George Enescu și copilul Dinu Lipatti
Astăzi, 19 martie, se împlinesc 100 de ani de la nașterea unui dintre cei mai mari artiști ai României și ai lumii!
Personalitatea lui Dinu Lipatti a fost, de departe, una dintre cele mai strălucitoare ale primei jumătăți de secol într-o Europă frământată de criza economică, războaie mondiale și lupte comunistoido-securistice. Nu este de mirare ivirea lui Lipatti, dacă ne gândim la elita autohtonă a anilor 30-50, cu Mircea Eliade, Nae Ionescu în frunte, cu un Enescu divin și un Iorga uriaș.
Nașul Enescu
Dinu Lipatti s-a născut la București, pe 19 martie 1917. George Enescu a acceptat cu bucurie să boteze copilul prietenilor săi artiști (tatăl lui Dinu Lipatti cânta la vioară, mama la pian). "Astăzi, 12 iunie 1921, Dinu Th. Lipatti a primit odată cu botezul religios şi botezul artei de la naşul său, marele maestru George Enescu", scria tatal lui Dinu pe verso-ul fotografiei care ii infatiseaza pe cei doi mari artisti ai Romaniei si ai lumii (fotografie din volumul "Dinu Lipatti", de Grigore Bărăgăuanu şi Dragoş Tănăsescu, Editura Muzicală)
Legendara profesoară de pian Florica Musicescu îl ferește de ispita năucitoare a copilului-minune, iar Dinu intră timpuriu la Conservator. La 17 ani participă la Concursul Internaţional de pian de la Viena. Spre dezamăgirea generală, deși cântă excepțional, românul iese pe locul II. Furios, faimosul pianist francez Alfred Cortot, membru în juriu, părăseşte festivitatea, în semn de protest. Îl ia, în schimb, pe Lipatti în Franța unde, sub conducerea sa, tânărul artist va studia pianul la École Nationale de Musique.
La 19 ani umple săli de concert în Europa! Revine în România odată cu începerea celui de Al doilea Război Mondial. În București, concertează sau îl acompaniază pe George Enescu. Se îndrăgostește de frumoasa pianistă Madeleine - pe-atunci măritată Cantacuzino (care îi devine soţie, în mod dramatic, cu câteva luni înainte ca Dinu să se sfârșească din viață).
Iubire și durere
În 1943 părăsește România împreună cu Madeleine și se stabilește la Geneva, unde obține un post de profesor la Conservator. Concertele lui însuflețesc toată Europa. Dincolo de aura de pianist de o excepțională expresivitate și trăire, Dinu Lipatti cucerea prin frumusețea princiară a sufletului său.
La scurt timp după plecarea din țară află cumplita veste a bolii: leucemie! Degetele lui legendare răscolesc în continuare pianul, dar suferința fizică este cumplită! Este numit, în continuare, "arhanghelul claviaturii".
Cortizonul abia descoperit era extrem de scump și greu de procurat. Într-un gest de solidaritate, Igor Stravinsky si Yehudi Menuhin îi cumpără medicamentul și Dinu se bucură de o relativă ameliorare a bolii. Degetele prind din nou aripi și Dinu Lipatti zboară în Franța, la Besancon. Era 16 septembrie 1950. Ultimul concert. Denumit deseori și Ultimul vals. Cel pe care pianistul nu l-a mai cântat, pentru a face loc rugăciunii… Peste trei luni murea, la numai 33 de ani!
Ultimul vals!
16 septembrie 1950, Besancon. Dinu Lipatti își potolește trupul sorbind discret din sticluța cu cortizon, așezată lângă pian. Mângâie clapele ca de rămas bun… Auditoriul, cu respirația tăiată. Urmează în program cele 14 valsuri ale lui Chopin. Interpretarea este perfectă, clară, nicio notă nu se împrăștie, niciun acord nu scapă printre degete. După al 13-lea vals tăcerea taie în carne vie, sala înmărmurește.
Pianistul se ridică. Urmează o pauză lungă. Publicul nu părăsește sala, în încremenită așteptare. Biografii lui Dinu Lipatti spun că artistul ar fi leșinat în culise și că numai cortizonul l-a ridicat pe picioare, doar cât să revină în fața pianului. Dar nu cântă ultimul vals! Încheie concertul cu piesa lui favorită, Coralul pe tema "Iisus rămâne bucuria mea", din Cantata nr. 147, de Bach. O rugăciune…
Un concert care a intrat în istoria secolului al XX-lea, care a și fost înregistrat și este păstrat astăzi ca un tezaur de mare preț.
Naș pentru fetița prietenului său!
În ultimele fotografii, Dinu zâmbește fericit cu un prunc în brațe. Un genovez, dedicat pianistului român, îl întreabă pe doctor despre starea lui Dinu. "Nu mai sunt speranțe, dar încercați să îi arătați că încă face parte din această viață", îi spune medicul. Știind că boala îl va răpune în scurt timp, genovezul, a cărui soție se pregătea să nască, i-a propus lui Dinu să fie naș fetiței ce avea să vină pe lume. Un gest înduioșător, uman, dar și de o noblețe rar întâlnită!
La scurt timp după botez, Dinu Lipatti moare la Geneva, la 2 decembrie 1950.
De ce nu avem un film Lipatti?
Scotocesc de zile întregi în filmografia românească. Anii 60, 70, 80… Ce mai freamăt, ce mai zbucium (vorba poetului nostru în Scrisoarea III) pe șantierele patriei, ce fugă prin munți după bandiții care puseseră gând rău salvatorilor bolșevici, ce brave inginere cu pumn de bărbat în creștetul burghezului putred! Au scăpat pe ici, pe colo un Lucian Pintilie (nevoit să plece repede din țară) sau un Nicolae Mărgineanu (vă amintiți de filmul "Luchian" al anului 1981).
De ce nu am avut un film despre Enescu? O fi fost, în ochii comuniștilor, trădător pentru că nu a acceptat colaborarea cu partidul-stat și a ales să moară în exil?
De ce nu avem azi un film despre Eminescu? Suflă în ceafă cineva care abia așteaptă să acuze că promovăm un xenofob și un antisemit?
De ce doar un regizor străin - Philippe Roger – a făcut un film despre Dinu Lipatti, în timp ce românii încă privesc duios la Pistruiatul, la Comisarul Moldovan și la filme cu strașnicul to’arăș de la regionala de partid?
Cum ar arăta o Românie în ale cărei școli s-ar preda materia despre Români? Om cu om, geniu cu geniu...