DumitruI Ivan
Foto: facebook/Dumitru Ivan
Pentru prima oară în Istoria Omenirii, la data de 26 aprilie 1986, a avut loc, pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, un accident nuclear. Pe scurt, Grupul nr. 4 de la Centrala atomo-electrică de la Cernobâl, Republica Sovietică Socialistă Ucraina, a explodat, producând moartea sau îmbolnăvirea a mii de oameni din Europa.
Motivele de ordin tehnic le găsim în concluziile celor care au cercetat evenimentul, oameni de ştiinţă, experţi în domeniu de talie mondială, care au dezbătut pericolul ce-l reprezintă funcţionarea agregatelor producătoare de energie electrică folosind potenţialul nuclear, probabilitatea producerii altor asemenea catastrofe punând sub semnul întrebării folosirea paşnică a energiei atomice în mileniul al treilea.
Măsurile de urgenţă instituite la nivel local au constat în protecţia oamenilor din zonele apropiate, concomitent cu „spălarea” unui teritoriu extins ce fusese contaminat. În multe cazuri, toate acestea au însumat alte noi sacrificii - oameni afectaţi, cu toate măsurile de protecţie aplicate în intervenţiile pentru limitarea radioactivităţii declanşate de accident.
Crearea unui sistem de izolare pe termen lung a generatorului de infecţie radioactivă - reactorul distrus - s-a impus ca măsură prioritară, specialişti de înalt profesionalism fiind cooptaţi pentru realizarea unui scut care să pareze orice emanaţie din zonă.
Cartea inginerului Gheorghe Ierini, Un român participant la ODISEEA CERNOBÂLULUI, apărută la Editura „Quadrat” Botoşani, în anul 2018, consemnează cu fidelitate rânduri din jurnalul de luptă pe acest front.
Având o experienţă dobândită la Centrala Nucleară de la Cernavodă-România, unde a funcţionat în postura de Construction Manager angajat de compania canadiană „Atomic Energy of Canada Limited”, inginerul Gheorghe Ierini a făcut parte din grupul multinaţional ingineresc a cărui activitate s-a concretizat în realizarea unui sistem de protecţie, anvelopa NSC, care acoperă sarcofagul generatorului nr. 4 de la Centrala Cernobâl.
Deşi dificil de realizat, ca lucrare în premieră mondială, acest „pansament” uriaş a pus numeroase probleme în faţa specialiştilor hotărâţi să-l desăvârşească. Inginerul constructor român, aflat, iată, şi în postura de autor al unei cărţi ce se întinde pe şase sute de pagini, ne prezintă imaginea mastodontului generator de cataclism, „argintul viu” al grupului de specialişti, implicaţiile colaborării între firmele ce realizează obiectivul, parcurgerea etapă de etapă a stadiilor prevăzute în proiect, lupta pentru intronarea disciplinei impuse de munca în acest mediu special, asimilarea specificităţii tehnice a componentelor fizice şi tehnologice ale uriaşei cupole protectoare şi, mai presus de toate, oamenii - cu părţile lor pozitive, cu asperităţile ce creează probleme, cu eforturile fizice şi psihice cerute de înfăptuirea carcasei care să protejeze grupul accidentat pentru vreme îndelungată.
Analizând sinusoida vieţii trăite în condiţiile de şantier special (să reţinem, aşadar, schimbarea echipamentului oraş-şantier, măsurătorile asupra corpului uman la încheierea lucrului, măsurile profilactice privind staţionarea în zonele cu emanaţii radioactive, igiena corporală la încheierea orelor de lucru), loc în care se aplicau în premieră absolută multe tehnologii sau se armau şi se turnau ansambluri de betoane cu un specific distinct, deducem că omul aflat în postura de specialist, executant sau factor de decizie a trebuit să se adapteze cu rapiditate unor situaţii ce puteau să apară neprevăzut în practica tehnologică.
La acestea mai adăugăm cunoaşterea câtorva limbi străine, obligatorii în relaţiile specialist-proiecte-executanţi.
Autorul cărţii devoalează viaţa intimă cu evenimentele ei plăcute sau mai puţin, desfăşurarea practică a pulsului şantierului, cu şefi ce pot avea carenţe educaţionale, cu colegi dispuşi a fi denigratori sau delatori, cu şmecheri dispuşi să te tragă pe sfoară, eludând cerinţe de ordin tehnic, sau profitînd de neîmpliniri existente în lanţul organizatoric al activităţii din şantier.
În multe împrejurări, autorul a demonstrat că se bucură de un statut profesional de execelenţă, de un comportament loial faţă de angajatorul său şi de un spirit de înaltă responsabilitate faţă de activitatea ce o desfăşoară. Chiar dacă uneori nu i s-a dat dreptate, statura sa morală s-a impus, respectul subalternilor, al colegilor şi al şefilor i-au asigurat un profil demn - profesional şi social. Cu mulţi dintre colegii străini a rămas prieten, iar cu localnicii - în raporturi de bună colaborare şi respect reciproc.
Raportându-se la chestiuni foarte concrete, cartea nu abundă în tehnicisme care să o facă un document destinat specialiştilor, ea poate fi citită cu plăcere, cititorul fiind părtaş la dialog, la trăiri, la problemele ce frămîntă pe autor.
Un român participant la Odiseea Cernobâlului rămîne o mărturie pentru istoria de la sfîrşitul de secol XX şi început de mileniu III, este o fereastră prin care privim la un eveniment neobişnuit, apocaliptic, despre care ni se povesteşte cu francheţe şi cu căldură umană.
Numeroase momente ale acestei perioade au fost imortalizate în fotografii pe care cartea le încorporează în paginile sale, ele prilejuind plăcute aduceri aminte autorului, dar constituind şi argumente grăitoare despre activitatea pe acest mare şantier al luptei pentru viaţă.
Încheierea „misiunii” este consemnată ca într-o filă de jurnal zilnic, filmul despărţirii de locurile marcate cu decenii în urmă de catastrofă rămânând să aştepte trecerea vremii care va şterge cândva şi ultimele urme ale emiterilor de radiaţii de la sfârşitul de secol:
„În ziua de 15 aprilie, 2016, m-am trezit la ora 03.00 dimineaţa, mi-am făcut programul de gimnastică, mi-am pregătit un sandvich şi o cafea, apoi am intrat în baie, m-am îmbrăcat şi am făcut o ultimă trecere în revistă a fiecărei încăperi din apartament, după care mi-am luat adio şi am plecat la maşină. Aruncând o ultimă privire asupra blocului în care am locuit mai bine de doi ani şi jumătate, am pornit maşina şi, în oraşul pustiu şi intens luminat, am parcurs cu nostalgie fiecare stradă, până la pod, după care am accelerat, îndreptându-mă spre Kiev. Pe tot drumul, până la graniţă, am rememorat traseul parcurs de atâtea şi atâtea ori…
În aproximativ zece ore am parcurs 850 de kilometri şi... m-am îndreptat spre vamă. Sosit foarte devreme, nu am întâlnit multe maşini înaintea mea şi, ca niciodată, am trecut în România unde, când am spus că vin de la Cernobâl, mi-au dat drumul imediat, de frică să nu-i contaminez…
Am înnoptat în Suceava, la acelaşi hotel şi în aceeaşi cameră, 109, rezervată mie de-a lungul anilor.
A doua zi dimineaţa, după servirea micului dejun, mi-am luat rămas bun de la fata de la recepţie şi am pornit spre Alexandria. Cam asta a fost totul… ”
Autor al altor două distinse cărţi - Întâlnire la Indianapolis şi Memorii indiscrete, inginerul Gheorghe Ierini, venind şi cu Odiseea Cernobâlului, delimitează aria unor preocupări de profil nobil, în care gîndul se înaripează, dorinţa de viaţă se avîntă spre înălţimi, iar sufletul îi rămâne mereu tînăr, aşa cum l-au cunoscut cei apropiaţi, cei dragi, de la începutul începuturilor...
Prof. Dumitru Ivan,
directorul Editurii Quadrat