Emoţionant: EUGENIA BOSÂNCEANU - "Am jucat atâtea ţărănci, că mă mir că nu mi-a crescut mohor în pantofi"

Emoţionant: EUGENIA BOSÂNCEANU - "Am jucat atâtea ţărănci, că mă mir că nu mi-a crescut mohor în pantofi"
Actriţă de teatru şi cinema, a adunat 50 de filme în palmares, precum şi numeroase prezenţe pe scenă şi la televizor. Născută în Rădăuţi-Prut, judeţul Botoşani, are zestrea unei copilării luminoase, dar şi o genă puternică, dătătoare de vitalitate, care o ajută să stea, şi astăzi, în faţa camerei de filmat -

Tata, mama şi proverbele

- Doamna Bosânceanu, acordaţi foarte rar interviuri. În ciuda filmografiei impresionante şi a vârstei venerabile, ştim destul de puţine despre dvs. Sun­teţi bucovineancă, nu?

- Eu, de fapt, mă trag din loca­li­tatea Rădăuţi-Prut, din fostul ju­deţ Dorohoi, care ţinea de Moldo­va. Sunt deci moldoveancă după naştere. Însă bunicul meu dinspre tată s-a născut la Bosancea, lângă Suceava, în Bucovina. La 14 ani, a plecat să se angajeze argat pe o moşie din judeţul Dorohoi, ca să nu-l ia în armată cu arcanul. S-a şi căsătorit foarte tânăr, ca să aibă "fumul" lui, adică o gospodărie, fiindcă Alexandru Ioan Cuza îi împroprietărea pe cei care aveau un "fum". Şi aşa se face că noi am avut pământ în Bucovina până târ­ziu. Bosancea ăsta, de unde mi se trage şi numele, e la origine un sat tătăresc. Am aflat asta mai târziu, de la nişte cercetători. Era un sat de tă­tari pe care Ştefan cel Mare i-a împroprietărit, fiindcă fusese foarte mulţumit de serviciile lor. Bosâncean vine de la Bo San Cean, adi­că Bo, fiul lui Cean.

- Un arbore genealogic cu poveste! Aţi moştenit şi dvs. ceva din rădăcina tătărească?

- Am sensibilitatea moldovenilor, care sunt mai blânzi, dar sunt şi foarte aprigă de multe ori. Bosancea a fost un sat de oameni independenţi. În timpul răz­bo­iului, nemţii n-au putut intra peste ei, s-au apărat cu tărie. Iar după instalarea regimului comunist, au fost aspru pedepsiţi fiindcă s-au opus. Ceva din firea lor te­nace şi luptătoare am şi eu, dar asta pentru că am fost mai mult singură şi a trebuit să mă descurc cum am putut. Sunt plecată de acasă de la 18 ani.

- Cum era familia dvs.? Părinţii erau ştiutori de carte?

- Nu ştiau carte, erau oameni simpli, dar în casa noastră era o atmosferă foarte unită. Trăiam cu mă­mu­ca (bunica) laolaltă, eram o grămadă de copii şi făceam larmă, scoteam cenuşa din sobă, chirăiam. Şi biata mămucă răbda toată gălăgia noastră şi torcea în continuare lângă sobă fără să zică nimica. Şi tata, Moş Vasile, era un personaj! Târziu am realizat ce tată gro­zav aveam: era un fel de sfătuitor al satului, al locului, un înţelept, dar un înţelept hazos. El şi cu ma­ma ne-au educat până la şapte ani cu proverbe. Eram şapte fete şi-un băiat, eram destul de săraci, dar ne-aveam unii pe alţii. Aşa ne-a învăţat mama: "Mă, voi, dacă n-aveţi haine, spuneţi glume, să se uite omul în gura voastră, nu la ce-aveţi pe voi!"


Clasa muncitoare şi teatrul

- La actorie cum aţi ajuns, doamna Bosân­cea­nu?


- Prima mea apariţie publică a fost pe scena Tea­trului Naţional din Cernăuţi, unde locuia sora mea. Intrasem în echipa de dansuri locale şi-mi plăcea foar­te tare. Aşa am ajuns să cunosc Cernăuţiul, era aproa­pe, doar treceam apa. Şi, într-o zi, s-a desfiinţat liceul de fete din Lipcani, care era la 4 km de casă, şi n-am ştiut ce să fac. Nişte rude le-au zis alor mei: "E păcat să ţineţi fata aici, lasaţi-o să vină la Bucureşti!". N-am prea vrut la început. Mie îmi plăcea să cânt, ştiam toate cântecele Mariei Tă­nase, mă bătea gândul să mă înscriu la Conser­vator, la Cernăuţi, unde se înscrisese o colegă de-a mea. M-am dus. Am ajuns la Cernăuţi, am urcat dealul spre grădina publică şi m-am aşezat pe o bancă lângă Conservator, s-o aştept să iasă de la cursuri. Şi m-am tot uitat cine intra şi cine ieşea din clădire. Şi când am văzut tot luxul ăla, cât de drăguţ erau îmbrăcate domnişoarele, cât de cochete şi elegante erau, că erau din familii bune, burgheze, nu ca a mea, mi-am pierdut curajul şi mi-am zis: "Eu n-am ce căuta aici!". M-am ridicat şi m-am dus direct la gară. Am aşteptat o jumătate de zi trenul de Bucureşti şi, când am pus va­li­joa­ra în tren, la cla­sa a doua, mi-am zis: "Da­că am să fac ceva de soi, am să mai vin, dacă nu, p-aici nu mă mai întorc!"

- Nu v-a fost teamă să vă aruncaţi aşa, în ne­cu­noscut?

- Mi-era şi teamă, dar eram şi curioasă. Aveam energie, eram tânără. Stăteam la nişte rude de-ale mele şi făceam treabă în casă, la o familie cu copil mic. Când aveam timp, mai ieşeam să mă plimb. Aşa am dat într-o zi peste nişte serbări publice, unde oricine avea talent se putea duce să se manifeste artistic. Am recitat şi eu şi m-au chemat să mă înscriu în echipa artistică a Uniunii Femeilor Democrate din România. Eram salariată, primeam 600 de lei dacă participam la cor şi la recitări. Iar mai târziu, în 1948, când s-a făcut reforma învăţământului, am văzut anunţ că s-a dat drumul la clasa muncitoare să se înscrie la Insti­tutul de Artă Teatrală. M-am dus şi eu să casc gura. În Piaţa Amzei, erau vreo 5000 de oameni înscrişi, o coadă uriaşă. Zic: "Măi, ăştia toţi vor să fie artişti? Doamne, Maica Domnului, ce caut eu aici?" M-am uitat cât m-am uitat, şi pe urmă am plecat acasă. Dar în familia asta de basarabeni la care făceam treabă, doamna a văzut anunţul în ziar, mare anunţ de pro­pagandă, că s-au deschis porţile învăţământului pentru clasa muncitoare. Şi, cum nu vorbea bine româneşte, îmi zice: "Jeniţa, ai cetit în ziar? Uiti şe scrie! Jeniţa are talent. Jeniţa trebuie să meargă acolo!" "Lăsaţi-mă, doamnă, am început eu să strig, eu sunt bătrână, sunt proastă, sunt urâtă, nu mă duc nicăieri!" Nu eram nici bătrână, nici urâtă, dar nu mi s-a părut niciodată că-s frumoasă. Poate, de unde eram venită eu de la ţară, ce ştiu? M-am enervat şi m-am răcorit pe biata femeie. Dar a doua zi m-am dus. Din 5000 au ales 1200 şi eu eram printre ei. Iar când a venit ziua exa­me­nului, mi-am pus un costumaş din stofa cea mai bună, asortaţi cu pantofi de antilopă cu tocuşor. Am mers acolo şi am recitat ce învăţasem. Şi am intrat.

- De unde până mai ieri locuiaţi într-un sat unde se pune harta în cui, v-aţi trezit studentă la Teatru!

- Mă gândeam şi eu: "Doamne, uite-o şi pe ţă­ră­noai­ca asta, ce caută aici?" Norocul meu a fost că am apărut într-un anumit moment al istoriei. De multe ori m-am gândit că, dacă aş avea acum 18 ani, cu ca­lităţile cu care m-am prezentat eu la examen, în 48, ni­meni n-ar da doi bani pe mine.


"De groază, ce mă ţin minte oamenii!"

- Cu toate astea, aţi jucat în vreo 50 de filme, aţi lucrat cu cei mai mari regizori, sunteţi prezentă chiar în filmele regizorilor tineri de azi.


- Am avut prostul obicei să nu refuz pe nimeni. N-am făcut parte din gaşca unui anumit regizor. Noi, actorii, toată viaţa aşteptăm să ni se dea roluri. N-am ştiut niciodată dinainte că o să joc într-o piesă sau alta. Mergeam la avizierul teatrului şi mă uitam în ce am fost distribuită. Apoi am jucat foarte des în filme studenţeşti, că-mi plăcea la nebunie. Nu eram plătită pentru asta, că nu aveau bani, dar mie-mi plăcea să lucrez cu tinerii, că vedeam că se străduiesc, că vor să facă altfel, căutau ceva, aveau un alt stil. Mulţi din regizorii de acum mă ştiu de când erau ei în facultate. Ţin minte că într-un an, Elisabeta Bostan avea şapte absol­venţi, iar la patru din ei, eu jucam în filmul de examen. Le-am zis: "Măi, n-o să poată să vă dea profesorul notă, că o să se împiedice de mine." La un film am purtat fusta pe faţă, la altul am pus-o pe dos, doar, doar, n-o să semăn! Dacă cineva a avut nevoie de mine, i-am răspuns da. Cele mai multe roluri au fost secundare. Dar am rămas, chiar şi-aşa, cu lucruri mici, în ochii şi urechile spectatorilor. Vedetă nu m-am con­siderat niciodată, dar e ceva de groază ce mă pot ţine minte oamenii!

- Vi se întâmplă să fiţi recunoscută pe stradă?

- N-am mai apărut în public în ultimii ani, că nu-mi place să fiu văzută aşa, neputincioasă, acum doi ani am avut un accident la un picior şi, când ies, ies în baston. Mie mi-ar plăcea ca oamenii să mă ţină minte cum eram altădată, în filme. Dar ei mă recunosc şi aşa, cât de bătrână sunt, vin la mine, după atâţia ani, şi-mi spun cât le-a plăcut un film sau altul. Ultima oară mi-au dat lacrimile.

- Cum de mai păstraţi accentul moldovenesc, după şapte decenii de trai în Capitală?

- Îmi scapă fără să vreau. Vocea mea simplă, ţărănească, m-a ajutat foarte mult în film. Am un timbru autentic şi firesc, care se potriveşte în toate me­diile rurale. Am şi dublat o groază de filme. Aproape că nu există peliculă în care să nu mi se audă glasul. Am jucat atâtea ţărănci, că mă mir că nu mi-a crescut mo­hor în pantofi. Ţărănci din Bucovina, ţă­rănci din Ar­deal, ţărănci din Oltenia sau din Moldova. Mi-au plă­cut rolurile astea, ştiam să torc, să mulg, să sap, să secer. Pe platou, lumea mă confunda de multe ori, cre­dea că-s o "muiere de-acolo". Am plâns cu la­crimi ama­re că n-am putut-o juca pe Vitoria Lipan, din "Bal­tagul". Mi-ar fi venit mănuşă! Vocea din film e însă a mea.


"Să nu renunţi la copil pentru un rol!"

- Să ne întoarcem puţin la primii ani de Bucu­reşti. Arătaţi foarte bine în pozele vremii. Eraţi o femeie curtată?


- Eram drăguţă şi haioasă, îi făceam să râdă pe bărbaţi, spuneam tot felul de poveşti şi trăsnăi, de la mine de-acasă, din Moldova. Eram destul de simpa­tizată şi aveam succes la tot soiul de oameni, dar nu-mi dădeam seama de asta, atunci.

- Aţi fost căsătorită cu actorul Costache Diaman­di. Cum l-aţi cunoscut?

- Soţul meu era şi el student la clasa Aurei Bu­zescu, la Teatru, doar că era cu doi ani mai mare ca mine. Ne-am întâlnit la şcoală şi mi-a plăcut, că m-am înţeles cu el din prima. A fost aşa, o potrivire foarte bună, fără mare amor sau cine ştie ce chefuri şi ne­bunii. Era un om mai mult decât modest, dar cald, bun şi vesel. În '51, ne-am şi căsătorit, simplu, fără circ. După o vreme, nici verighetele nu le-am mai purtat, că la teatru, în culise, tot trebuia să le dăm jos.

- Merge căsnicia între doi actori, doamna Bosân­ceanu?

- Dacă oamenii se înţeleg, merge. Totul e să nu fie gelozie. El nu m-a suspectat pe mine niciodată. Şi nici eu pe el. Şi, slavă Domnului, era şi el foarte simpatizat şi iubit, şi acum îl mai ţin minte cucoanele în vârstă din teatru. El juca la "Naţional", eu la "Nottara", dar nicio­dată nu m-am dus seara să-l iau de la teatru şi nici el n-a venit după mine. Fiecare şi-a văzut de treaba lui, ne-am respectat libertatea. Şi doar se făceau şi pe vremea aia destule, că teatrul nu era biserică, dar noi am trăit cuminte. Am dus o viaţă simplă, cu câţiva prie­teni apropiaţi. Apoi a apărut în viaţa noastră şi fetiţa, Aristizza. N-a fost uşor. Filmam la "Viforniţa", la Cluj şi la Turda. Era prin martie, era încă zăpadă, fata era abia născută, dar eu din şapte nopţi ale săptămânii două le dormeam în tren, trei în hotel şi numai două acasă. Îmi amintesc vorbele regizorului Ion Şahighian: "Eugenia, să nu faci prostia să renunţi la copil pentru un rol, că roluri mai găseşti!" Şi am născut-o şi ne-am descurcat.

- Fiica dvs., Aristizza Diamandi, v-a călcat pe urme şi este şi ea actriţă. Aţi influenţat-o în alegere?

- Tiţi, cum îi spunem noi, n-a ştiut de altă lume. Doar a văzut de mică ce făceam. Noi am prins vremu­rile când se locuia în apartament comun. Stă­team cu cronicarul de teatru Radu Popescu şi cu ac­triţa Sonia Cluceru, care mi-a botezat fata. Cu Octa­vian Cotescu am locuit 16 ani, unde stă acum Valeria Seciu. Dar ne-am înţeles cu toţii, aşa erau vremurile. N-am avut o uşă încuiată, un sertar încuiat, nici la mine, nici la ei. Am gătit toţi pe-un aragaz şi a fost foarte bine. Stă­team în blocul artiştilor, cu Olga Tu­dorache deasupra, cu Cristea Avram, cu Catiţa Ispas, cu Sorin Gabor. Şi frecventam doar case de actori. Eu n-aş fi vrut să facă Tiţi actorie, că m-am gândit că-i va fi greu. Dar ea i-a zis lui Cotescu că vrea să dea la Tea­tru. El i-a zis: "Măi, Tiţi, măi, meseria asta e foarte grea, nu eşti tu făcută pentru ea, ai talent, dar eşti prea sensibilă", dar degeaba, ea nu s-a lăsat. A dat examen şi a intrat.


Iazul cu peşti aurii

- Doamna Bosânceanu, v-aţi mai întors aca­să, în Moldova? V-aţi respectat promisiunea din tine­reţe?


- M-am mai întors, dar degeaba, că lucrurile s-au schimbat. Atâta mi-am dorit să mai trăiesc o noapte de Crăciun ca pe vremuri, cu obiceiurile noastre moldoveneşti, dar n-am reuşit. De când am plecat din sat, nu m-am mai întors niciodată de Crăciun, fiindcă noi, actorii, aveam tot timpul spectacole! Şi-mi mai e tare dor de iazul nostru de pe ogor, făcut de tata, într-o bună zi. Era un izvoraş care răsărea la suprafaţă, atâtica apă avea, când bătea soarele dimineaţa zici că era presărat cu praf auriu. Tata a făcut o potecuţă ca să nu se mlăştinească şi a făcut un şipot, de-a adăpat toată omenirea care se ducea la prăşit, şi apoi a făcut şi o săpătură, şi a făcut iazul nostru, cu portiţă împletită din nuiele de răchită, să nu iasă peştii, că am pus acolo fel de fel de ţipari. Mergeam şi ne băgam la scaldă, aveam şi o plasă de prins şi, când o scoteam la aer, era plină de peşti aurii. Mama, pe ăl mai mare din ei, îl pupa în bot şi-i dădea drumul, să mai facă şi alţi peşti. Şi-apoi făceam un foc, puneam două crăcane şi-un tuci, mama îi curăţa, iar eu fugeam la grădină, şi în poala ro­chiţei aduceam vinete şi praz, conopidă şi ardei graşi. Şi mama făcea o ciorbă imediat.

- Acum trăiţi în forfota Capitalei, departe de ograda copilăriei. Cu ce vă umpleţi timpul aici?

- Trec cam greu zilele la vârsta asta, fiindcă de citit nu pot citi, obosesc repede. Să mă plimb nu prea pot, că-s în baston. Stau cu fiică-mea la televizor, dar n-am răbdare, cum văd o reclamă, mă ridic. Doamne, au îndobitocit popula­ţia cu atâta publici­tate! E ceva de-a drep­tul îmbolnăvitor. Mai ascult muzică, în bu­cătărie radioul e me­reu deschis. Mor după muzica italienească, după Adriano Celen­ta­no şi Toto Cutugno. În rest, stau prin casă şi fac mâncare. Îmi place la nebunie să fac mâncare. Plecam în tinereţe la mare, la Mangalia, toţi trei, şi zicea Costache: "Ga­ta, Jeniţo, suntem în va­canţă, nu vreau să te mai văd la bucă­tă­rie, mergem şi mân­căm mici pe plajă." Aş, plecam fericiţi, stăteam la gazdă, dar după două zile de mici şi bere, nu mă mai prindea nimeni pe plajă, mă duceam în grădina gazdei, cu­legeam ceapă, roşii şi făceam o ciorbă cu leuştean, de nu le mai trebuia ăstora nimic altceva.

- Tot o moştenire de familie?

- Da, de la mama am învăţat să gătesc. Mama a avut opt co­pii de dus la şcoala pri­mară, iar pe timpul verii mai veneau trei verişori de-ai noştri din partea tatălui, să stea la noi. Dar o dată n-am auzit-o să se va­iete că e obosită sau că are guri în plus de hră­nit. Când eram în şcoală, am dat peste o poezie despre mama. Atâta m-a impresionat, că i-am recitat-o şi profesoarei mele, Aura Buzescu, şi i-au dat lacrimile. "Mamă de departe,/ vreau să-ţi scriu o carte,/ pentru ochii tăi albaştri,/ pentru floarea inimii tale bolnave/ de seceta anilor grei ai copilăriei mele/ în care tu n-ai avut bucurie./ N-am uitat, mamă iubită, iernile proaspete şi geroase,/ când focul trosnea ca din oase/ şi tu în­torceai, cu grijă, pe plită/ bucăţi de mămăligă pră­jită./ - Ia, draga mamei, asta la ceai,/ - Dar pâine nu ai să-mi dai?/ Întrebam, cu gura pe jumătate,/ atunci vedeam în genele tale plecate/ ca boabe de rouă căzând pe obraji în mărgele./ Printre buze şopteai cât puteai de uşor,/ tatăl tău e un biet muncitor." O ţin minte şi acum, pentru că asta a fost de fapt po­ves­tea vieţii mele. Povestea unui om care venea de jos, căruia, chiar dacă a avut ajutoare, i-a plăcut să facă totul cu mâna lui. Am fost o fire foarte dârză.

- Şi aţi şi rămas. La 90 de ani, sunteţi într-o for­mă grozavă!

- Eu am fost toată viaţa mea foarte sănătoasă. Când m-am operat la picior, acum doi ani, m-au între­bat ce boli am. Păi, eu n-aveam nicio boală! În afară de luna când am năs­cut-o pe Aristizza, eu n-am avut concediu medical în viaţa mea. De aia sufăr a­cum, că mi-am mai pierdut din energie.

- Cu cine semănaţi la longevitate?

- Mama a trăit 91 de ani, tata 86, mămuca tot aşa, până târziu. Am avut genă de oameni sănătoşi. În satul ăla al nostru, totul era verde şi nepoluat. Eram săraci, mâncam de la coada vacii, dar mâncam sănătos. De când n-am mai mâncat o roşie cu gust sau un morcov normal! La toa­te filmările pe platou, eu îmi luam morcovi cu mine şi rodeam. Şi aveam o ve­dere perfectă, n-am avut nevoie de ochelari!

- Soţul dvs. a murit. Sun­teţi de mult timp sin­gu­ră?

- De 30 de ani. Ieşisem la pensie când l-am pier­dut. De-atunci n-am mai suit niciodată pe scenă. A fost cumplit, viaţa mea s-a schimbat brusc. Pierdeam şi scena, îl pierdeam şi pe el, paharul a fost amar. Dar cred că am avut o stea no­rocoasă undeva, un înger păzitor, fiindcă nici nu s-a terminat bine înmor­mân­tarea, şi m-au chemat pe pla­tou, să filmez pentru "Post Sincron". Şi apoi a ve­nit alt film şi alt film. Platoul m-a salvat de nenu­mărate ori.

- Ultimul film la care aţi lucrat a fost în 2013. Mai filmaţi şi acum?

- Mâine dimineaţă mă trezesc la 5. Am filmare. Mă duc să joc în "Las Fierbinţi". E doar un roluşor mic, sentimental, dar abia aştept. Când îmi dai dru­mul pe platou, sunt alt om. Nu mă mai doare nimic.

SURSA: Formula AS

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

DOROHOI - 100 de ani de la Marea Unire

Miercuri, 18 Iulie 2018
199

1916-1917-1918 au fost printre cei mai dificili ani din istoria oraşului Dorohoi în contextul în care întreaga societate românească se confrunta cu nenumărate greutăţi cau...

Șofer căutat de Poliție: Nu a oprit mașina după ce a lovit, în viteză, o bătrână!

Miercuri, 18 Iulie 2018
454

Un apel la 112 anunța că un șofer a rănit o femeie, după care mașina și-a continuat drumul. Cea care a sunat, o femeie în vârstă de 70 de ani, din Cristești, a spus că autoturism...

Petre Daea: Condițiile meteorologice nefavorabile au generat pierderi extraordinare la culturile de rapiță

Miercuri, 18 Iulie 2018
190

Ministrul Agriculturii Petre Daea spune, într-un mesaj video postat miercuri pe Facebook, că fenomenele meteorologice nefavorabile și grindina au generat pierderi "extraordinare de producție" pent...