, am un repros sa-ti fac". Si i-a placut. Am luat cateva elemente din scrisorile lui in care, desi ma binecuvanta pentru calugaria mea in care am intrat, imi tot spunea: "Da` poate mai faci si tu nitica cultura, da` poate mai inveti; da` poate intri ia Universitate". Si atunci am spus: "Uite reprosul meu. Intr-o Scrisoare catre Rafail (cred ca s-a publicat undeva si in Romania, in care vorbea filosofilor lui din Franta) ma intrebai de ce m-am calugarit; nu cumva m-a dezamagit lumea asta? Imi spuneai "Nu-ti reprosez, dar eu nu sunt un tata ca acela care ar vrea sa-si sacrifice fiul lui Dumnezeu". Si in Scrisoarea catre Rafail el propunea libertatea aceasta de a cauta ceea ce ma bucura si, daca, in definitiv, gasesc bucuria, deci daca ma gasesc implinit in calu­garia pe care el nu o intelegea in mod corect, acolo va fi adevarul meu. Si el ma binecuvanta in felul acesta: "Bucura-te si fa ce vrei!", parafrazand cuvantul Fericitu­lui Augustin: "Iubeste pe Dumnezeu si fa ce vrei".

- Cum a reactionat tatal Dumneavoastra cand v-ati calugarit?
- Da, interesanta intrebare. A fost o tensiune intre noi, dar o tensiune duioasa. El era un om duios si in duiosia asta am discutat toata viata. Era o tensiune care incepuse din copilarie, cand ma gandeam: ce-i un filosof? Si l-am atacat cu asta: "Ce-i un filosof? Ce faci tu ca filosof?". Treceam prin fata unui potcovar si i-am zis: "Si potcovarul asta face ceva mai mult decat tine, ca macar face ceva util".
Acum nu stiu exact ce credea el, la inceput, despre calugaria mea; credea poate ca ma aventurez la inal­timi prea mari de unde, daca ai sa cazi te poti sparge in bucatele (ca nu isi dadea seama ca viata monahala nu este inaltime, ci smerenie, de unde nu mai poti sa cazi.
Eu am spus tatei de la inceput, din `68, cand a iesit din inchisoare, prin scrisori (ca-i scriam atunci), de calugaria mea si ca asteptam sa primesc binecuvantarea lui parinteasca. Si mi-a dat-o din tot sufletul. Dar ma impingea nitel si la cultura, asa cum o intelegea el, ca eu numesc cultura altceva. Si a fost un descres-cendo de vreo 20 de ani aceasta impingere catre cul­tura si cred ca in ultimii ani era mult mai impacat cu mine. A fost o tensiune, dar o tensiune dubla, cred. O tensiune prietenoasa. Nu stiu in ce masura nu s-a re­cunoscut si el in chemarea asta.

- Care au fost ultimele cuvinte ale lui Constantin Noica?
- Ultimele cuvinte catre mine...? Nu-mi amintesc exact acum. A fost, cred, un cuvant de despartire intr-o mare armonie. Tensiunea din copilarie dintre mine si profesorul Noica s-a rezolvat printr-o intele­gere neasteptata. De fapt, cum am mai spus, intre noi s-a produs ceea ce ar numi si tata o "cearta". Dar cearta era, ca toate la el, un lucru de mare valoare. M-a intrebat daca eram suparat pe el cu ceva, daca am ceva sa-i reprosez. in mine se ducea o lupta. Nu voiam sa-i reprosez nimic, caci stiam ca vine din sufe­rinta si se intoarce in suferinta, fiindca n-a vrut nicio­data sa fuga de soarta poporului sau. (Deci se intor­cea in Romania si, ca de fiecare data, ar fi putut fi ul­tima noastra intalnire si chiar a fost ultima atunci). Asadar, riscand ultima despartire, nu voiam sa-l acuz de ceva. Totusi, el a avut o astfel de atitudine, incat ar fi fost nevrednic de el sa-i spun o minciuna, cat de bi­nevoitoare ar fi fost ea. Si i-am reprosat ceea ce am povestit mai inainte in legatura cu scrisoarea pe care mi-o trimisese la Paris, in `67.


(Parintele Rafail Noica)