Sfintii cu ochi de copil ai lui Nicolae Tonitza comunica!

Sfintii cu ochi de copil ai lui Nicolae Tonitza comunica!

NICOLAE TONITZA

Un interviu cu Tonitza? Da, e posibil, prin intermediul scrisorilor! Lipsuri materiale, efuziuni artistice, oscilări emoţionale. Negru, alb, gri, un spectru larg al vieţii artistului. Lucruri mai puţin ştiute despre maestrul Nicolae Tonitza. Nimic nu defineşte mai bine personalitatea marelui pictor în toate perioadele existenţei sale la Iaşi, Bucureşti sau în peregrinările prin ţară (în locurile unde a pictat) decât scrisorile către prieteni, anticari, oficialităţi, amatori de artă, colecţionari.

Simţim în ele un Tonitza cu ochi şi suflet de copil. Un Tonitza despre care puţini au aflat. Un Tonitza în biserica Mănăstirii Durău, unde i-am admirat opera, de exemplu. Sau un Tonitza firav, doborât de boală şi de neajunsurile materiale. Am descoperit şi ultimele rânduri pe care le-a înşirat pe hârtie acel braţ, acele degete care cândva trasau contururile de aur ale catedralelor, acea palmă care lumina ochii sfinţilor. Ochii melancolici de copii, pe care Tonitza îi făcea să clipească pe pânză. Smaralde de cristal, o lume a naturii şi a purităţii. Turnaţi în aur, ochii de copil ai lui Tonitza sunt unici, sunt ochii lui de fapt.

COPIII
Sfinţi cu ochi de copil. Dar şi copii cu ochi de sfinţi. Asta a pictat Tonitza pe peretele bisericii de la Mănăstirea Durău. Împreună cu o echipă de studenţi de la Belle Arte, printre care şi Corneliu Baba. Tonitza a avut cu această ocazie iniţiativa ca împreună cu studenţii săi să restaureze, să refacă sau să decoreze (dacă nu exista vreo pictură) toate monumentele culturale aflate în paragină. Un gest de largă nobleţe sufletească, caracteristică marilor artişti.

Copii de ţărani ca la Durau nicăieri nu găseşti. Acum circa 80 de ani, aceştia i-au servit lui Tonitza drept chipuri pentru frumoasele sale picturi. Chiar şi florile răsărite în curtea mănăstirii au constituit un reper important în traseul artistic al pictorului. "Zugravul Neculai", cum îşi spunea.

CĂMĂTARI, CRIZĂ FINANCIARĂ
Dar lipsurile financiare jenante uneori îl ating foarte mult şi personal, mai ales atunci când şi problemele familiale iau o turnură negativă, lucru care îl va afecta pe Tonitza atât personal, cât şi profesional. Iată câteva fragmente din scrisorile adresate lui Cezar Petrescu pe vremea când locuia temporar la Bucureşti, dar şi în alte părţi: "27 mai 1933, Dragă Cezar, sunt la aman. M-am pornit din Popa Soare, unde a trebuit să plătesc chiria întârziată - şi m-am mutat aici, în Cotroceni, unde n-am izbutit să achit tot ce-mi cerea proprietarul. Pe de altă parte, o sumă de cămătari mă pun pe frigare zilnic, de-mi vine să-mi iau lumea în cap...".

Apoi, la scurt timp după ce surorile i-au rămas văduve, grijile se înteţesc:
"17 decembrie 1935, ... Am va să zică de întreţinut - (în afară de familia mea, destul de mare) - încă două surori şi şapte nepoţi. Îţi poţi închipui ce sforţări supraomeneşti trebuie să depun ca să pot face faţă atâtor cheltuieli. Cu banii pe care i-am luat de la Vodă pentru panourile de la Palat mi-am plătit, până la epuizarea fondului, o mare parte din datoriile care mă sufocau. Am rămas fără o centimă - dar mă simt om mai liber. Vorba e că acum am intrat în iarnă mai sărac decât anul trecut. Cu atâta împovărare familiară, situaţia mea e exasperantă...".

Doi ani mai târziu, bolnav, Tonitza se plânge de şi mai multe greutăţi: "Iaşi, 24 mai 1937, Dragă domnule Lehrman, (un comerciant vestit - n.r.). Mi-am instalat atelierul. Mai am încă multe de adăugat în el ca să mă simt ca la mine acasă - şi ca să mă pot aşterne serios pe lucru. Dar nu prea am gologanii necesari pentru adausuri de mare trebuinţă. Din leafa mea (care e afectată la Casa Corpului Didactic) primesc numai atât cât să-mi pot achita pensiunea unde locuiesc şi mănânc. Aş avea nevoie de un fotoliu comod, căci mă necăjeşte, încă, tare rău piciorul bolnav, iar scaunul de lemn de pe care lucrez mă oboseşte cumplit. Însă bun e Dumnezeu...! Ceea ce mă încântă aici e grădiniţa cu flori a gazdei, din care am voie să ciupesc câte un buchet două, pentru studiile mele".


Tonitza nu mai este un nume cu prenume
Intensitatea culorilor lui Tonitza este copleşitoare. Oricât de bine i-ai cunoaşte lucrările, oricât de familiare ţi-ar fi, rămân mereu impresionante. Pictura lui dezarmează fermecând prin culoare şi ingeniozitatea formelor. La el culoarea este mai presus de linie, Tonitza dorea să fie implicat emotiv în lucrări, culorile fiind reprezentative pentru o idee, un sentiment. De aceea tablourile sale nu trebuie privite niciodată din punctul de vedere al tuturor exigenţelor plastice. Pictura lui Tonitza e o artă care nu potoleşte, nici nu răscoleşte. E o artă care farmecă, precum un primitiv italian încântă cu ingenuitatea formelor şi colorit.

ORAŞUL NATAL
"Sunt născut în Bârlad, în anul 1886, luna aprilie, în 13, Strada Ştefan cel Mare numărul 341" scria Tonitza. Târgul era pe atunci reşedinţa judeţului Tutova, în 1878, avea "8.000 de locuitori, două grădini publice, trei hoteluri, două cafenele, şase locante şi 280 de cârciumi". Fiind reşedinţă de judeţ, se putea lăuda cu edificii precum Tribunalul, gara, biserica Sfântul Ilie sau liceul Gheorghe Roşca Codreanu, restul fiind căsuţe joase şi înghesuite.

Tatăl său, Nicolae Toniţă intrase ucenic la Vasiliu, un negustor de stofe şi proprietar al unui atelier de croitorie de veşminte ecleziastice, "odăjdii rare pe care le broda cu mâna lui", cu a cărui fiică, Anastasia, s-a căsătorit. Acesta avea 34, iar soţia sa 18 ani.

COPILĂRIA
Pictorul a fost primul dintre cei cinci copii, trei băieţi şi două fete. Copilăria sa a fost puternic marcată de austeritatea unei vieţi modeste, de severitatea tatălui şi intransigenţa mamei. Amintirile legate de Bârlad sunt rare, întrucât Tonitza nu vorbea despre această perioadă. Îşi amintea de scăldatul "la Sălcii, lângă Cărămidărie, cât era ziua de lungă" sau de "piesele de teatru Hoţi şi poteraşi, Iancu Jianu sau vodevilurile lui Alecsandri" pe care le punea în scenă alături de prieteni ca Dumitru Mohor şi Petre Bulgăraş.

Potrivit site-ului tudor-Art, care monitorizează vânzările caselor de licitaţie, cel mai căutat pictor în anii 2007-2008 a fost Nicolae Tonitza. "Tablourile bune nu sunt niciodată scumpe, fereşte-te de cele ieftine", cum îi plăcea să zică lui K.H. Zambaccian. Muzeele din România nu au fonduri pentru achiziţii, noroc cu donaţiile. Lucrări interesante de Nicolae Tonitza mai sunt în colecţia Gotcu, donată muzeului Piatra Neamţ, dar şi la Iaşi, însă acestea vor fi pentru câţiva ani indisponibile, datorită lucrărilor de consolidare a Palatului Culturii. În 2008 Muzeul Naţional Brukenthal a primit o donaţie de 55 de desene inedite ale lui Tonitza, făcută de doamna Eugenia Iftodi, elevă a pictorului.

Tonitza la Iaşi
Când a descins în toamna lui 33 în Iaşiul primelor studii de pictură spre a-şi ocupa catedra la Academia de arte frumoase, Tonitza împlinise 47 de ani. Nu arăta deloc a universitar, nu avea nimic din extravaganţa mimată după modelele pariziene a boemilor trişti şi neînţeleşi. Nu, Tonitza cultiva o boemă patriarhală cu ritmuri lente şi vin bun, cu vorbă aleasă şi tovărăşii devotate.

Ultimele rânduri
Viaţa din ce în ce mai grea i-a atras şi multă suferinţă, atât psihică, dar şi fizică. "Nov 1934, Dragă Titina, i-am scris şi lui Şirato: am o serie de vertijuri care mă înspăimântă. Azi, când mă găseam la lucru, am ameţit atât de bine că mi-a căzut capul pe vopselele de pe paletă. M-am ridicat cu greu şi gâfâind. Poate boala mea n-ar fi progresat aşa de repede dacă n-aş fi avut în ultima vreme o serie de supărări penibile... simt că nu mai pot munci cu verva, cu elanul de altădată".

"Iulie 1939, Dragă domnule Trembinski, Sunt de mai multe zile bolnav... Se împlinesc taman 5 luni de zile de când zac. Asta a lovit cu plictis - mai ales că n-am voie să lucrez. Am alt necaz: sunt bâlbâit. Mi-i ruşine să dau ochii cu oamenii. Enervarea se dublează. Stau toată ziua în odaie de unul singur. Şi măsor podeaua cu paşi grăbiţi la deal şi la vale. Vremea se scurge încet - parc-ar fi de plumb... de plumb e şi lumina care pătrunde prin fereastră. Am impresia că încet..."

 (Articol complet in Jurnalul National)

 

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

În pericol de a-şi pierde ochiul după ce s-a tăiat cu flexul!

astăzi, 08:07
6

Un tânăr din Botoşani este în pericol de a-şi pierde un ochi după ce a suferit un cumplit accident în timp ce încerca să taie o bucată de tablă cu ajutorul unui flex....

Botoşănenii, obligaţi să ducă deşeurile rezultate din construcţii la platformele de gunoi

astăzi, 08:03
50

De mai bine de o lună Urban Serv a suspendat acţiunile de colectare şi transport al deşeurilor rezultate din amenajări interioare şi construcţii, astfel că mulţi dintre botoşănenii care şi...

Botoşănean desfigurat de un câine care l-a atacat pe stradă!

astăzi, 07:53
383

Incidentul avut loc pe un drum din localitatea Băluşeni. M.A. mergea pe marginea şoselei când a fost atacat de un câine de la o stână la care mergea. A fost găsit de câţi...