Pandemia de coronavirus a avut și ea efectele ei pozitive. A scos la iveală umanitatea din noi, dorința de a ajuta și de a ne implica mai mult în cazurile sociale prezente frecvent în mass-media. De la mic la mare, ne-am implicat, atât cât s-a putut și ne-a permis situația financiară, să ajutăm acolo unde Dumnezeu a pus un destin la încercare. S-au produs minuni, iar numeroase destine au fost schimbate în bine.
În goana noastră spre fericire, spre visuri pe care sperăm să le realizăm, trecem prin viață absenți la realitatea ce domină municipiul Botoșani de ani de zile. Însă nici pandemia, oricât de puternică ar fi, nu ne-a forțat să întoarcem privirea, măcar o clipă, către ei, oamenii străzii.
Poveștile lor de viață nu au fost luate prea mult în serios, nu s-a mediatizat aproape nimic, iar dacă s-a făcut, a fost după moartea lor. Nu s-au organizat campanii umanitare și nu i-a ascultat nimeni. Toți trecem indiferenți pe lângă ei, de parcă prezența lor în stradă, la cerșit, face parte din ritualul unei zile normale. Și nu, nu toți dintre cei care fără adopost sunt niște impostori.
Ne-am obișnuit cu prezența lor dar nu am dat importanță prea mare la ceea ce conta cu adevărat: sunt oameni, oameni cu destine frânte, oameni pe care doar moartea ar mai putea să-i salveze. Supraviețuiesc din mila semenilor care, grăbiți spre o nouă zi sau un nou ideal, le aruncă mărunțișul ce îi încurcă în buzunar.
Este și cazul lui Viorel, bărbatul cunoscut de toți botoșănenii după haina crem și pancarta ce o poartă la piept, ca parte a propriei sale identități. Are doar 37 de ani, suferă de un retard mintal sever iar locul în care își petrece timpul, indiferent de anotimp, sunt străzile orașului, cu care s-a familiarizat de ani de zile.
Probabil că aș fi trecut nepăsătoare și azi pe lângă el, la fel ca de fiecare dată, dar azi, Viorel mi-a atras atenția. Nu mi-a cerut bani, voia doar apă. M-am așezat lângă el și parcă atunci îl vedeam pentru prima dată. L-am privit în ochi și am văzut disperarea din privirea lui. Nu a putut să-mi povestească prea multe. Lacrimile au început să-i curgă ușor pe obrazul ars de soare și am regretat profund că l-am întrebat de mama sa. Plângea ca un copil, cu suspine, iar povestea i se oprise undeva în inimă, ținută parcă secret în sufletul său chinuit. Înnoptează frecvent la Centrul de noapte din Botoșani, dar retardul mintal grav pe care îi îngreunează viața și pune o barieră între el și societate.
Ca Viorel sunt mulți, poate mii, dar trecem în fiecare zi pe lângă ei cu o nepăsare firească și considerăm că e normal ca locul lor să fie în stradă.
Poate că indiferența și bătaia de joc a unora dintre noi ar trebui să se termine. Poate că ar trebui să fim mai atenți și la nevoile celor care par a deranja societatea. Să încetăm a-i judeca greșit și a-i eticheta înainte de a cunoaște dramele pe care le poartă în tăcere.