Şi azi, ca şi odinioară, Dămilenii nu-s decât o mână de case împrăştiate pe sub pomi roditori, la capătul unor grădini lungi sau pe sub poalele unor coaste de deal. Un sat mic, în care ca să ajungi trebuie să străbaţi de-a lungul comuna Cristineşti, aflată nu departe de târgul Dorohoiului. Cândva moşie boierească, azi un cătun ceva mai răsărit, Dămilenii s-au supus transformărilor timpului, dar şi-au păstrat în picioare cartea de identitate: bisericuţa de lemn.
Aşezată în mijlocul unei curţi largi, la umbra binefăcătoare a unui pâlc de tei la fel de bătrâni, aceasta seamănă cu o mamă răbdătoare ce îşi aşteaptă fiii să-i treacă pragul… duminică de duminică. În faţă, sub privirile-i ocrotitoare, o întindere de cruci marchează lumea celor plecaţi să se odihnească în veşnicie.
Dincolo de poarta bisericii, lumea satului s-a supus timpului, plătind tribut schimbărilor de tot felul. Veacurile s-au scurs, oamenii s-au petrecut, rând pe rând, din lumea aceasta, alte generaţii le-au succedat, primăveri şi ierni s-au rostogolit de-a valma peste ogoarele dimprejur. Viaţa s-a rostuit în circuitul ei firesc. Numai bisericuţa a rămas acolo, neclintită, sub teii bătrâni, cu statura joasă şi cu ferestrele cât palma, ca nişte spărturi prin care să ridici ochii spre Cer.
Scurt popas în istorie
Despre biserica de lemn din Dămileni se spune că ar fi una dintre cele mai vechi din zona Dorohoiului. Nu există însă documente certe care să ateste cu precizie anul construirii sale. Potrivit unei însemnări de la 1907, bisericuţa de lemn cu hramul "Sf. Neculai" din Dămileni "a fost construită cam pe la anul 1700, în satul Storojineţ din Bucovina, de către doamna Baronese Maria Cristea. Strămutată de la Storojineţ la Dămileni cam pe la anul 1750, reconstituită din nou tot de doamna Baronese Maria Cristea, şi de atunci până acum reparată de două ori de obştea satului Dămileni. Acum, pentru a treia oară, reparată din temelie şi construit un turn pentru clopotniţă. Toate reparaţiile, atât înăuntru, cât şi în afară, sunt făcute cu ajutorul proprietarilor Vasile Miclescu, Ioan Corbu şi alţi pioşi creştini şi al obştii satului".
Această datare pare să fie totuşi contrazisă de unele date publicate la începutul secolului XX. Astfel, în lucrarea sa "Note la Monografia bisericilor parohiale şi filiale din judeţul Dorohoiu", părintele Constantin Ciocoiu, protoiereu, pe atunci, al judeţului Dorohoi, consemna că această bisericuţă ar fi fost ridicată la 1856, fiind adusă de la Storojineţ – Bucovina, de proprietarul moşiei Cristea Dămileni, şi aşezată pe locul altei biserici de lemn ce ar fi existat cândva pe locul numit Silişte. "Tradiţia satului spune, într-adevăr, că biserica a fost adusă din Storojineţ – Bucovina, pe nişte care trase de boi. Aşa au povestit bătrânii. Însă, în privinţa anului exact în care a fost construită la Storojineţ, nu există date certe", explică pr. Dragoş Iftimescu, paroh la Cristineşti şi suplinitor, vreme îndelungată, la bisericuţa din Dămileni.
Stilul arhitectural
Lăcaşul este construit din bârne de stejar, încheiate până la bolţi şi aşezate pe o temelie de piatră de râu. La exterior, aşa cum se practica în veacurile XVIII–XIX, biserica a fost tăbănuită cu scândură, pentru o mai bună protecţie a interiorului.
Iniţial acoperişul a fost de şindrilă, dar în timp aceasta a fost înlocuită cu tablă zincată. La exterior pot fi admirate consolele pe care se sprijină acoperişul, sculptate cu măiestrie.
Interiorul, împărţit în altar, naos şi pronaos, se remarcă prin simplitate şi sobrietate. Accentele sunt puse de câteva elemente ale stilului arhitectural. Astfel, naosul este delimitat de pronaos printr-un perete despărţitor sugerat de o arcadă de lemn, ce se continuă, în partea de jos, cu un grilaj de lemn încheiat cu doi stâlpişori decoraţi cu motivul rozetei.
Un alt element distinctiv este faptul că la interior tencuiala este aşezată pe un suport de stuf, un material natural cu rol izolator.
Stuful, des folosit odinioară în zona noastră, pare o materie primă fragilă şi oarecum neactuală, dar are nebănuite calităţi. Iarna păstrează căldura, iar vara menţine răcoare“, subliniază pr. Dragoş Iftimescu.
Bisericuţa are un patrimoniu sărac. Din catapeteasma originală, de muşama, se păstrează doar bucăţi, destul de deteriorate. Actuala catapeteasmă este de dată mai recentă. De asemenea, se păstrează un Sfânt Aer datat la 1804.
Reparaţii de-a lungul timpului
Conform consemnărilor părintelui Constantin Ciocoiu, în "Note la Monografia bisericilor parohiale şi filiale din judeţul Dorohoiu", bisericuţa de lemn de la Dămileni a beneficiat de reparaţii generale în 1872 şi în 1892. De asemenea, se pare că aceasta a mai suferit unele intervenţii în 1907, când s-a construit şi un turn clopotniţă. Apoi, o altă serie de reparaţii au avut loc în anii `70 ai secolului trecut, când s-a consolidat temelia, s-a înlocuit scândura de la exterior, precum şi şindrila de pe acoperiş. "Lucrări de întreţinere, din câte se vede, s-au făcut în permanenţă, însă aşa, după puterile satului. Din păcate, un proces amplu de restaurare a bisericuţei nu poate fi demarat doar cu sprijinul oamenilor din Dămileni, căci costurile ar fi imposibil de suportat", explică părintele Tiberiu Gireadă, paroh la Dămileni din luna octombrie a acestui an.
Dămilenii, fostă moşie a Mănăstirii Dragomirna
Potrivit datelor istorice, în vechime satul Dămileni a fost moşie a Mănăstirii Dragomirna din Bucovina. Ulterior, acesta a trecut în proprietatea mai multor boieri. Partea de sus a satului, numită cândva Dămileni Cristea, i-a avut drept proprietari pe boierii din familia Cristea şi apoi pe Ioan şi Elena Corbu, iar partea de jos a satului – Dămileni – Miclescu, a aparţinut familiei boierilor Vasile şi Elena Miclescu şi apoi boierului N. Catargiu.
Astăzi, satul este parte componentă a comunei Cristineşti, judeţul Botoşani.
Otilia Balinisteanu, Ziarul Lumina