Adesea sunt intrebat: cum trebuie sa te marturisesti?... Raspunsul la aceasta, pe cat se poate de direct si hotarat, este: marturiseste-te ca si cum acest ceas ar fi cel din urma, ca si cum ar fi ultima oara aici pe pamant cand poti aduce pocainta pentru toata viata ta, Inainte de a pasi in vesnicie si a sta in fata judecatii lui Dumnezeu, ca si cum ar fi ultima clipa cand poti sa arunci din spate povara unei indelungi vieti traite in pacat si nedreptate, pentru a intra liber in imparatia lui Dumnezeu.

Daca am gandi astfel despre marturisire, inainte de a ne infatisa la ea, stiind - nu doar imaginandu-ne, ci stiind cu tarie - ca putem in orice moment sa murim, atunci nu ne-am pune inainte atatea intrebari desarte; marturisirea ne-ar fi atunci necrutator de sincera si adevarata, ar fi directa, nu ne-am stradui sa ocolim cuvintele ce ne umilesc, ne injosesc; le-am pronunta cu toata duritatea adevarului. Nu ne-am gandi la cele ce trebuie sa le spunem sau sa nu le spunem; am spune tot ce, in constiinta noastra, apare ca nedreptate, ca pacat: tot ceea ce ne face nevrednici de demnitatea noastra umana, de numele nostru de crestin. Nu am avea nici un sentiment ca ar trebui sa ne protejam de la unele sau alte cuvinte dure, necrutatoare; nu ne-am mai intreba daca trebuie sa spunem una sau alta, pentru ca am sti cu ce poti intra in vesnicie si cu ce nu poti intra...

Iata cum trebuie sa ne marturisim. Este simplu, cumplit de simplu, insa nu o facem, pentru ca ne este teama de aceasta simpla, necrutatoare sinceritate fata de Dumnezeu si fata de oameni. Ne pregatim acum de Nasterea Domnului; in curand va incepe Postul Nasterii. Este perioada ce ne aminteste de faptul ca va veni Hristos, ca in curand va fi printre noi. Atunci, cu aproape doua mii de ani in urma, El a venit pe pamant, a trait printre noi, a fost unul dintre noi; Mantuitorul, El a venit sa ne caute, sa ne dea speranta, sa ne incredinteze de dragostea lui Dumnezeu, sa ne incredinteze ca totul este posibil, numai sa credem in El si innoi insine...

Acum va veni timpul cand El va sta iarasi in fata noastra - sau in ceasul nostru din urma, sau in ceasul judecatii din urma. Si atunci se va infatisa Rastignit, cu mainile si picioarele pironite in cuie, cu fruntea ranita de spini, iar noi vom privi la El si vom vedea ca e rastignit deoarece noi am pacatuit; El a murit deoarece noi am meritat condamnarea la moarte, pentru ca noi am fost vrednici de osanda vesnica din partea lui Dumnezeu.

El a venit la noi, a fost unul dintre noi, a trait printre noi si a murit pentru noi. Ce vom putea spune atunci? Judecata nu va consta in faptul ca El ne va judeca; judecata va fi sa-L vedem pe Cel pe Care noi L-am ucis prin pacatul nostru si Care sta acum in fata noastra cu toata dragostea Sa. Iata, pentru a preveni aceasta groaza, trebuie sa stam la fiecare marturisire ca si cum am fi in cel din urma ceas, in ultima clipa de nadejde inainte de a vedea aceasta.

Spuneam ca fiecare marturisire trebuie sa fie astfel, de parca ar fi ultima din viata noastra, iar prin aceasta marturisire sa facem bilantul, caci orice intalnire cu Dumnezeul nostru Cel Viu este o ultima treapta in fata judecatii finale, decisive, hotaratoare asupra sortii noastre. Nu te poti infatisa Domnului si sa iesi fara a fi sau condamnat, sau indreptatit. De aceea, survine intrebarea: cum sa ne pregatim de marturisire, ce pacate sa aducem inaintea Domnului?

In primul rand, fiecare marturisire trebuie sa fie cat se poate de personala, a mea, si nu una comuna, ci a mea personala, caci aici se hotaraste soarta mea personala. De aceea, oricat de imperfecta ar fi propria judecata asupra noastra, incepem de la ea; incepem prin a ne pune intrebarea: de ce ma rusinez in aceasta viata? Ce vreau sa ascund de fata lui Dumnezeu si de judecata propriei constiinte, de ce mi-e teama? Iar la aceasta intrebare mereu nu este lesne de raspuns, intrucat atat de des obisnuim sa ne ascundem de propria judecata, incat atunci cand privim inauntru cu speranta si intentia de a gasi ceva adevarat despre noi, ne este foarte anevoie sa o facem; insa cu asta trebuie sa incepem. Si daca la marturisire nu am aduce nimic altceva, aceasta ar fi deja o marturisire adevarata, a mea, personala.

In afara de asta, exista si multe altele. Doar sa aruncam o privire in jur si sa vedem ce gandesc oamenii despre noi, cum reactioneaza fata de noi, ce se intampla atunci cand suntem printre ei, si vom gasi un nou teren, un nou motiv de judecata asupra noastra...

Stim ca nu aducem mereu pacea si bucuria, binele si dreptatea in soarta oamenilor; ajunge doar sa ne uitam la cei mai apropiati ai nostri, oameni pe care ii intalnim si intr-un fel si in altul, si devine limpede cum e viata noastra: pe atatia i-am ranit, pe atatia i-am desconsiderat, pe atatia i-am nedreptatit, pe atatia i-am ispitit! Si iata, o noua judecata ne sta inainte, pentru ca Domnul ne avertizeaza: ce am facut unuia dintre acestia mici, adica fratilor Sai mai mici. Lui i-am facut-o.

Iar mai departe sa ne gandim cum judeca oamenii despre noi: adesea judecata lor este amara si dreapta; adesea dorim sa nu stim ce gandesc despre noi oamenii, caci acesta e adevarul si judecata noastra. Alteori se intampla altfel: oamenii ne iubesc sau ne urasc pe nedrept. Ne urasc pe nedrept atunci cand noi urmam dreptatii lui Dumnezeu, iar aceasta nu incape in ei. Si ne iubesc pe nedrept cand ne iubesc pentru faptul ca ne acomodam usor la nedreptatea vietii si suntem iubiti nu pentru virtuti, ci pentru tradarea dreptatii Dumnezeiesti.

Dar aici iarasi trebuie sa pronuntam sentinta asupra noastra, stiind ca uneori suntem nevoiti sa ne caim de faptul ca oamenii ne sunt binevoitori, ca ne lauda. Hristos ne-a mai avertizat: "Vai voua, daca toti oamenii va vor vorbi de bine...". Si, intr-un sfarsit, putem sa ne adresam judecatii Evangheliei si sa ne intrebam: cum ar judeca despre noi Mantuitorul daca ar privi (ceea ce, de fapt, o si face) la viata noastra?

Puneti-va aceste intrebari si veti vedea ca marturisirea va va deveni si serioasa, si profunda, si ca nu veti mai fi nevoiti sa aduceti desertaciunea, gangureala copilareasca, demult ponosita, ce imi este dat sa o aud atat de des. Si nu implicati pe alti oameni in spovedania voastra: ati venit sa marturisiti pacatele voastre, si nu ale altora. Circumstantele pacatului au importanta doar atunci cand ele nuanteaza pacatul si responsabilitatea voastra; iar povestirea despre ce si cum s-a intamplat nu are nici o atributie la marturisire, ci doar slabeste in voi constiinta vinovatiei si duhul pocaintei.

Se apropie zilele in care, probabil, veti posti cu totii. Incepeti acum sa va pregatiti pentru a aduce o pocainta matura, constientizata, profunda si responsabila pentru a va curata.

Am vorbit deja despre ceea ce poate trai constiinta noastra, incepand de la felul in care ne mustra si continuand cu felul in care ne vad oamenii. Iar acum sa facem inca un ultim pas in aceasta incercare a constiintei noastre. Ultima judecata asupra constiintei nu o facem noi, nu o fac oamenii, ci Dumnezeu; si Cuvantul Sau si judecata Sa le descoperim in Evanghelie. Insa atat de rar suntem in stare sa o citim simplu si cu luare aminte!

Daca ne afundam in paginile Evangheliei cu toata simplitatea inimii, fara a ne stradui sa scoatem din ele mai mult decat putem primi si, mai cu seama, mai mult decat putem infaptui in viata, daca vom trata Evanghelia cu sinceritate si simplitate, o sa vedem ca cele spuse acolo pot fi impartite parca in trei compartimente.

Sunt lucruri a caror dreptate ne este evidenta, insa nu ne framanta sufletele. Vom consimti lor; cu mintea intelegem ca lucrurile stau anume astfel, nu ne impotrivim nici cu inima. Insa cu viata nu ne atingem de aceste aspecte. Sunt adevaruri evidente si simple care insa nu devin viata pentru noi. Aceste locuri din Evanghelie ne spun despre faptul ca mintea noastra, capacitatea noastra de a intelege lucrurile sunt in pragul a ceva ce nu putem patrunde nici cu mintea si nici cu vointa. Aceste locuri ne acuza de superficialitate si pasivitate, aceste locuri ne cer ca, nemaiasteptand sa se incalzeasca inima noastra rece, sa purcedem sa infaptuim voia lui Dumnezeu, din simplul motiv ca suntem slugile lui Dumnezeu.

Sunt si alte locuri: daca vom privi cu sinceritate in sufletul nostru, vom vedea ca ne intoarcem de la ele, ca nu suntem de acord cu judecata lui Dumnezeu, ca. daca am avea o nefericita barbatie si putere de a ne rascula, atunci am face-o, ne-am rascula asemenea celor ce constientizeaza cat de cumplita este porunca dragostei lasata de Domnul, caci cere sacrificiu si lepadare de tot ce este individual, de egoism; acestia doresc ca porunca dragostei sa nu mai existe.

Asa au fost, probabil, si multi dintre cei ce-L inconjurau odinioara pe Hristos si care, voind sa creada in El, asteptau de la El minuni, pentru a incerca apoi sa-L urmeze fara pericol pentru persoana si viata lor. Au existat probabil si cei ce au venit la groaznica Rastignire cu gandul ca, daca Hristos nu va cobori de pe cruce, daca nu va face o minune, inseamna ca El nu a avut dreptate, inseamna ca El nu este omul lui Dumnezeu si inseamna ca poate fi uitat cumplitul sau cuvant ca omul trebuie sa moara pentru sine si sa traiasca doar pentru Dumnezeu si pentru ceilalti. Atat de des stam in jurul Mesei Domnului, mergem la biserica cu un fel de precautie: nu cumva dreptatea lui Dumnezeu sa ne raneasca de moarte si sa ne ceara ultimul lucru pe care-l avem - pe noi insine... Atunci cand gasim in noi acest sentiment, fie in privinta poruncii dragostei, fie in privinta oricarei alte porunci concrete prin care Dumnezeu ne explica varietatea infinita a dragostei creatoare, profunde, atunci putem masura cat de departe suntem de duhul Domnului, de voia Sa si putem atunci pronunta asupra noastra sentinta adevarata.

In sfarsit, sunt locuri in Evanghelie despre care putem vorbi prin cuvintele calatorilor in Emaus, cand Hristos a vorbit cu ei pe drum: "Oare inima noastra nu ardea in noi cand El ne vorbea?..."

Aceste locuri, cat de putine ar fi, trebuie sa ne fie foarte scumpe, intrucat ele vorbesc ca in noi este ceva unde noi si Hristos suntem de un duh, de o inima, de o vointa, de un gand, ca de acum ne-am inrudit cu El, am devenit prin ceva dintre ai Sai. Aceste locuri trebuie sa le pastram in memorie ca pe o comoara, pentru ca ne permit sa traim fara a lupta continuu impotriva raului din noi, ci straduindu-ne sa dam libertate vietii si biruinta laturilor care sunt in noi de acum dumnezeiesti, de acum vii, de acum pregatite pentru preschimbare si pentru a deveni parte a vietii vesnice.

Daca ne vom apleca atentia asupra fiecareia dintre aceste grupari de momente, porunci, cuvinte ale lui Hristos, ni se va infatisa usor propriul nostru chip, ne va deveni limpede cine suntem noi si, atunci cand vom veni la marturisire, ne va fi clara nu doar judecata propriei constiinte, nu doar judecata omeneasca, ci si cea a lui Dumnezeu; si nu doar ca o groaza, nu doar ca o condamnare, ci ca o imagine a intregului drum si a tuturor posibilitatilor ce sunt in noi: posibilitatea de a deveni in fiecare clipa si de a fi oameni iluminati, sclipitori cu duhul, cum reusim sa fim cateodata, si posibilitatea de a invinge in noi, pentru Hristos, pentru Dumnezeu, pentru oameni, pentru propria noastra mantuire, ceea ce avem strain de Dumnezeu, ceea ce este mort, ce nu are cale in imparatia lui Dumnezeu. Amin.

Mitropolitul Antonie de Suroj