Paturile noastre erau lipite două câte două, pentru că erau pe trei etaje, şi un singur corp n-avea echilibru; rezemate două câte două pe trei etaje erau perfect echilibrate şi puteai să te urci pe spinarea lor fără ca să cazi, erau din şine de metal, deci erau foarte mobile. Lângă mine, deci, a venit o călugăriţă bătrână, se numea maica Natalia, mai mult nu ştiu despre ea, avea o condamnare de trei ani, deci era la pedepse uşoare, iar în momentul când ne-a repartizat în celule pe pedepse, eu n-am mai fost cu ea. Dar cât timp am stat împreună, pe mine maica asta mă uluia. Canonul ei de călugăriţă era de trei sute de metanii pe zi. Trei sute de metanii pe zi! Ce-o fi făcut ea, ce lucru grav o fi făcut ea de-a intrat în mănăstire cu acest vot.. Deci pe lângă votul sărăciei, pe lângă cel al fecioriei și al ascultării, toţi călugării au, în călugărie, un număr de metanii pe care trebuie să le bată; dar chiar trei sute mi s-a părut foarte mult. Şi pentru că nu putea să bată trei sute de metanii, că o vedeau toţi acolo, o trimiteau la izolator tot timpul, ea făcea şase sute de închinăciuni, deci dublul metaniilor. Şi am citit pe urmă în rânduielile tipicale ale noastre că, într-adevăr, două închinăciuni valorează cât o metanie. O dată am numărat și am văzut că sunt cu sutele. N-am stat până la sfârșit, am adormit, până la urmă, pe la vreo trei-patru sute, dar a doua zi am întrebat-o: "Maică, dar câte închinăciuni faci?" Zice: "Păi, fata mea, eu trebuie să fac trei sute de metanii. Socoteşte şi tu câte închinăciuni trebuie să fac". Zic: "Şase sute. Şi chiar faci şase sute?" Zice: "Da, chiar fac şase sute". Şi atunci am intrat, mai mult, în vorbă. Dacă eu i-am pus întrebarea asta, a început şi ea să mă iscodească pe mine şi ea a spus: "Dar tu, fata mea, ce-ai făcut?" Şi eu am spus: "Nu ştiu, maică şi eu mă întreb ce-am făcut ca să merit chiar zece ani". Că ea-mi spune: "Te văd tânără…" – că eu şi păream mai tânără decât eram, că purtam coade şi asta-mi dădea aspect de școlăriță, aşa; părintele Arsenie îmi spunea "copilă", deşi aveam 23 de ani. Şi eu zic: "Uite, nu ştiu ce-am făcut! Aş vrea să mă lămurească Dumnezeu". Şi ea spune: "A, nu cumva cârteşti…!" Şi eu zic: "Păi, nu ştiu dacă asta se cheamă cârtire, dar parcă aş zice că-i prea mult…" Şi ea zice: "Păi, cârteşti, fata mea. Niciodată să nu cârteşti, că nu ştii care sunt judecăţile Domnului. Şi nu ştii câtă dreptate are El ca să ne arate vărguţa".
Şi mi-a povestit viaţa Sfântului Efrem Sirul, care este foarte edificatoare din punctul ăsta de vedere. El era fiul unui proprietar de vite, cirezi de vaci întregi avea tatăl lui, era foarte bogat pe câmpiile acelea siriene. Şi a observat el, copil fiind şi păzind vacile la păscut, a observat că totdeauna proprietatea lor era încălcată de o vacă străină. Şi o gonea şi vaca era iarăşi mânată pe păşunile lor și el iar o gonea şi, la un moment dat, s-a enervat şi a gonit vaca, atâta a alergat-o, până când vaca a plesnit. A crăpat de efortul mare, aşa, tot gonită dintr-o parte în alta; și cu chestia asta s-a terminat pentru el povestea, și-a spus: "Gata, am scăpat de vaca asta care mereu vine şi strică păşunea vitelor noastre". Crescând el acuma mare şi vrând să-l învețe taică-su cu toate treburile negoţului, l-a însărcinat pe el să meargă cu vânzarea vitelor în alt loc. Trebuiau să treacă cu vapoarele peste o mare. Şi ceilalţi vecini, crescători de vite, i-au încredinţat lui şi vitele lor spre vânzare, fiindcă au văzut că el este foarte iscusit la negociat, aşa… Şi, într-adevăr, el s-a dus şi a reuşit să vândă toate vitele şi ale celorlalți şi ale lui şi a pornit cu foarte multi bani spre casă.
Când să intre în ţară, a fost jefuit. A fost bătut, aruncat într-un şanţ și i s-au luat banii. Ceilalţi l-au pârât la judecător, au spus că nu-i adevărat, că n-a fost tâlhărit, ci şi-a însuşit toţi banii el. Şi l-au osândit ca să dea înapoi banii celorlalţi. Tatăl lui, de unde să dea bani şi celorlalţi, când şi banii lui erau pierduţi. Şi a spus: "Fiule, ce să fac, n-am ce să fac, n-am cum să te ajut". Pentru faptul că nu putea să plătească, că era datornic, era aruncat la închisoare, aşa era regula atunci. Şi a ajuns la închisoare, a început să cârtească; el, crescut de mama lui, totuși, în bună credinţă. A spus: "Doamne, cum poţi să fii atât de nedrept? Cum poţi să rabzi să fiu eu pedepsit aşa de aspru?" – ani mulţi trebuia să facă pentru banii ăia. El putea să iasă din închisoare dacă bătrânul plătea celorlalţi paguba respectivă – "Doar ştii că este nedrept, cum să stau în închisoare pe nedrept?… " Şi la un moment dat îi apare în vis îngerul păzitor şi i-a spus: "Tu crezi că eşti pedepsit pe nedrept". "Păi, da", zice. "Uite, să îi întrebi pe ceilalţi doi tovarăşi ai tăi de închisoare să vezi pentru ce stau ei închişi, să vezi dacă şi ei stau pe nedrept. Că trebuie să fie cel puţin două-trei cazuri ca tu să tragi o concluzie, nu tragi o concluzie dintr-un caz, trebuie să ai cel puţin două premise ca să tragi o concluzie, deci trebuie să fie cel puţin încă unul pedepsit pe nedrept ca tu să tragi concluzia că Dumnezeu este nedrept. Deci întreabă-i pe ei pentru ce stau". Şi el face lucrul ăsta. Şi unul îi spune că este acuzat de moarte, că ar fi înecat pe cineva şi că n-a înecat pe nimeni şi că este absolut pe nedrept pedepsit. Iar celălalt spune că este acuzat de desfrânare, el nefiind deloc un desfrânat, fiind un foarte bun părinte de familie şi că, deşi nu s-au putut proba cu martori toate acuzațiile, el a fost, totuşi, condamnat. Şi atunci, când vine îngerul păzitor în vis, îi spune: "Ei, ce concluzie ai tras?" "Păi, concluzia este că Dumnezeu, într-adevăr", face nedreptăţi, că uite, toţi trei suntem pe nedrept pedepsiţi". Şi el a spus: "Da? Uite acum eu o să vă arăt vieţile voastre şi tu o să vezi dacă Dumnezeu este nedrept sau nu". Şi vede întâi viaţa celui care este osândit că a înecat pe cineva. Şi vede trecând peste o punte foarte îngustă şi jos un râu învolburat și în valurile alea nemaipomenite un cetățean care se îneca şi care întindea mâinile spre cel de pe punte şi spune: "Dă-mi mâna şi trage-mă sus că mă înec, că mor". El avea ceva în mână, o cutie cu bijuterii, nu mai ţin minte amănuntele, dar s-a gândit : "Puntea e atât de îngustă, eu abia mă ţin pe ea, abia îmi ţin echilibrul, dacă îl mai trag și pe ăsta ne dezechilibrăm amândoi și în loc să se înece unul ne înecăm doi. Mai bine să se înece el că tot e în apă şi eu îmi văd de drum". Şi şi-a văzut de drum. Deci n-a înecat propriu-zis pe nimeni, dar s-a făcut vinovat de moartea prin înec a aproapelui lui.
Deci el a evitat, l-a lăsat pe ăla, a zis, a făcut și judecata de valoare: "Mai bine să se înece unul decât să ne înecăm doi". Or în judecata de iubire a lui Dumnezeu: "Mai bine murim împreună decât să nu salvez, cu preţul vieţii mele, viaţa celuilalt" nu este corect.
Şi Sfântul Efrem Sirul spune: "Da, într-adevăr, ai dreptate, omul este vinovat de înecul celuilalt. Dar celălalt?" Şi îi arată şi viaţa celuilalt. El a avut o singură soră, împreună au moştenit la moartea părintelui o avere foarte mare. Fratele, foarte lacom, a aflat că, dacă dovedeşte că sora lui este o desfrânată, pierde dreptul la moştenire. Şi toată averea îi rămâne lui. Şi plăteşte martori mincinoşi, care spun că au avut de-a face cu această fată nevinovată, nu se ţine cont – probabil pe atunci nu se făceau controale de virginitate, de chestii de-astea; pe mărturii pedepseai, pur şi simplu, omul, nu mai verificai mai departe. Doi martori – gata! – înseamnă că aşa stau lucrurile. Şi au condamnat-o pe ea pentru desfrânare prin lapidare. Că aşa era în legea lor, femeia adulteră sau dovedită ca atare era omorâtă cu pietre. Deci sora lui a murit așa şi el a moştenit averea. Şi îi spune îngerul: "Ei, ce zici? Este drept Dumnezeu?" "Este drept", zice, "Dar în cazul meu? Eu ce-am făcut?" Şi spune: "Păcatul tău, pe care l-ai făcut, este echivalent cu valoarea a trei tamazlâcuri [Definiție dexonline: Totalitatea vitelor care aparțineau unui proprietar, unei gospodării; cireadă de vite], care erau al tatălui şi ale celorlalţi doi vecini ai lui. Zice: "Şi care este? Arată-mi-o, că n-o ştiu!" Şi atunci îi arată că vaca pe care a omorât-o el prin fugărire era singurul mijloc de existenţă al unei văduve cu doi copii orfani. Ea n-avea pământ, n-avea nimic, dar avea această vacă. Şi se gândea aşa: "Unde pasc o mie de vaci, poate să pască şi încă o vacă". Ceea ce şi era adevărat. Şi zice: "Faptul că tu ai luat de la gura copiilor hrana cea de toate zilele şi ai lipsit-o pe o văduvă de posibilitatea de a-şi creşte copiii echivalează cu valoarea a trei tamazlâcuri de vite". Şi atunci Efrem s-a pocăit şi a zis că, dacă scapă din închisoare, atunci îşi va dedica toată viaţa lui Dumnezeu ca să-l ierte pentru această faptă și această cârtire și pentru faptul pe care l-a făcut în sine, că a omorât mijlocul de existenţă al unei văduve cu doi orfani. Şi, într-adevăr, nu trece mult timp şi sunt prinși hoţii respectivi. Ei mărturisesc că au furat. Deci se dovedeşte nevinovăţia lui, iese din închisoare şi se face călugăr şi ajunge marele episcop Efrem Sirul cu rugăciunea aceea aşa de frumoasă…
Şi maica Natalia m-a lămurit o dată pentru totdeauna că n-avem dreptul să cârtim. Noi nu trebuie să ne punem întrebarea "De ce?", ci trebuie să căutăm. Să căutăm în viaţă noastră, în trecutul nostru, fiindcă găsim sigur-sigur motivul pentru care suntem pedepsiţi.
Şi e bine când suntem pedepsiţi, că avem păcatul şi ispăşirea lui. Pedeapsa nu este suficientă. Trebuie să constientizezi că e păcat şi să-ţi pară rău. Și atunci îl mărturiseşti şi prin mărturisire se şterge.
Şi m-am învăţat de la ea; de câte ori îmi venea să cârtesc, imi spuneam: Domnul știe ce face.
Mi-aduc aminte când am fost ţinută în izolator, în 1954, în iarna aia grea, care şi acum a rămas iarnă de referinţă, de câte ori aud pe câte un meteorolog: "Este iarnă grea… Iarna asta a fost grea pentru o parte din ţară, dar totuşi n-a fost ca cea din 1954". Şi totdeauna îmi aduc aminte că atunci am stat opt zile la izolator până la limita îngheţului. M-a scos din izolator exact în momentul când am început să am visele alea frumoase pe care le are omul când trece în letargie hipotermică, cum spun medicii. Şi atunci nu m-am mai întrebat de ce. Ştiam c-o să ies, ştiam că am ceva de ispăşit sau ceva de jertfit pentru altcineva și mi-a fost ușor.. Mulţumesc lui Dumnezeu căci, cu cârtirea stau mai bine. Cu judecata, nu… Cu judecata, nu."
(Aspazia Oțel-Petrescu)