Pianista Raluca Știrbăț, fondatoarea Societății Internaționale George Enescu de la Viena, a purtat un dialog cu jurnalistul Andrei Bădin despre casa de la Mihăileni a celebrului compozitor.
 
Andrei Bădin: Raluca Ştirbăţ, sunteţi fondatoarea Societăţii Internaţionale George Enescu de la Viena. Tocmai aţi înregistrat un al doilea CD din integrala creaţiei pentru pian enesciene pentru compania austriacă Gramola. Vă pregătiţi doctoratul cu tema George Enescu şi aşa aţi descoperit că la Mihăileni casa lui George Enescu a ajuns un depozit de cartofi şi este în prag să fie demolată…

Raluca Ştirbăţ: Casa lui George Enescu din Mihăileni mi-a ieşit în cale, aşa cum era firesc să mi se întâmple, mergând pe urmele Maestrului, refăcând acelaşi drum pe care – aveam să aflu ceva mai târziu – Enescu însuşi l-a parcurs cu smerenie în vara lui 1946, înainte de a părăsi pentru totdeauna România.

CONACUL LUI ENESCU DE LA CRACALIA A ARS ÎN CONDIŢII MISTERIOASE
 
De unde aţi plecat?

Am pornit de la Liveni (casa naşterii, unde şi-a petrecut primii 3-4 ani ai copilăriei, părinţii mutându-se în 1885 în casa mai spaţioasă de la Cracalia), trecând prin Cracalia (unde conacul – ars în condiţii misterioase – nu mai există), apoi pe la casa tatălui din Dorohoi şi ajungând, într-un ceas trist, la casa mamei şi bunicilor după mamă, Ioan Cosmovici şi Zenovia, din Mihăileni.

Mare mi-a fost durerea să văd zidurile atât de dragi lui Jorjac – înconjurate odată de livada unde alerga după fluturi şi curcubee – stând gata să se darâme, asemenea unui muribund uitat şi părăsit, căruia nime nu-i mai ajută. Casa a ajuns un depozit de cartofi, iar cel care ar trebui să o îngrijească în momentul de faţă am fost informată că doreşte să o demoleze...

AUTORITĂŢILE ROMÂNE TAC

Şi aţi revenit la Viena, unde locuiţi, şi aţi făcut un apel public pentru salvarea casei de la Mihăileni. Care au fost reacţiile?

Demersul de salvare a casei nu ar fi avut şanse să fie demarat fără sprijinul imediat al jurnalistului Victor Eskenasy (n.red: cunoscut în perioda comunistă pe undele Europei cu numele Victor Moroşan), care a semnalat situaţia atât în săptămânalul ieşean Suplimentul de Cultură, cât şi la postul Radio Europa Liberă. Apoi, criticul şi muzicologul Norman Lebrecht din Marea Britanie ne-a oferit spaţiu editorial pe blogul său ataşat celei mai citite publicaţii culturale internaţionale online: ArtsJournal.com. În România, doar televiziunea B1 TV, prin dvs, şi un post TV din Cluj, iar mai târziu Radio România Muzical şi Ştefan Costache, au răspuns apelului. S-au raliat muzicieni şi oameni de cultură de mare calitate, care ne-au contactat, exprimându-şi dorinţa şi disponibilitatea de ne sprijini sub orice formă ar fi nevoie.

Reacţiile autorităţilor de la Bucureşti care au fost?

Din păcate, au lipsit cu desăvărşire reacţiile publice la nivelul oficialităţilor culturale ori instituţiilor menite să aibă grijă de soarta clădirilor de patrimoniu.

REACŢII INTERNAŢIONALE EXCEPŢIONALE
 
Dar există o solidaritate importantă pe plan internaţional…

Da, şi voi numi aici doar câţiva dintre cei care s-au alăturat prompt apelului nostru, cerându-mi iertare celorlalţi pe care, din raţiuni de spaţiu, nu voi putea să-i amintesc: legendarul violonist Ivry Gitlis (la rându-i un fost elev al lui Enescu), dirijorul eston Paavo Järvi (conduce Orchestre de Paris şi HRO), ziaristul şi editorul britanic Martin Anderson (Toccata Press, Londra), violoniştii Eugen Sârbu (Londra), Sherban Lupu (Societatea Enescu SUA) şi Remus Azoiţei (Societatea Enescu Londra), dirijorul şi muzicologul german Cristoph Schlüren, pianiştii Christopher Falzone (SUA) şi Nico de Villiers (Leeds), dirijorul şi muzicologul Robert Fitzpatrick (fost decan al Curtis Institute of Music din Philadelphia), Ilona şi Jessica Scott (fiica, respectiv nepoata celebrei pianiste Sofia Cosma), redactorii Ştefan Costache, Veronica Zbarcea şi Ioan Dobrinescu, violoncelista Eleonora Haidu (Germania), mezzosoprana Cristina Iordache (Bucureşti), dirijorul Dorin Frandeş (Arad), alte mii de persoane din toată lumea care s-au exprimat public, au preluat şi dat mai departe postările noastre pe internet, sprijinind astfel campania internaţională "Save Enescu’s House in Mihăileni, Romania", ce are la ora actuală efectul "bulgărelui de zăpadă".

ARTIŞTII DIN ROMÂNIA TAC
 
Artiştii din România cum au reacţionat?

Am aşteptat – ar fi fost "normal" (?!) – o solidaritate şi un cu totul alt fel de reacţie din partea majorităţii covârşitoare a artiştilor români din ţară şi diaspora (şi mă gândesc aici în primul rând la cei tineri) care, din păcate, nu s-au "amestecat" în cauza salvării casei, eschivându-se de la orice atitudine publică; au preferat o poziţie nepăsătoare – de neînţeles pentru mine – şi de păguboasă expectativă.
 
Care e situaţia acum?

Conform unei depeşe a agenţiei Agerpres din 13 februarie 2013, Casa George Enescu din Mihăileni ar fi fost propusă – conform declaraţiei domnului Dănuţ Huţu, director al Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniu a judeţului Botoşani – pentru a fi inclusă pe Lista clădirilor de Patrimoniu româneşti. Subliniez aici că pe site-ul Direcţiei judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Botoşani nu există nici o declaraţie sau orice alt fel de informaţie referitoare la acest subiect, nici la rubrica "Noutăţi", nici la "Evenimente" sau în altă parte.

TĂCEREA VINOVATĂ DE LA MINISTERUL CULTURII
 
Ministerul Culturii a avut vreo reacţie?

Nu doresc nicicum să mă erijez în procuror într-o cauză nobilă care trebuie eliberată de orice fel de miză politică, dar dacă într-adevăr există o procedură de urgenţă, aşa cum ni s-a spus, e de aşteptat ca Dosarul Casei Enescu să fie supus urgent membrilor Comisiei Patrimoniului, la următoarea şedinţă. Dar pe această temă nu există nici o informaţie – asta apropos de aspectul transparenţei...

Pe de altă parte, e comic şi trist să vezi că pe un site al administraţiei locale, intitulat Ghidul Primăriilor din judeţul Botoşani, la comuna Mihăileni figurează ca "obiectiv turistic: Casa memorială George Enescu"...
 
Păi, cum poate fi un obiectiv turistic de vreme ce este acum un depozit de cartofi?

Mă gândesc că turiştilor români şi străini aflaţi în căutarea inefabilului enescian li se vor arăta şi, eventual, li se va oferi să guste din cartofii care sunt actualmente depozitaţi între zidurile ce adăposteau un pian mare de concert (la care micul Jorjac a învăţat să cânte), manuscrise enesciene, alte lucruri de mare valoare ce au aparţinut familiilor Enescu şi Cosmovici, precum şi placa memorială din marmoră albă care a dispărut în iarna lui 1989-90.

ISTORIA CASEI LUI GEORGE ENESCU DE LA MIHĂILENI (Raluca Ştirbăţ)

Deşi născut, după cum se ştie, la Liveni, micul Jorjac a petrecut la Mihăileni ceasuri multe şi fericite ale copilăriei, tinereţii şi maturităţii sale. O atestă documentele biografice şi bogata corespondenţă (Enescu scria aproape zilnic) cu mama sa şi mătuşa preferată Tinca, sora tatălui său, Costache Enescu, care a rămas alături de mama compozitorului, îngrijind-o. Bădia Jorj bătea an de an drumuri lungi şi obositoare ca să ajungă în – pe atunci – cochetul târguşor de pe malul Molniţei, unde dulcea mamă îl aştepta cu inima strânsă. Aici s-a născut în 1839 Maria Cosmovici, mama compozitorului, fiica preotului Ioan Cosmovici şi a Zenoviei (născută Vogoride) şi strănepoata lui Costache Nestor Cozma, faimosul episcop de Rădăuţi.

După instalarea lui Jorjac la Viena, după boala şi operaţia salvatoare făcută în capitala Imperiului, după despărţirea de soţul său şi încercarea dramatică de a se retrage la mănăstirea Văratec, Maria Enescu se întorcea la casa părintească, unde s-a şi stins în martie 1909. Aflat la Paris şi anunţat telegrafic, Enescu nu a putut ajunge la timp pentru a o însoţi pe ultimul drum. A revenit însă an de an, până la plecarea lui din ţară în 1946, pentru a face slujbe de pomenire mamei şi bunicilor săi, înmormântaţi împreună în cimitirul vechii biserici a satului. Aici, la Mihăileni, Enescu a definitivat, printre altele, la căpătâiul mamei sale atunci suferindă, Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră op. 8 (în noiembrie 1901).

Este foarte important de subliniat faptul că după moartea mamei sale – aşa cum era şi firesc – George Enescu devine "POSESORUL CASEI BĂTRÂNEŞTI DIN STRADA MIHAIL STURZA (subl. mea) şi vine aici în fiecare an [...]", după cum se precizează în Moldova Literară, publicaţie dictată de Societatea Culturală "Tinerimea" din Mihăileni, Nr. 7-8 din iulie-august 1932. Să nu uităm că în vara lui 1946, înainte de despărţirea definitivă de ţară, Enescu îşi ia rămas bun de la locurile dragi şi sfinte: Liveni, Cracalia, Dorohoi, Tescani... Ultimul popas este la Mihăileni. Prietenul său, avocatul Romeo Drăghici, îşi aminteşte: "[...]Apoi, cu tot cortegiul, ne-am dus la Mihăileni, la mormântul mamei sale. Aici, a căzut cu capul în ţărână, unde a rămas aşa o jumătate de oră încheiată, meditând. Simţea nevoia să respire aerul de acolo, înainte de despărţire. La plecare din Mihăileni ne-a spus: ’De aici plec odihnit, din seva pământului meu şi numai asta-mi dă curaj să mă pot dezlipi de ţară pentru un timp mai lung’".
 
Nu ştia – sau nu vroia să creadă – că va fi pentru totdeauna...

Peste câteva zile, pe puntea vasului "Ardealul", cu care a părăsit la 10 septembrie 1946 ţărmul românesc către America, George Enescu avea să încropească aceste versuri:

"O, Moldovă, draga mea!
Cine pleacă şi te lasă,
E pătruns de jale grea!"

Mă întreb acum, de-ar vedea ce vedem noi, oare ce (ne-)ar mai spune...?

(Citatele sunt extrase din volumul George Enescu în lumea muzicii şi în familie de Alexandru Cosmovici, Editura Muzicală, Bucureşti 1990, pp. 179-181.)

(Andrei Bădin, pe evz.ro)