-Pun pariu că celor care te întâlnesc pentru prima dată li se pare straniu că eşti contrabasist, dar te cheamă Adrian Flautistu. Ştiu că se face muzică la tine în familie. Cânta cineva la flaut? Vreun bunic, vreun străbunic?
-Eu nu ştiu dacă a existat cineva, dar cred că a existat un strămoş. Din ce ştiu eu acum, străbunicul meu nu a cântat la flaut, ci a fost profesor de vioară în zona Cernăuţi şi mai preda, cred, contrabas; dar era titular la vioară.
-Aveţi o tradiţie muzicală foarte lungă, deci. Ce fel de muzică se cânta la voi acasă?
-La noi se cânta muzică de toate felurile. În familia mea doar tatăl a cântat. Mai am încă trei surori care nu au cântat. Doar eu şi tata facem muzică.
-Deci doar partea masculină? A fost vreo interdicţie impusă fetelor?
-Nu, aşa s-a nimerit. Aşa au fost vremurile. Eu sunt cel mai mic copil, surorile mele sunt mult mai mari decât mine. La mine s-a gândit tata că ar fi bine să fac muzică şi mi-a plăcut, a văzut că-mi place şi, până la urmă, m-a dat la un liceu de muzică la 70 de kilometri depărtare de oraşul din care sunt eu. Eu vin dintr-un oraş foarte îndepărtat de aici, de Bucureşti, dintr-un oraş din nordul ţării. Se numeşte Darabani şi e cel mai nordic oraş, chiar la graniţa cu Ucraina. Străbunicii şi bunicii, după război, s-au aşezat în primul oraş de după graniţă. Aşa au fost vremurile. Şi m-au dat la liceu la Botoşani, la Liceul de artă "Ştefan Luchian". Din clasa a V-a fac muzică, nu dintr-a-ntâia.
-Şi te-ai mutat, din clasa a V-a, la 70 de kilometri de casă.
-Exact. Am plecat de acasă la 10 ani.
-Ţi-a fost greu?
-Foarte greu. Mai ales primii trei ani - în clasele a V-a, a VI-a, a VII-a - a fost greu pentru că nu mai aveam prieteni… a fost greu până mi-am găsit prieteni.
-Am înţeles că un mare sprijin acolo a fost chiar profesorul tău de contrabas, dar nu ştiu dacă l-ai întâlnit chiar din clasa a V-a sau la liceu.
Din clasa a V-a. Profesorul de contrabas Gigel Şobachi nu a fost doar un profesor şi un bun pedagog, ci un sprijin total pentru mine, în tot ceea ce înseamnă viaţă. Foarte bun profesor, foarte bun!
-Ai studiat de la bun început contrabas?
Contrabasul se poate studia din clasa a V-a la liceele de muzică din România. Şi am avut de ales. De fapt tata a avut de ales, că aşa e la noi, îl întreabă pe tata întâi ce instrument să aleagă băiatul. După ce am dat examen am avut de ales între câteva instrumente şi tata a ales contrabas, deoarece el şi-a dorit să fie basist. Tatăl meu este chitarist şi solist vocal şi m-a dat la contrabas. Aşa că am făcut contrabas şi nu-mi pare rău deloc!
-Cum a fost primul contact cu contrabasul - un instrument nu prea atrăgător, în tot cazul nu pentru un copil de 10 ani?
-Nu e foarte atrăgător, dar profesorul meu, la prima mea întâlnire cu el, chiar după examen, mi-a prezentat instrumentul, mi-a cântat ceva şi am rămas cu gura căscată; am zis că nu se poate aşa ceva - să se cânte la instrumentul acesta hidos şi mare atât de bine. Mi-a cântat ceva solo foarte interesant şi am rămas aşa, cu cel mai bun prieten al meu, contrabasul, de atunci.
-Se poate vorbi despre virtuozitate în cazul contrabasului?
-Da, se poate vorbi de virtuozitate pentru că au existat în istoria muzicii câţiva oameni care s-au remarcat prin faptul că au refuzat ideea de contrabas ca simplu acompaniator, au văzut resurse solistice şi au făcut transcripţii de la alte instrumente - de la violoncel, de la vioară. Au existat chiar mari solişti contrabasişti. Ovidiu Bădilă, de exemplu, care a făcut foarte multe transcripţii de la vioară la contrabas. Se poate cânta cam tot, doar că eforturile sunt foarte mari. Contrabasul te expune la un efort fizic mai mare şi-atunci e mult mai greu să interpretezi un capriciu de vioară la contrabas.
-Da. Te întreb pentru că sunt atâtea bancuri care circulă în lumea muzicienilor despre instrumentele mai mult sau mai puţin văduvite de repertoriu solistic (printre care se numără şi contrabasul) şi majoritatea au ca punchline lipsa de virtuozitate…
-Eu cred că aceste bancuri sunt născute în România, deoarece (nu vreau să fiu răutăcios, dar aş vrea să fiu sincer) repertoriile Filarmonicilor din România nu sunt foarte variate. De aceea suntem obişnuiţi să auzim mai des Brahms, Beethoven, Mozart şi atunci sălile sunt pline - lumea înţelege cumva muzica asta - dar dacă mergem în străinătate o să observăm că repertoriile sunt foarte variate şi partiturile de la toate partidele sunt dificile şi atunci instrumentistul nu mai poate să stea lejer, trebuie să ia partitura din timp acasă să o studieze, să vină pregătit, ca la prima repetiţie să poată să cânte acele pasaje dificile din Wagner şi alţii.