Despre memoria timpurie şi cum ne afectează ea de-a lungul vieţii

Despre memoria timpurie şi cum ne afectează ea de-a lungul vieţii
Există mai multe tipuri de "memorie", pe lângă poveştile pe care ni le putem aminti conştient. Şi mai trebuie să ştim că ne "amintim" mult mai multe decât ne dăm seama.

Multora dintre noi li s-a spus la un moment dat că e ceva normal pentru copii să nu îşi amintească mai nimic din ceea ce li se întâmplă până în jurul vârstei de 2 ani. Experienţele emoţionale dureroase din copilăria timpurie nu vor avea, deci, nici un efect pe termen lung. Aceste cuvinte ar fi cumva liniştitoare, dacă nu ar sugera şi faptul că micuţii noştri nu îşi vor aminti nici dragostea pe care le-o oferim ... aşa că nici dragostea aceasta nu are un impact pe termen lung. Pe măsură ce ştiinţa începe să dezvăluie tot mai multe din misterele creierului şi memoriei, sfaturi precum cele de mai sus îşi vor pierde încet relevanţa. Fiecare experienţă emoţională importantă - fie că este plină de bucurie sau de durere - este stocată în memorie şi are un impact durabil asupra sistemului nervos al unui bebeluş ori copil. Modul în care simţim lumea ca bebeluşi ne influenţează, pe termen lung, personalitatea în dezvoltare, stilul emoţional şi de relaţionare. Există mai multe tipuri de "memorie", pe lângă poveştile pe care ni le putem aminti conştient. Şi mai trebuie să ştim că ne "amintim" mult mai multe decât ne dăm seama.

În cadrul sistemului limbic al creierului - zona asociată cu procesarea emoţiilor - se află amigdala şi hipocampul. Amigdala se ocupă de procesarea amintirilor emoţionale încărcate de teroare, groază şi alte sentimente puternice. Hipocampul procesează memoria narativă, cronologică. Amigdala este un organ deja matur atunci când are loc naşterea, aşa că bebeluşii sunt în stare să simtă o gamă foarte largă de emoţii intense, chiar dacă nu pot înţelege conţinutul acestora şi relaţia lor cu ce se întâmplă în jur. Pe de altă parte, hipocampul se maturizează abia în jurul vârstei de 2 spre 4 ani. Până atunci, bebeluşii sunt relativi inapţi în a-şi organiza memoria în funcţie de secvenţialitatea evenimentelor. De foarte puţine ori îşi poate cineva aminti conştient lucruri din vremea când era bebeluş. Şi totuşi, deoarece amigdala se ocupă de depozitarea conţinutului emoţional al memoriei, ne putem aminti fiecare emoţie şi senzaţie fizică încă din primele zile; chiar dacă nu avem o cronologie a evenimentelor care au avut loc, aceste amintiri influenţează modul în care ne vom relaţiona ca adulţi.

Aşa cum memoria poate fi împărţită în două categorii, memoria pe termen scurt şi memoria pe termen lung, ea mai are două calităţi: "explicită" şi "implicită". Capacitatea memoriei explicite îşi atinge maturitatea în jurul vârstei de 3 ani. Aceasta este memoria conştientă, care ne permite să spunem o poveste cu sens, care s-a întâmplat. Memoria implicită o avem încă de la naştere, sau poate de dinainte, este inconştientă şi este codificată în "aduceri-aminte" emoţionale, senzoriale şi viscerale. Cu alte cuvinte, ceea ce nu ne amintim cu mintea, ne amintim cu corpul, cu inima şi cu "stomacul", cu implicaţii durabile asupra modului de gândire, de simţire şi de comportare.

Procesul "uitării" este mai superficial decât credeam odinioară: se referă numai la amintirile conştiente. Chiar şi ca adulţi suntem, din fericire, capabili să ştergem orice înregistrare a vreunui eveniment traumatic. Dacă avem ghinionul să ne întâlnim cu o situaţie de panică sau teroare din care simţim că nu putem evada, creierul secretă opioide endogene pentru a ne "amorţi" în faţa durerii copleşitoare, fie ea fizică sau emoţională. Aceste substanţe chimice secretate de creier interferează cu stocarea memoriei explicite, deşi memoria implicită a traumei va rămâne. Experienţele care sunt prea copleşitoare din punct de vedere emoţional pentru a fi procesate sunt stocate automat în memoria corpului. Mai târziu, ele vor fi exprimate ca răspunsuri inconştiente la situaţii de stres. Reacţiile exagerate la situaţii mediu-stresante sau chiar inofensive pot fi date tocmai de aceste amintiri traumatice din copilărie, care ies la suprafaţă.

Centrii memoriei care guvernează amintirea narativă, memoria emoţională şi memoria corpului pot opera independent unul de altul. Chiar dacă era în comă, de exemplu, un om intra într-o stare de anxietate fiziologică atunci când era expus la un anumit miros asociat cu o traumă personală. Este posibil să avem reacţii emoţionale puternice fără să avem amintiri conştiente, sau chiar fără să fim conştienţi! Un alt caz este al unui bărbat al cărui creier îşi pierduse capacitatea memoriei pe termen scurt, însă reacţiona defensiv la mirosuri specifice cu care se făcuseră teste neplăcute pe el- el însă nu îşi amintea aceste teste! O femeie cu creierul afectat, care îşi pierduse memoria pe termen scurt a refuzat să dea mâna cu un doctor care îşi ascunsese, înainte, o pioneză ascuţită în palmă. Nici ea nu îşi înţelegea reacţia deoarece, pentru ea, fiecare întâlnire cu doctorul respectiv era prima. Aşadar, multe din ceea ce gândim, simţim şi facem sunt induse de memoria implicită, scrisă în muşchi, tendoane, viscere. Nici una din experienţele noastre nu este pierdută. Fiecare experienţă, mai ales cele încărcate cu emoţii, se adaugă la mozaicul complex al personalităţii noastre.

Creierul nostru are o capacitate incredibilă de a face legături. Cineva sau ceva care îi aminteşte creierului de o situaţie traumatică - un miros, un cântec, o persoană care arată ca cineva din trecut - declanşează răspunsurile noastre automate: luptă, fugi sau "îngheaţă". Această reacţie reflexivă apare mult prea repede, chiar înainte ca informaţia să ajungă la cortex, unde este evaluată raţional. Din această cauză reacţionăm uneori exagerat la unele lucruri, persoane sau situaţii care se leagă de vreun eveniment traumatic, chiar dacă nu avem o amintire conştientă a acelui eveniment.

Există situaţii în care memoria implicită poate deveni explicită. Din moment ce memoria implicită este "depozitată" în corp, repetarea anumitor mişcări, gesturi, modele de respiraţie sau asumarea anumitor posturi asociate cu amintiri încărcate de emoţie poate transforma aceste amintiri în unele explicite, de care să fim conştienţi. Este ca şi când corpul îi arată minţii propriile sale secrete. Multe persoane au avut ocazia să retrăiască amintiri traumatice, atât din copilărie cât şi din viaţa de adult, atunci când s-au întâlnit cu emoţiile puternice asociate experienţei iniţiale. În anumite stadii de conştienţă, prin psihoterapie sau meditaţie, oamenii şi-au amintit spontan lucruri prin care au trecut în pruncie. Mulţi şi-au amintit cum se simţeau ca bebeluşi, plângând după o mamă care nu venea. În reconstruirea unei anumite posturi a corpului ori vorbind despre un eveniment încărcat emoţional la fel ca originalul, amintirile contextuale de groază, furie sau teroare pot reveni în atenţie. Este la fel de posibil ca amintirea părinţilor iubitori, veseli şi dulci să reapară la suprafaţă. Acest fenomen este numit "revenirea amintirilor în funcţie de stare" şi, deşi acest aspect nu este esenţial, el poate aduce vindecarea în anumite condiţii.

Şi totuşi, chiar dacă amintirile timpurii nu sunt evocate în mod conştient, se pot arăta în mod indirect prin comportament. Este absolut uman să re-creezi reacţii defensive la traume uitate, deşi reacţiile nu mai sunt relevante. De multe ori, amintirile timpurii devin evidente prin sentimente persistente care par a nu avea legătură cu o situaţie prezentă, sau prin senzaţii ale corpului care nu au sens. În mod obişnuit, aceste amintiri ale durerii şi suferinţei timpurii sunt expuse indirect în dificultăţile de relaţionare, în special în relaţionarea intimă.

Memoria implicită - sau memoria corpului - explică, de exemplu, de ce o femeie care a fost molestată în copilărie rămâne temătoare în faţa intimităţii, cel puţin cu bărbaţii care îi "amintesc" de agresor, chiar dacă memoria sa conştientă nu are nicio amintire a episodului traumatic. Unui om îi poate fi teamă să rămână singur deoarece acest lucru îi declanşează amintirea emoţională a terorii cu care plângea în pătuţ şi nimeni nu venea să îl liniştească. El nu îşi poate aminti acele momente şi toţi din jur îl consideră plăcut şi sociabil, însă el nu poate înţelege teama sa compulsivă de a fi singur. Deşi au succes şi funcţionează în parametri, mulţi oameni se comportă dependent, ezitant sau insensibil în relaţii. Acestea sunt numai unele dintre problemele care pot apărea în relaţionare şi care îşi au rădăcina în modul în care ne simţeam în copilăria timpurie. Se poate chiar spune că majoritatea dintre noi suferă de unele manifestări comportamentale ale unor amintiri implicite, dureroase.

Minţile noastre "raţionale" nu înţeleg uneori de ce răspundem greşit la provocări actuale, ca şi când acestea ar fi cele care ne-au rănit iniţial. Aceasta dinamică devine adevărată în relaţionarea cu copiii noştri. Există multe motive pentru care, de exemplu, găsim expresia copiilor noştri, atunci când au nevoie de noi, copleşitoare. Iată un scenariu obişnuit: când un bebeluş ţipă, corpurile noastre reacţionează în acelaşi mod în care reacţionau atunci când părinţii noştri ţipau la noi când eram copii - suntem deci condiţionaţi neurologic să încercăm să scăpăm sau să respingem, mai degrabă decât să reacţionăm cu compasiune spontană. La fel, plânsul copiilor noştri ne poate declanşa în corpuri amintirea implicită a timpurilor în care plânsul nostru, ca bebeluşi, nu primea un răspuns iubitor. Oricum ar fi, plânsul copilului nostru ne evocă nişte amintiri dureroase şi putem căuta să ne ascundem de ele. Şi totuşi, noi suntem în mod biologic capabili să răspundem cu iubire spontană copiilor noştri şi celor din jur. Uneori această iubire este blocată de reacţii defensive la amintiri implicite, nerezolvate, care dor. Nu suntem insensibili sau neglijenţi; suntem răniţi.

Când un copil este certat, o imagine a privirii dezaprobatoare a celui care ceartă rămâne stocată în zona laterală a sistemului limbic din creier. Copilul în creştere şi apoi adultul îşi judecă propriul comportament prin lentilele acestor reprezentări stocate, care sunt imprimate ca imagini încărcate cu sentimentul de ruşine. Aceste amintiri vizuale şi auditive interioare ale ruşinii vor opera de obicei, dar nu numai, în afara conştienţei. Experienţa cu părinţii care creează limite sănătoase are ca efect dezvoltarea zonei orbito-frontale a creierului copilului, o zonă al cărei scop este conţinerea şi controlarea emoţiilor pure. Dar când părintele impune limite, urmând pentru o vreme timpul simbiotic al copilăriei timpurii, copilul simte un nivel de suferinţă şi trădare. Această schimbare în dezvoltare necesară în relaţia părinte-copil este stresantă, din punct de vedere emoţional. Este important ca părintele să consoleze copilul după ce îi impune restricţii, pentru a-l ajuta să se descurce cu stresul ruşinii. Reasigurarea iubirii faţă de copil îi repară acestuia sinele rănit şi îi redă încrederea în sine.

Dacă părintele îşi asistă copilul în "repararea" sinelui în ceea ce priveşte ruşinea, acesta va învăţa curând să se folosească de acest model şi să îşi fie sieşi de folos atunci când va fi nevoie. Reprezentările interne, stocate ca amintiri narative şi emoţionale, ale unui părinte care alină/consolează şi care reasigură copilul de dragostea sa sunt folosite mai târziu în viaţă ca model pentru situaţiile în care este implicat sentimentul de ruşine. Deşi acest proces este de obicei inconştient, el ne ajută să ne vindecăm şi să ne revenim din ruşine atunci când este nevoie.

Problemele psihologice şi sociale apar atunci când copilul creşte cu prea multe imagini dezaprobatoare stocate în centrii creierului care păstrează memoria implicită, fără imaginea secundară a unui adult care alină şi oferă sprijin. Un copil căruia îi lipsesc aceste imagini pozitive stocate în centrii săi emoţionali poartă riscul de a aluneca în depresie, de a deveni foarte inhibat sau ostil.

Din primele momente ale vieţii, grija părinţilor ajută la formarea emoţională a copilului, influenţând modul de dezvoltare a creierului. Unul din elementele cheie ale ataşamentului părinte-copil este contactul vizual plin de afecţiune. Privirea susţinută, plină de iubire şi zâmbet a unui părinte către copil îl umple pe acesta de o bucurie incredibilă. Se creează în creierul bebeluşului o cascadă de dopamine, opioide endogene, encefaline şi endorfine, toate fiind chimicale "bune", asociate cu relaţii de iubire. Această infuzie de substanţe chimice eliberate de bucurie ajută la maturizarea unor regiuni din cortex, legate mai târziu în viaţă de reglarea sănătoasă a emoţiilor. Fiecare bebeluş are nevoie de această experienţă în mod regulat şi frecvent, pentru o dezvoltare sănătoasă a creierului.

Până la sfârşitul primului an, bebeluşul a stocat o imagine internă a figurii iubitoare a mamei în zona care leagă cortexul temporal anterior şi cel orbito-frontal. Aceste imagini însă, deşi arareori amintite conştient, formează baza unui model intern de relaţionare. Este ca şi când copilul ar fi salvat un videoclip al mamei în creierul său, ca pe un hard-disk. De aici încolo aceste reprezentări interne vor anima răspunsurile sale emoţionale principale, formând baza stilului său fundamental de relaţionare. Când simte că nevoile sale emoţionale sunt îngrijite consistent, acest lucru formează în copil aşteptări durabile ale unei lumi care oferă suport. Această atitudine inconştientă va determina copilul să devină prietenos şi empatic în comportament.

Deşi nu ne amintim cum am învăţat să mergem, picioarele noastre îşi joacă rolul perfect; la fel, unele dintre cele mai importante lecţii privind relaţiile interumane le-am învăţat într-un moment în care nu mintea, ci corpul nostru le-a memorat. Cel mai mare dar al acestor descoperiri este realizarea că fiecare moment plin de iubire pe care îl împărţim cu copiii noştri, încă de la început, va rămâne cu ei toată viaţa.

(Robin Grille, Ce îşi va aminti copilul tău - Noi descoperiri legate de memoria timpurie - şi cum ne afectează acest lucru)

 

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Costel Enache, nervos pe arbitri: Şi arbitrii pot greşi, însă nu ştiu de ce o fac totdeauna împotriva echipei noastre

Duminică, 10 Decembrie 2017
491

Costel Enache a spus că este de părere că fotbalul este un sport supus greşelii atât de jucători cât şi de arbitri, însă nu este de acord ca arbitrii să greşească doar &ici...

Nicolae Dică, după victoria categorică cu FC Botoşani: Am fost pregătiţi din toate punctele de vedere

Duminică, 10 Decembrie 2017
424

Tehnicianul a spus că era o presiune în plus după victoria obţinută de CFR Cluj ce se distanţase la opt puncte înaintea jocului de la Botoşani. "Ne aşteptam să avem u...

O carte homeopatică: "Simt boala ca iubire a lui Hristos"

Duminică, 10 Decembrie 2017
206

Părintele Ioan Cr. Teşu este, pentru mine, un reper, dar şi un sprijin moral, mesajul său, pe atât de fundamental, pe atât de creştinesc, fiind ca în Kali Yuga modernă, "a cărei marcă e di...