Mă invită într-o cameră înaltă, cu o bibliotecă până în tavan, burduşită cu cărţi, şi peretele dinspre răsărit plin cu icoane. Ne aşezăm faţă în faţă, pe două fotolii mici de lângă fereastră. Între noi, pe o măsuţă joasă, ne aşteaptă două ceşti cu cafea, un bol mic cu miere şi un platou cu câteva felii de pâine unse cu icre de casă. Din­tr-o cameră alăturată, se-aud necontenit râsete de copii. E duminică, aproape de ora prânzului. Abia s-a întors de la Sfânta Liturghie. Au mers cu toţii, ca de obicei. El, fiica sa, împreună cu soţul, şi cei cinci nepoţi, cuminţi şi frumoşi. Biserica e chiar acolo, lângă casă, şi a fost ridi­cată de el în urmă cu câţiva ani. La sfârşitul slujbei, i-a lăsat pe copii să se în­toarcă acasă, iar el a mai zăbo­vit ceva vreme, singur, la mor­mân­tul so­ţiei. Face la fel, după fie­care litur­ghie. În sufletul lui, Maria, femeia mi­nu­nată a vieţii sale, a rămas aceeaşi lumină vie care i-a des­luşit dintotdeauna gândurile apă­sătoare. Mă invită să gust din ca­fea, privindu-mă cu un zâmbet blând şi îngăduitor. "Ştiţi?", îi spun cu sfială, "pentru mine, e un moment foarte delicat. V-am de­ranjat tocmai acum, în duminica asta frumoasă de toamnă. În loc să vă bucuraţi de familie, de co­pii, trebuie să staţi de vorbă cu mine, despre suferinţă şi boli". Doctorul Pavel Chirilă zâm­beşte larg şi zâmbetul îi înseninează tot chipul. "Nu e niciun deranj. Mă bucur oricum de dumi­nica asta aşa de frumoasă. În ce priveşte subiectul, el pentru mine nu are nimic urât sau înfricoşător. Boala, moartea sunt şi ele parte din legile firii. Am văzut mulţi oameni pe patul de moarte, care se rugau, din tot sufle­tul lor, să mai trăiască numai o zi. Am întrebat un mare duhovnic de unde vine această mare dorinţă, doar pentru o zi de viaţă? Şi mi-a zis aşa, că e îndeajuns o singură zi pen­tru a-l cunoaşte pe Dumnezeu".

O fâşie moale de lumină alunecă uşor pe fereastră. Doctorul vorbeşte încet, cumpătat, cu o tihnă caldă, care îţi mângâie sufletul. "Părintele Gheorghe Calciu po­ves­tea cândva că a cunoscut un american care s-a con­vertit la ortodoxie. Şi l-a întrebat de ce a ales tocmai re­­ligia asta. Iar americanul i-a răspuns: «Pentru că orto­doxia e singura care te învaţă să mori». De aici cred că ar trebui să înceapă discuţia noastră şi poves­tea pe care vreţi să o scrieţi".

Pavel Chirilă are 67 de ani. El este doctorul fără de arginţi, tămăduitorul cu chip de eremit, care le vorbeşte bolnavilor despre leacul puternic al rugăciunii, medicul care ştie să alunge boala din trup prin vindecarea su­fletului şi împăcarea cu Dumnezeu. Este doctor în ştiinţe medicale, medic primar de medicină internă, pro­fesor de "bioetică laică şi creştină", specialist în fito­terapie şi homeopatie, creator al conceptului de medi­cină creştină, autor de cărţi şi tratate medicale, fondator al primului spital social din România şi-al unui aşe­zământ de îngrijiri paleative pentru bolnavi incura­bili, ziditor de biserici şi a două mânăstiri de maici. A salvat multe vieţi şi a renăscut speranţe, fără a-şi aroga făţiş nici un merit. La clinica lui de terapii alternative din Voluntari, aproape de

Doctorul lui Dumnezeu
 
Bucureşti, se înghesuie zilnic zeci de oameni veniţi din toată ţara, programaţi cu trei luni înainte. Vin plini de speranţe, ca la Izvorul cel viu. Bă­trâni, copii, săraci lipiţi ori proprietari de imperii, anal­fabeţi sau profesori universitari. Cei mai mulţi vin la el după ce au încercat inutil toate căile medicinei clasice şi, din păcate, se află într-un stadiu avansat al bolilor care le macină trupul. La sfârşitul fiecărui con­sult, după ce le recomandă tratamentul, îi priveşte în ochi şi le pu­ne mereu aceeaşi întrebare: "Cum staţi cu biserica, cu credinţa?". Era încă un copil când a des­coperit în bi­blio­teca părinţilor săi o carte ciudată, care avea să-i rânduiască destinul. Se numea, simplu, "Rugăciunea", şi era scrisă de Alexis Carrel, un medic ce­lebru, laureat al Premiului Nobel pentru medicină în anul 1912. Era primul medic care vorbea pe şleau despre puterea vinde­că­toare a rugăciunii. Mai târziu, în primii ani ai carierei sale de medic, Pavel Chirilă avea să afle, cu o mare dezamăgire, că tot ceea ce învăţase în facultate nu îi era în­totdeauna de folos, că în spatele diferitelor boli se ascund cauze neînţelese, faţă de care actul pur medical pare să fie total nepu­tincios, ba uneori chiar fatal. "Cum să nu te pună pe gânduri drama unor oameni care mor sub ochii tăi, prin şoc anafilactic la algocalmin sau ampicilină? Ori când vezi un bolnav foarte grav care, după tot ce-ai învăţat la şcoală, ar trebui să moară, ori el se vindecă, în timp ce altul, cu o boală banală, moare în câteva zile? Expe­rien­­ţele astea mi-au adus cel mai greu sentiment de ne­pu­tinţă. Am înţeles atunci că doar ştiinţa medicală, raţiunea şi aparatura de laborator nu sunt suficiente. Că medicina se ocupă de trupul bolnavului, dar nicio­dată şi de sufletul lui. Că trebuie să mă îndrept cu sme­renie şi în alte direcţii, rânduite după legi care sunt mai presus de noi. Aşa s-a născut conceptul de medi­cină creştină".

Puterea vindecătoare a rugăciunii
 
În camera alăturată, zar­va copiilor e în toi, aproape că acoperă glasul molcom al doctorului. Nu-l deranjea­ză deloc, ba dimpotrivă, văd în ochii lui fericirea supre­mă. Îmi povesteşte despre prima lui carte, "Meditaţie la me­dicina biblică", apărută în 1991, dar la care a muncit aproape zece ani, în cea mai cumplită perioadă a dic­ta­turii. Un studiu minu­ţios al sutelor de versete cu conţi­nut medical din Sfân­ta Scriptură, comentate ştiin­ţific de el, şi teologic de părintele Mihai Valică. Se întoarce apoi în prezent, spunându-mi că la fiecare liturghie, în mica biserică din curtea clinicii, preotul pomeneşte numele tuturor pa­cien­ţilor din ultima săptămână, rugân­du-se pentru vin­decarea lor. "Şi au existat cazuri mira­culoase?", îl întreb dintr-un reflex nestăpânit şi stupid de reporter. Dar lui nu îi place întrebarea, zâmbeşte poli­ticos şi-mi spune că asemenea întâmplări nu prea se povestesc, că ar fi un mare păcat, o laudă pe care el nu o merită. Îmi spune răspicat că pentru o asemenea vindecare trebuie multă, foarte multă credinţă. Iar pri­mul pas este iertarea vrăjmaşilor, să nu porţi în tine nicio urmă de rău, de ură sau resentiment. Apoi, trebuie să-ţi înţelegi boala, să o accepţi, cum spun Sfinţii Pă­rinţi, ca pe o lecţie, ca pe o pedagogie divină, pentru că "orice suferinţă a omului este spre mântuirea sa". Şi-abia de-aici încolo începe rugăciunea. Necontenit, smerit, cu toată fiinţa. A avut mai mulţi pacienţi care au respectat toţi paşii aceştia şi au reuşit. Cu vreo şapte ani în urmă, la cabinetul lui a venit o femeie cu câteva diagnos­tice pentru care nimeni nu i-ar fi dat şanse prea mari: cancer în stadiul trei şi tuberculoză. În plus, în urmă cu aproape un an, organismul ei fusese bombardat cu cele mai agresive citostatice. A stat de vorbă cu ea, i-a ascultat povestea vie­ţii şi, la sfârşit, a aflat un amă­nunt şo­cant: femeia era însărcinată în luna a doua. Cu siguranţă, orice medic i-ar fi cerut să facă avort. Pavel Chirilă însă n-a cerut nimănui vreodată o ase­menea crimă. I-a recomandat fe­meii un trata­ment naturist, o ali­mentaţie sănătoasă şi un stil de viaţă curat, cu rugăciune multă şi credinţă. Femeia a hotărât să se retragă singură, de­parte de lume, undeva, lângă o mânăstire. După câteva luni, când i-a venit sorocul să nască, s-a întors în Bucu­reşti şi a adus pe lume un băieţel perfect sănătos. Apoi, după încă vreo trei săptămâni, şi-a făcut un nou set complex de investigaţii medicale, dorind parcă să îşi confirme ceea ce ea deja ştia: se vindecase total. O altă întâmplare s-a petrecut acum aproape doi ani, când o măi­­cuţă pustnică de prin Munţii Neam­ţului a venit la el cu un can­cer ovarian într-un stadiu foarte grav. I-a pre­scris un tratament, su­gerându-i însă că trebuie să se in­terneze urgent. Ea a refuzat fără nicio ezitare şi s-a întors în aceeaşi zi la bordeiul ei, ridicat în sălbăti­cia munţilor, la câteva ore de pri­ma aşezare omenească. Nimeni nu ştie ce anume a făcut ea acolo, în singură­tatea ei, cu ce s-a hrănit, cum şi cât de mult s-a rugat. Sigur e că a revenit de curând în Bucu­reşti şi, după noi investigaţii medi­cale, i s-a spus că e perfect sănă­toasă. Ce-i drept, asemenea întâm­plări sunt rare, pentru că "în ziua de azi, noi, oamenii, ne risipim prea mult în lumea asta tot mai agresivă şi uităm total să ne mai exersăm acel simţ al pocăinţei care duce la mântuire". Îţi trebuie linişte sufletească, îţi trebuie măcar un pic de singură­tate, ca să te poţi întoarce cu smerenie şi sinceritate spre fiinţa ta, ca să poţi ierta tot răul din lume, ca să te poţi uita apoi spre cer ca un copil nevinovat. "V-am povestit întâmplările astea pentru a vă arăta că nu eu sunt cel care vindec o boală. Există un verset în Scriptură care spune: «Doc­tore, vindecă-te pe tine însuţi!». Un tera­peut creştin lucrează ca un preot. Dacă el este vindecat şi curat, atunci harul lui Dumnezeu lucrează prin el şi se răs­pândeşte în jurul lui ca o mireasmă".

Doctor de suflete
 
S-a întâmplat în seara de 4 martie 1977, la vreo două ore după sinistrul cutremur, care a ucis mii de bucu­reş­teni. Pavel Chirilă lucra atunci la Spi­talul de Urgenţă şi chiar în noaptea aceea era de gardă. Veneau răniţi cu sutele, unii dintre ei aproape muribunzi. Saloanele şi cori­doarele erau pline, medicii abia puteau face faţă, erau într-o agitaţie continuă. Un­deva, într-un colţ al holului, stăteau pe jos doi tineri abia căsătoriţi. El se sprijinea de perete şi o ţinea în braţe pe ea. Îi strângea capul pe piept, o mângâia şi o încuraja neîncetat. "Lasă, iubita mea, că o să fie bine. O să vezi. Bine că a trecut şi că am scăpat cu viaţă. Gata, linişteşte-te acum, a trecut...". Vorbea încontinuu, abia ţinân­du-şi lacrimile, plimbându-şi fără oprire degetele prin părul ei lung. Pavel Chirilă era aproape de ei, se ocupa de câţiva răniţi care zăceau acolo, pe hol. Îi văzuse demult pe cei doi şi auzea limpede vorbele lui, pline de teamă şi dragoste. "Când am ajuns la ei să văd ce răni au, am constatat că fata nu respira. Era moartă de când s-au aşezat aco­lo. Iar el nu ştia". Tace brusc şi mă priveşte cu o scli­pire aparte în ochi. În jurul nostru, s-a lăsat o linişte grea. Chiar şi larma copiilor se-aude acum de undeva, de departe, ca un ecou mocnit. "Vedeţi? E atât de sub­ţire hotarul ăsta între viaţă şi moarte! Nu poţi să fii de piatră, chiar dacă eşti medic. Ar fi ceva suspect să te lase indiferent asemenea întâm­plări".

Acolo, la Spitalul de Urgenţă, a lucrat aproape un an, la secţia pentru cei cu tentative de sinucidere. Zilnic veneau cam câte zece asemenea pacienţi. El îi lua în primire, îi interna, îi supraveghea, le prescria un trata­ment sau, dacă era cazul, îi trimitea la sala de operaţie. Apoi, după ce îi punea pe picioare, îşi găsea timp să le afle necazul, lucru ciudat într-un spital unde "sinuci­ga­şii" erau doar nişte alienaţi amărâţi, care nu merită de­cât dispreţ şi poate un pic de milă. El a înţeles atunci că actul sinucigaş e încărcat de semnificaţii complicate, misterioase, întunecate, iar dacă nu încerci să înţelegi şi să vindeci sufletul unui astfel de om, el va repeta gestul şi poate atunci nu va mai da greş. După toate expe­rien­ţele astea, a început să practice altfel meseria de doctor. "A fost o răsturnare decisivă în conştiinţa mea de me­dic. Am învăţat ani de zile la facultate despre corpul omenesc, am studiat fiecare os, fiecare tendon, dar ni­meni nu ne-a spus o vorbă vreodată despre sufletul omu­lui. Toată medicina ştiinţifică e obsedată de sănă­tatea trupului, dar nimeni nu vrea să recunoas­că oficial faptul că, de cele mai multe ori, sufletul e cel care deter­mină evoluţia fiinţei şi sănătatea noastră fizică". În scurt timp, a ales să se despartă de confraţii lui din spital şi să se mute într-un institut de medicină internă, dedi­cându-se cercetării clinice în două ramuri ale medicinei alternative: homeopatia şi fitoterapia.
 
În paralel, a înce­put să studieze tot mai aprofundat Biblia, visând că poate într-o zi ar putea să zidească un spital pentru oa­me­nii amărâţi, un fel de aşezământ medical şi eclezias­tic, după modelul Sfântului Vasile cel Mare. Au mai trecut câţiva ani şi, după căderea dictaturii, visul lui s-a împlinit: împreună cu Maria, soţia lui, şi în par­teneriat cu Ministerul Sănătăţii, a reuşit să întemeieze un spital creştin, cu 400 de locuri. Se numea "Aşeză­mân­tul So­cial Christiana". Despre povestea tumul­tuoasă a aces­tui proiect s-au scris sute de pagini. "A fost poate cel mai frumos capitol din viaţa mea. Totul funcţiona per­fect, după doar şase luni, spitalul avea dotări ca în occident, numai din donaţii. Am angajat cei mai buni şi cinstiţi medici, am adus duhovnici care vizitau periodic bolnavii şi le citeau Psaltirea, am ridi­cat o biserică, o mâ­năstire, o şcoală sanitară mona­hală, am trimis câte­va maici să facă facultatea de me­dicină. Luam de pe stradă oameni fără adăpost, cer­şetori, orbi, invalizi, bătrâni singuri pe lume, şi îi îngri­jeam regeşte. Totul a durat aproape patru ani, după care a început prăpă­dul". Lasă privirea în jos, oftând. Nu-i e prea uşor să zgândărească amintirile astea. E drept, au trecut mulţi ani de atunci, a iertat tot răul celor care i-au distrus visul. Dar nu poate să uite. Medicul creştin, salvatorul săracilor de până atunci, a devenit pes­te noapte, în pagi­nile ziarelor, cel mai temut infrac­tor. Era limpede că proiectul Christiana începuse să deranjeze anumite interese misterioase. Au urmat cele mai monstruoase atacuri, ameninţări făţişe, urmăriri cu maşina, anchete ca la securitate. Timp de un an, aproape zi de zi, a fost supus la o adevărată execuţie publică. S-au înfiinţat 11 comisii de cercetare, i-au scornit tot felul de abuzuri sau infracţiuni, i-au deschis dosare penale pentru cauze inventate. Şi tocmai atunci când coşmarul era cel mai greu, o altă nenorocire s-a năpustit peste el: fata lui cea mare s-a îmbolnăvit grav, fiind la un pas de a-şi pierde viaţa. "A fost o încercare peste încercare", îmi zice zâmbind amar. "După mai multe zile de febră şi un diag­nostic greşit, am aflat că are o septicemie gra­vă, cu determinări cardiace, pul­monare şi articulare. Din aşa ceva, şansele de su­pravieţuire sunt aproape zero. Avea 24 de ani şi pu­tea să moară în orice mo­ment. Iar eu eram în toiul anchetelor, cu toţi procu­rorii şi securiştii pe cap. Pot să spun că am simţit în zilele acelea aproape pal­pa­bil protecţia lui Dumne­zeu. Nu mi-am pierdut min­ţile, n-am făcut niciun gest necu­getat, ba dimpotrivă, am căpătat o linişte nefirească. Am plecat de urgenţă cu ea în Germania, unde a fost operată pe cord deschis. A fost salvată în ultimul mo­ment. După toată întâmplarea asta, anchetele au conti­nuat la fel de bestial, dar pentru mine erau deja un fleac".

La capătul unui an de calvar, Pavel Chirilă fusese înfrânt. Aşezământul Christiana, visul lui cel mai drag, a fost năruit. Una dintre clădiri a fost luată de Poliţia Comunitară a sectorului 2, alta de Poliţia Rutieră, iar cele două hectare de teren din Pipera, care aparţineau fundaţiei, au fost pur şi simplu furate de către un fai­mos om de afaceri şi vândute mai târziu cu zece milioa­ne de euro. "Şi totuşi, din tot coşmarul ăsta, Dumnezeu a vrut să se întâmple un mira­col, întorcând tot răul în bi­ne. Am luat-o din nou de la zero. Împreună cu soţia mea, am fă­cut un credit la bancă, am cum­părat o bucă­ţică de teren în Voluntari şi am ridi­cat cu mâi­nile noas­tre un ca­binet de te­ra­pii alternative, unde con­sul­tam împreună bol­navii, până aproape de miezul nopţii. Mai târziu, am construit o capelă şi-apoi un mic hospice pentru bolnavii de cancer în fază ter­minală. Iar peste toate lucră­rile astea a existat mereu un duh al Chris­tianei, care se sim­te şi astăzi, în tot ceea ce fac".

În 2007, destinul l-a pus din nou la o încercare cum­plită: soţia lui, Maria Chirilă, a murit în urma unui atac de cord. Era şi ea medic, un aler­golog de excepţie, a salvat şi ea multe vieţi şi a fost părtaşă la toate reuşitele lui. Cele două fete au absolvit tot me­dicina. Cea mare trăieşte în Ita­lia şi este deja o mare spe­cia­listă în chirur­gia mâinii. Cealaltă a rămas acasă şi are cabinet la cli­nica tatălui. Mun­cesc amân­doi acolo, de dimineaţă până noaptea, târ­ziu. Este căsătorită şi are cinci copii frumoşi şi veseli. Din camera alăturată se aud din nou râsetele lor sub­ţiri, ca un clinchet de clopoţei. Pavel Chirilă îi aude şi zâm­beşte senin, fericit.

Antecamera Raiului

Ieşim pe poartă şi o luăm aşa, agale, pe marginea stră­zii. Soarele blând al amiezii mai înmoaie puţin adierea rece de toamnă. O vreme, nu vorbim nimic. E linişte în jur, nu se-aud decât paşii noştri, căl­când peste covorul de frunze us­cate. "Ştiţi, când am venit aici, strada asta era ca după război. Dacă dădea o ploaie măruntă, îno­tam prin noroaie până la ge­nunchi. Ne-am speriat foarte tare, am zis că n-o să vină nimeni la clinica noastră, că n-o să avem cu ce plăti ratele la bancă. Şi, uite că ne-a aju­tat Dumnezeu. Acum, le avem pe toate aici. Casa, cli­nica, biserica şi spitalul «Sfânta Irina», care se vede acolo." Îmi arată cu degetul undeva, spre ca­pătul străzii. Da, văd deja clă­direa albă, la care ur­mează să ajungem. Un frison scurt îmi stră­bate tot trupul. În scurt timp, o să intru într-o lume a suferinţei abso­lu­te, în ca­re câţiva oa­meni aşteap­­tă, cuminţi, întâlni­rea cu Dum­nezeu. Sunt bolnavii de cancer ajunşi la capă­tul vieţii. "Părintele So­fronie spunea că boala asta a trimis mulţi oa­meni în Rai. E o moarte lentă, care lasă timp pentru îm­păcarea cu Dumnezeu, pentru pocăinţă şi rugăciune". Îl privesc pe furiş, cum păşeşte modest lângă mine, ca un călugăr sihastru, muncit de suferinţele lumii. "Ceea ce facem noi e aproape nimic, dacă ne gândim la drama din Ro­mânia a acestor oameni. Ştiţi că avem cel mai mare in­dice de mortalitate a bolnavilor de cancer din Euro­pa? Că avem aproape o jumătate de milion de ro­mâni care suferă de această boală? «Sfânta Irina» este sin­gurul centru din România care încearcă să mai aline sufe­rinţa prin care trec aceşti oameni. În Anglia, există câte unul în fiecare oraş". Am ajuns, suntem chiar în faţa clădirii. Deschide poarta şi mă invită să intru. Dea­supra uşii stă scris "Centrul de Îngrijri Paleative «Sfânta Irina»". Pă­şesc pe cu­loar aproape pe vârfuri. Mă tem să vor­besc, să pun întrebări. Mă las con­dus prin­tre saloane şi parcă simt în aer mirosul du­rerii. Aici, durerea e vie, aproape palpa­bilă, chiar dacă nu mai are vlagă, nici să scâncească. Uşile saloa­nelor sunt închise, e duminică după-masă şi bolnavii dorm cuminţi, până aproape de ora cinei. "Spi­ta­lul are 30 de locuri, dar acum nu sunt decât 24 de bolnavi internaţi. De şapte ani, de când am des­chis centrul, am avut cam 2500 de pa­cienţi. Tot ce putem face e să le asi­gu­răm terapia şi controlul durerii. Şi facem asta cu tot ce este omeneşte posibil. De la me­dicamente puternice, până la rugăciune, maslu, spove­danie sau suport psihologic. Avem un preot care vine la ei, avem câteva maici care stau aproape mereu în spital, avem în curte o biserică unde merg să se roage când vor".

Pavel Chirilă îi ştie pe toţi, le cunoaşte familiile, via­ţa, bucuriile şi durerile. Le ascultă cu răbdare poveştile, râde cu ei şi îi strânge în braţe atunci când plâng. "Se spune că, în preajma morţii, timpul se dilată, iar spaţiul se rarefiază. Se petrec nişte schimbări dramatice în conştiinţa bolnavului. Se schimbă tot, viaţa afectivă, personalitatea, relaţia cu oamenii, sistemul de valori. Toată fiinţa lui se modifică. Iar noi trebuie să-i ajutăm să se adapteze la schimbările astea, să se împace cu suferinţa lor şi să-l descopere pe Dumnezeu".

Fiecare părăseşte viaţa în felul său. Unii, aproape banal, citind ori uitându-se la televizor, ca şi cum o anu­me protecţie divină le-ar amorţi spaima. Alţii, încrân­cenaţi şi furioşi, cu gesturi uneori agresive, luptându-se parcă cu demonii. Dar cei mai mulţi se sting senin, cu o rugăciune pe buze, împăcaţi cu îngerul Domnului. Ma­joritatea bolnavilor vin aici după ce sunt alungaţi din spitale. Li se spune mereu aceeaşi frază atroce, "ne pare rău, nu mai avem ce face", şi gata, sunt trimişi să moară acasă sau pe stradă. "Pe unii dintre ei îi aduc la noi chiar familiile, ca să le mai ali­năm chinul. Alţii însă sunt singuri pe lume, bătrâni sau chiar copii abando­naţi". Îmi vorbeşte în şoap­tă, arătându-mi fiecare cotlon al spi­talului. Peste tot e elegant şi plin de lumină, miro­sind încă de la intrare a curat şi tămâie. În spatele clădi­rii se înalţă o biserică nouă şi frumoasă, ridicată în patru ani, cărămidă cu cărămidă, de mâinile lor. Pereţii in­te­riori sunt acum albi, dar într-o zi, când vor mai strânge ceva bani, îi vor picta cu scene biblice de vin­de­care. "Ce facem noi pentru bolnavii de-aici e doar o picătură de mângâ­iere într-un ocean de durere. M-am luptat toată viaţa pentru oamenii amărâţi şi uneori am plătit scump pentru asta. Dar important este că am sădit bi­nele, cu multă răbdare, atât cât am putut. Şi orice bine făcut pe lumea asta ajută la mântuire".


 
P.S. În Banatul de munte, lângă Cheile Nerei, aproa­pe de Sfânta Mânăstire Nera, pe care tot el a ctitorit-o, Pavel Chirilă a reuşit să pună temeliile unei Clinici de Recuperare Oncologică, adică un loc pentru tratarea bol­na­vilor de cancer în faze incipiente. Peste tot în lume există asemenea institute. În Italia, de pildă, sunt 120. În România, niciuna. "Nera este prima clinică de recupe­rare oncologică din România, care va încor­pora şi un centru de cercetări. Va fi un aşezământ în care omul bolnav va putea să reînveţe să trăiască fru­mos şi sănă­tos, să regăsească în el puterea de a se în­toarce la o viaţă normală. Pentru recuperarea bolna­vilor, clinica va asigura psihoterapie, kinetoterapie şi dietoterapie, iar o parte din asistenţă va fi asigurată de măicuţele din Mânăstirea Nera, majoritatea având studii medi­cale". Pentru acest proiect, există o finanţare europeană care acoperă 70 la sută din valoarea contrac­tului. Pentru restul, adică aproape un milion de euro, e nevoie de do­naţii. Cei care vor să ajute la zidirea acestui lăcaş pot afla detalii pe site-ul www.clinicanera.ro

Catalin Apostol, Formula AS