Gând frumos pentru Botoşani: Sfintele Paşti din amintirile copilăriei!

Gând frumos pentru Botoşani: Sfintele Paşti din amintirile copilăriei!

Profesori, actori, preoţi, scriitori ne-au îngăduit în lumea lor intimă, în bucuria lor de demult. Sfintele Paşti din copilărie sunt, pentru fiecare dintre noi, un popas sufletesc pe care îl facem an de an, în drumul nostru spre Înviere.

Generaţii după generaţii, în propriul timp şi cu percepţii diferite: gânduri cuibărite de emoţie, bunici şi părinţi care au intrat în poveste, năzbâtii sau daruri care astăzi poate nu ar mai mulţumi inima pruncilor, obişnuiţi ca "iepuraşul" să le aducă toate cele şi din lună şi din stele. Anul acesta ne-am gândit să petrecem împreună, în amintire-de-copilărie, Sfintele Paşti. Recunosc, am trăit emoţii şi am stat în colţ de lacrimă citind cele de mai jos, gânduri sosite pe rând în ultimele zile. Profesori, actori, preoţi, scriitori ne-au îngăduit în lumea lor intimă, în bucuria lor de demult. Să ne bucurăm şi să întâmpinăm în gând bun Sfintele Paşti: HRISTOS A ÎNVIAT! Dacă gândurile noastre v-au inspirat, dacă v-am stârnit drumul spre propriile amintiri, vă rugăm să le adăugaţi celor pe care vi le oferim astăzi cu drag.  (Florentina Toniţă)

Al. D. Funduianu (profesor, scriitor): Imposibila reclădire a  bucuriei de odinioară... - secvenţe

*părinţii, oameni tineri, simpli (fără multă carte, dar bine educaţi) şi trei copii: eu, fratele şi sora mea, de vârste oarecum apropiate;
* casa părintească, mai mult decât modestă, de la ţară, acoperită cu draniţă, neelectrificată, dar cu pereţii mereu albiţi cu var proaspăt şi cu grădina scăldată în verde şi flori;
* mirosul de busuioc, nelipsit de sub grinda casei şi de la icoană; candela aprinsă;
* şi, iar, mirosul de in proaspăt al albiturilor (lenjerie,  feţe de pernă, perdele, feţe de masă), netezite cu fierul incins cu cărbune din lemn de salcâm;
* hăinuţele modeste, ieftine, dar totdeauna spălate, curate şi - uneori - noi;
* cupolă deasupra satului, biserica; şi clopotele de un cristalin aparte, cu o rezonanţă divină, neegalată;
* blândul, înţeleptul, venerabilul părinte,  Mina Gaşpar, coborâtor de-a dreptul parcă din icoanele altarului;
* taina spovedaniei şi împărtăşania; nimicurile copilăriei mărturisite cu  conştiinciozitate şi  minuţiozitate care îl făceau  pe părinte să intervină cu câte o vorbă de duh (la care reflectam noaptea întreagă!);
* slujbele  - deniile, de la care eram nelipsit ( nu mergeam pentru divertisment sau hârjoană) şi la care asistam mai atent şi, poate, mai interesat decât la lecţiile de la şcoală;
* Slujba de Înviere, emoţionantă, impresionantă, de neuitat; sfinţirea bucatelor şi drumul făcliilor către casă;
* ritualul  - cu totul special, în tradiţii şi rugăciuni de mulţumire - al mesei de Paşti, cu preparate pregătite eclusiv acasă, la cuptor sau la plita cu lemne;
* nu aşteptam / nu pretindeam  şi nu primeam  alte daruri decât, poate, câte o hăinuţă nouă sau ceva de încălţat (...).
     ...Dacă aş privi şi aş judeca lucrurile cu mintea (şi standardele de acum), aş spune că am avut / am trăit o copilărie mai degrabă modestă. Ce bine, însă,  că atunci, demult - demult, eram  mult mai puţin pretenţios!  Şi mi-am trăit - fără să ştiu - Copilăria şi Sărbătorile fără griji,  mulţumit, bucuros, fericit!...

Dana Tapalagă (actriţă): "Mă apucă un dor nebunesc de acele vremuri..."

Amintiri... Amintiri... Mă năpădesc... Se întâmplă de foarte multe ori să fug în copilăria mea.. Mă apucă un dor nebunesc de acele vremuri... Eram cu capul în nori şi asta mă făcea să nu observ sărăcia... disperarea mamei care îşi făcea griji pentru ziua de mâine... Sfintele Paşti sau Învierea Domnului, pentru mine era Sărbătoarea prin care Iisus aducea primăvara! Aşa vedeam eu Învierea... ca pe o Primăvară! Am avut şansa de a trăi într-o Mică Veneţie (Botoşani)! Un loc cu oameni frumoşi! Degeaba încercau comuniştii să ne deturneze de la Învierea Domnului... N-aveau nici o şansă! Mama, draga de ea, vopsea ouăle cu coji de ceapă roşie în Joia Mare! Toată casa mirosea a oţet! Pasca şi cozonacul le făcea  sâmbăta! Nu erau zile libere, aşa că se strecura. Îmi plăcea liniştea ei. Frământa cozonacul cântând încetişor... şi din când în când se închina! Pregătea cu mare drag coşul şi ştergarul alb în care punea bucăţele cu care plecam la Înviere. Făcea totul aşa cum o învăţase bunica şi respecta această tradiţie cu mare bucurie. Nu simţeam nici un pic de osteneală din partea ei. Oamenii erau răbdători în acele vremuri... Se mergea în tăcere la Slujba de Înviere şi se pleca dimineaţa cu lumină şi bucatele sfinţite! Doamne! Ce frumos! Cortegii de coşuri din care răsăreau ouăle roşii! Credeam pe atunci că dacă plouă în seara de Înviere înseamnă că Dumnezeu plânge de fericire când ne priveşte!
Doresc botoșănenilor mei dragi Sfintele Paști cu bucurie!

Preot Daniel Dascălu: "De la Masa Domnului (Cina Domnului) la masa părinților și a bunicilor"

Îmi amintesc cu mult drag de chipurile copiilor, pentru care Deniile erau momentul lor, caracterizat de exclusivitate. De asemenea, Paștile îmi amintesc de bucuria luminii, care trebuia împărtășită. Mulți ajungeau primii la lumină, iar mai apoi de "lumină purtătorii" o dădeau și celorlalți din afara Bisericii.
Programe TV nici nu existau, ci numai bucuria revederii cu ceilalți, răsfirați de pretutindeni, unde munca și viața îi așeza. Pasca și Cozonacul nu țineau de comerț. Ce bun erau cozonacul mamei și pasca bunicii!! Am frământat în copilărie, după recomandările mamei, până transpira podul casei. Adică, era neapărat să transpir prin muncă, pentru a prețui munca. Copiii erau permanent implicați în pregătirea Paștelui, precum și în bucuria trăirii lui.
Eu am încredințarea că nostalgia este proprie celor care au trăit atunci, dar specifică fiecărei etape a vieții. Și copiii de azi vor avea nostalgiile Paștelui lor, numai că e bine să fie ancorat în realitatea sănătoasă a sărbătorii și nu în cea comercială. Îmi aduc aminte că mielul nu era atât de prezent la masă, ci ne mulțumeam cu mult mai puțin. În fond nu conta ce mănânci, ci cu cine te vezi. Ne vedeam în rugăciune și la masă, de la Masa Domnului (Cina Domnului) la masa părinților și a bunicilor. Treceam în bucurie de la o masă la alta. Cel puțin asta încerc și eu să le transmit copiilor mei. Să își facă ordine în casă și în suflet pentru Învierea lui Hristos și să sară de la o Masă la alta.

Florentina Dănilă (învăţător): Cozonăcelul din căniţă

Abia aşteptam dimineaţa în care mama făcea amestecul magic din făină, ouă, lapte, drojdie şi multe alte bunătăţi. Eram un ghindoc mic şi neastâmpărat şi mă tot învârteam pe lângă lighean până căpătam şi eu bucăţica de aluat parfumat. Cu "Turtiţa fermecată" lângă mine porneam împreună cu aluatul meu pe firul poveştii. În acest timp camera se umplea cu mirosuri  de vanilie, de nucă aromată, coajă de lămâie şi scorţişoară. Cu coada ochiului pândeam magia făcută de mama. Şi aluatul creştea, creştea... ca un vis de copil, până era gata-gata să se reverse dincolo de limitele impuse de ligheanul special pentru coptură. Atunci începea mama să dea forme amestecului magic. Eu aşteptam minunea- ciupercuţa din căniţă. În fiecare an, ritualul coptului începea cu pasca rotundă, cu cruce din aluat, cu brânză şi multe stafide şi se încheia cu cozonăcelul meu. Era ultimul, dar cel mai bun şi mai dorit. Într-o căniţă mică, aşa cum eram eu la vârsta aceea, mama punea un pumnişor de aluat cu multă umplutură şi ...apărea minunea- cozonăcelul- ciupercuţă. Abia aşteptam prima zi de Paşti cu ritualul spălării feţei cu apa în care era aşezat un ou roşu! Eu, ghindocul, luam bănuţul ca să am spor în toate . Şi apoi ...cozonăcelul-ciupercuţă! Ce bunătate!
Din acele vremuri de vis şi poveste pentru mine cozonacul este "regele" dulciurilor. Degeaba denumiri întortocheate, degeaba ingrediente aduse de peste mări şi ţări, dacă nu pluteşte în casă înaintea Paştelui parfumul de cozonac românesc, frământat de o mână magică ! Sunt mirosurile copilărie cu care "pleci" în viaţă şi care te leagă de casa părintească, de locul natal şi de amintiri dragi.

Lenus Moraru (actriţă): "Nu mă interesa simbolistica, doar jocul"

În copilăria mea comunistă şi, deci, fără Dumnezeu, Paştele era minunat pentru că puteam mînca în voie oricîte ouă fierte voiam şi îmi plăcea la nebunie jocul spargerii ouălor încondeiate - nu întrebam de ce, nu mă interesa simbolistica, doar jocul. Am aflat abia după Revoluţie ce înseamnă şi am încercat să recuperez cît am putut.

Elena Agachi (profesor): "Şi acum, în amintire, bunica mi se pare o zeitate care frământă coca"

Vorbim de tradiții, ne îmbrăcăm în costume populare, cumpărăm pască făcută gata, de la patiserie, cumpărăm cozonac, făcut la patiserie sau mai facem noi înșine, "ca să miroasă frumos în casă".
Mirosul de Paști... câți și-l mai amintesc? Mirosul de Paști de la bunici!
Noi am avut norocul să-l cunoaștem, noi am avut norocul să CREDEM, să respectăm Paștele. Noi nu am râs, la Înviere, noi am mirosit tămâia și am mirosit Paștele. Pentru noi, părinții și bunicii noștri au făcut ca Paștele și celelalte Sărbători să existe!
Noi suntem generația care nu a crescut cu televizorul, care nu a crescut și nu s-a format cu derizoriul. Noi nu am fost niște eroi, poate că niște perdanți.
Dar, în noi înșine, mirosul și sensul Paștilor există și va exista și l-am transmis copiilor noștri, atât cât putem și cât am putut.
Mă întrebi ce anume contează pentru mine, de Sărbători? Firescul, normalitatea, măsura și nu lipsa de măsură.
Am să-ți povestesc un episod pe care l-am tot trăit, cât au trăit bunicii mei, episodul pregătirii Paștilor, MIROSURILE DE PAȘTI.
Evident, culinare, dar nu prostesc culinare. Nu excesiv culinare. Nu fițos culinare. Bunica pregătea coca de cu seară, muncea la ea, în covată, mama o ajuta cu smerenie. Coca este ceva greu de făcut, acum sunt mașini, dar bunica o făcea cu mâinile... Mi se părea o zeitate, când frământa coca. Pentru mine, neinspirată și neîndemânatică, și acum, în amintire, bunica mi se pare o zeitate care frământă coca. Aluatul trebuia să se "odihnească", apoi iar era pus la frământat. Dura câteva ore... cum Dumnezeu nu obosea? Apoi era lăsat să crească. Creștea. Începea alchimia asta teribilă: pasca și cozonacii. Erau puși în "tăvăli", să crească iar. Creșteau, deveneau uriași. Uriași și frumos mirositori: nu exista, pe vremea aceea, "esență de...", existau numai lămâi rase și ele parfumau totul. Apoi, tătuța punea lemne și pregătea cuptorul. Același cuptor pe care eu dormeam. Sunetul de lemn care trosnește în foc... În jarul rămas, bunica îndesa "tăvălile". Vreo 12, ca apostolii. Mereu 12.
Le lăsa să se coacă lent, în jarul acela încins, le mai încerca, le mai certa. Mirosul, Doamne, mirosul acela de pâine coaptă pe vatră!
În "rulă" fierbeau molcom sarmalele. Bunicul pregătea totul pentru "Înviere": lumânările, coșul cu pasca și ce mai puneau în el. Mergeam cu el și cu tata la Slujba de Înviere. Eu adormeam în cântări. Tata mă lua în brațe și mă trezeam pe cuptorul cald încă. Paștele venise!
Așa că, vezi tu, cei care-și bat joc, aici și acum, de Sărbătorile Sfinte, își bat joc de toată copilăria mea, copilărie la care nu au acces, pentru că, nu-i așa? de Paști numai Iepurașul e viu!

Mihaela Mihăescu (preşedinta Asociaţiei Ihtis): Bucuraţi-vă!

Paştele copilăriei mele a însemnat dorinţa nemăsurată de a MĂ BUCURA DE SLUJBA ÎNVIERII, prezenţa lângă gardul unei biserici mici, unde mulţimea era mai puţin numeroasă. În rugăciunea rostită tainic, era vrerea mea de copil, de a locui lângă o biserica MARE, astfel încât bucuria Sfintei Învieri să o simt iar, şi iar… duminică de duminică (de la fereastră, întrucât fizic îmi era imposibil să ajung).
Visul devenit în timp realitate, dă astăzi sens profund primului Cuvânt pe care îl adresează Iisus cel înviat femeilor mironosiţe: "Bucuraţi-vă!".



Ionut IOSUB (reprezentant vânzări): "Nu vreau să spun şi eu: nu mai este, dom’le, Paştele ce-a fost odată! Pentru că încă este!"
 
Paştile nu sunt iepuraş, ci ouă roşii, nu înseamnă cumpărăturile excesive şi căruţurile înşirate în cozi, sunt cozonaci şi păscuţe cu şervet aşezat deasupra, lăsate în sufragerie pe dulap, aşteptare în răbdare cu post şi pregătire. Pregătire trupească, pregătire gospodărească, dar şi pregătire sufletească.
Îmi aduc aminte cu drag şi încerc şi eu, la rândul meu, să insuflu alor mei acea senzaţie frumoasă de aşteptare, mersul seara la Denii, trecerea pe sub Sfântul-Aer, ceremonia din seara Învierii.
Nu vreau să spun şi eu că "nu mai este, dom’le, Paştele ce-a fost odată!". Pentru că încă este. Simţirea în noi trăieşte, ea se cultivă, puterea exemplului primează. Ea se învaţă.
Mi-aş dori să exprim în cuvinte frumuseţea pe care doar o simt, dar nu sunt înzestrat cu darul scrisului precum tu reuşesti de cele mai multe ori, scriu aceste cuvinte ca să-ţi confirm că da, Paştele încă este bine ancorat în unii dintre noi, chiar dacă riscul de a deveni doar o "mişcare de rezistenţă" este mare. Nicio problemă, la ţară sau în locurile învecinate nouă, ce frumos lumea încă poartă straiele populare de sărbătoare!

Gina Catargiu (medic): "Drumul spre casă cu responsabilitatea uriașă de purtător de Lumină"

Emoțiile mele copilărești de fiecare Paște: așteptarea Luminii, împărțirea ei cu  mare generozitate în jur și drumul spre casă cu responsabilitatea uriașă de purtător de Lumină, cântarea alături de oamenii din jur a singurului cântec pe care îl cânt cu bucurie în public "Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le", dimineața Paștelui cu spălarea pe obraji cu oul roșu pentru ca tot anul să-mi rămână obrajii roșii.





Daniel Bucatariu (reprezentant firmă publicitate şi marketing): "...încă abia aşteptăm să ne spălăm cu apa din bolul în care am pus banuţi şi ouă roşii"

Eu încă îmi aduc aminte cum vopseam ouăle, toata familia. Acum mai fac bunicile şi merg nepoţii. Mai că aş merge şi eu, mâine…  Şi încă ceva, o mică spovedanie: înainte stăteam la slujbă, acum nu; înainte posteam mai mult, acum aproape deloc… Dar în prima zi de Paşti, dimineaţa, încă abia aşteptăm să ne spălăm cu apa din bolul în care am pus banuţi şi ouă roşii, în special cei mici.
 

Preot Radu Constantin Zaiţ: "...adormeam şi mă trezeam, copil fiind, cu glasul în rugăciune al bunicii mele"

Doamne ajută,
mă bucur de initiaţiva dumneavoastră. Amintirile mele sunt recente pentru că vârsta mă ajută, ca să spun aşa, să nu uit încă timpurile nu de mult trecute ale copilăriei mele. Îmi amintesc de fiecare dată, în aceste momente, de o prezenţă mereu vie în mintea mea: bunica, Dumnezeu s-o ierte.
 Săptămâna Patimilor, ca de altfel tot timpul anului, intensifica rugăciunea si prelungea timpul de rostire a lor. Nu ştia să scrie, dar ştia o mulțime de rugăcini. Se ruga cu glas tare şi rostea rugăciunile foarte rar. Ştiu doar că adormeam şi mă trezeam, copil fiind, cu glasul în rugăciune al bunicii mele. O pomenesc mereu în umilele mele rugăciuni şi cred că Domnul, Cel care o asculta de fiecare dată, a chemat-o la El să o asculte mai de aproape o veşnicie.
Sărbătoarea Învierii Domnului să vă fie la fel de actuală în fiecare an.


Mihaela Nistorică (actriţă): "Astăzi nu ne mai întâlnim la masa mare. Ne dăm mesaje pe Facebook, ne trimitem SMS"

Ne îmbrăcam cu haine noi şi mergeam la masa mare, la Bica. Şi mai târziu, la mama mea, ne întâlneam toţi fraţii mei, cu copiii noştri alături, cărora le confecţionam noi hăinuţe dintre cele mai deosebite, lucrate de mână.
Astăzi nu ne mai întâlnim la masa mare. Suntem plecaţi prin străinătate, ne dăm mesaje pe Facebook, ne trimitem SMS. Am uitat de masa mare, unde nu ce era pe masă ne interesa, ci cum eram toţi în jurul ei. Azi nu mai avem timp. Petrecem sărbătorile departe de casă, nu ne mai mulţumeşte acea hăinuţă.
Pentru noi era sentimentul de nou. Şi bucuria era foarte mare. Dar nu ne aducea Iepuraşul nimic, ne cumpăra mama... Noi aşa ştiam, că sunt de la mama, şi asta avea în sufletul nostru un fior care a rămas până astăzi.




Silvia  Griciuc (preşedinte Asociaţia Ne trebuie speranţă): "Încheiam cu o cană de lapte cu cicoare alături de o felie de cozonac"

În acestă săptămână se postea, deşi cozonacii mamei copţi în Joia Mare ne făceau cu ochiul. Miercurea seara casa strălucea de curăţenie, iar mama pregătea  covata din lemn pentru a frământa dis-de-dimineaţă. Când eram mici ne trezeam în  mirosuri de mirodenii ce veneau de la bucătărie, mai târziu, noi, fetele, frământam aluatul. Se pregătea din 10 kg de făina, deoarece veneau mătuşi, unchi, veri din alte localităţi.
Primul lucru pentru mama era pasca cu cruce, care se sfinţea în noaptea de Înviere, alături de cozonac, ouă roşii, sare, zahăr şi slănină.
Toate erau coapte în cuptorul din bucătărie, după ce jarul era scos cu cociorba. Coptura trebuia să fie gata până plecam la denie.
Între timp vopseam şi ouăle, roşii cu sfeclă roşie, cu coji de ceapă şi frunze de spanac, apoi ne lăudam la copiii din vecini.
Slujba de la Prohodul Domnului din Vinerea Mare era pentru noi, copiii, un prilej de a cânta alături de adulţi. Era impresionant.
Sâmbăta se pregateau bunătăţile tradiţionale, coşul şi lumânările pentru a merge la biserică şi sosirea rudelor. Era un obicei la noi ca, în noaptea de Înviere, să mergem la biserica de la cimitir, pentru a duce Lumina Învierii şi bunicilor, străbunicilor, cunoştinţelor. După sfinţirea coşurilor veneam spre casă cu lumânările aprinse. Era minunat, toată lumea, adulţi, copii, veneau cu lumânările şi chiar de nu ne cunoşteam, se auzea creştinescul salut  HRISTOS A ÎNVIAT.
Acasă, masa era aşezată de seară, ne spălam pe faţă într-un castron cu apă în care era un ban de argint şi un ou roşu, apoi ne aşezam la masă. În famile era o tradiţie, moştenită de la bunici, că la sfârşit încheiam cu o cană de lapte cu cicoare alături de o felie de cozonac.
Când ne trezeam, eram curioşi să vedem ce haine noi ne aşteptau, rochiţe, săndăluţe, pălărioare şi ieşeam pe cerdacul din faţa casei, să ne vadă vecinii. Eram mici, a fost o zi de Paşti friguroasă, noi fetele, 3 la numar, aveam rochiţe de catifea noi, sandale, şosete şi pălăriute din fetru, grena ca rochiţele. Cum trebuia să ne lăudăm, fără să observe adultii, am zăbovit pe afară, ca apoi să ne îmbolnăvim.
Un alt ritual era să schimbăm ouă roşii şi cozonac cu vecinii pentru a ne lăuda ale cui sunt mai frumoase, uneori ne supăram, dar apoi ne împăcam.
Eu şi acum păstrez tradiţia moştenită,  de a coace şi pregăti ouăle în joia mare, bineînţeles în cantităţi mult mai mici.
Sper că sunt câteva amintiri dragi mie, din copilaria petrecută în oraşul Dorohoi,  care să vă inspire. Cu smerenie şi în linişte şi pace să întâmpinăm Sfânta Înviere.

Constantin Arcu (scriitor): "Riscam ca și în acest an să trec pe lângă Sfintele Paști cu nebăgare de seamă"

Abia întors dintr-un sejur japonez, propunerea Dvs. de a relata o întâmplare legată de Sfintele sărbători pascale a avut darul să mă readucă cu picioarele pe pământ… românesc. Mă aflu într-un tren (ticsit) spre Bucovina, unde îmi voi sărbători Sfintele Paști, și încerc să-mi aduc aminte de ceva cât de cât semnificativ. Sărbătorile pascale din copilărie sunt legate, în primul rând, de anuala primenire a vestimentației. Pe atunci nu ne deplasam la Milano sau la Paris, ca să ne îmbrăcăm la cele mai mari case de modă. Deși lucrurile se petreceau mult mai simplu, așteptam perioada asta cu nerăbdare. De obicei, părinții ne cumpărau, mie și surorii mele, câteva hăinuțe pe care le îmbrăcam tot anul, și de bune, și de purtat, cum se spunea. Mie îmi cumpărau câte un costum de școlar și o pereche de teniși. Costumul rezista de obicei până la următoarea sărbătoare pascală, însă tenișii ajungeau ferfeniță până spre toamnă, de la cât băteam mingea.

Într-un an, lucrurile s-au petrecut altfel. Tatăl meu se cam săturase să-și rupă oasele pe tarlale CAP-ului și-i pasase mamei sarcina de a îndeplini ambele norme, iar el lucra la fermele vegetale din apropierea Iașului sau la Cotnari. În acel an, ne-a adus și hainele pentru Paști (cred că le-a găsit într-un talcioc din Hârlău), stricând tradiția de-a ne îmbrăca la magazinul sătesc din Flămânzi. Nu rețin ce i-a adus surorii mele, însă eu m-am trezit cu un sacou din pepită (așa îi spuneau părinții, un material cu mici stropi colorați, pe un fond închis la culoare). Nu știam tendințele modei din acea primăvară, însă haina nu mă dăduse pe spate. Nu mai văzusem prin sat o haină atât de pistruiată și-mi imaginam că ar putea stârni ironia și glumele copiilor. Totuși, nu puteam să refuz ori să fac vreun comentariu, pentru că justețea acțiunilor tatălui nostru era mai presus de orice discuție. Nu puteam pune la îndoială autoritatea paternă, cum nu-mi trecea prin cap să contest Legea lui Arhimede sau Teorema lui Pitagora.        

Am ieșit în drum cu inima cuprinsă de îndoială; voi rezista cruzimii celorlalți copii? Nu gândeam în acești termeni, dar presimțeam malițiozitatea lor ca pe un pericol imanent. Mi se zbătea inima când m-am întâlnit cu prietenii de prin vecini. Mi-au admirat haina în tăcere, ca pe o ciudățenie; niciunul n-a făcut vreo remarcă. Ne-am dus împreună la scrânciob, o roată cu scaune care te urcau tocmai până în înaltul cerului (de unde se auzeau țipetele fetișcanelor și vocile grave ale însoțitorilor care se dădeau mari făcând glume), am căscat gura la vârtejul perechilor din hora de alături, uimit de performanțele flăcăilor care își izbeau cu iuțeală sandalele stârnind norișori de praf, am cumpărat câte o înghețată la cornet de la un ciung care venea cu o șaretă dintr-un sat vecin, și apoi ne-am dus la școală să tragem un fotbal. După un timp am transpirat, așa că mi-am dat jos haina și am aruncat-o lângă un tufiș de pe marginea terenului. M-am dezlănțuit într-un meci aprig, uitând de orice altceva.

După ce s-a încheiat marele derby pascal, am plecat spre casele noastre, continuând să comentăm fazele discutabile și contrazicându-ne cu multă convingere. Am ajuns acasă lihnit de foame. Nu știam unde se aflau ai mei, așa că am mâncat pe nerăsuflate un ou cu niște felii de pască. Nu exista un protocol pentru cină și fiecare lua masa când și cum apuca. Nu aveam televizor pe atunci și nu-mi aduc aminte ce făceam când au apărut părinții mei. Taică-meu era nițel aghesmuit, însă mama se afla ca de fiecare dată la post. Ceva i s-o fi părut suspect și s-a interesat în șoaptă de haina mea din pepită. A fost momentul când cerul s-a năruit într-un zgomot asurzitor peste capul meu. Mama era blândă și înțelegătoare, însă tata era un tip aprig, care spunea Tatăl nostru numai când se vedea la ananghie și nu tolera greșelile altora. Am pus-o! mi-am spus în sinea mea. Prin cap mi-au trecut alte cuvinte, pentru că această elevată expresie aveam să mi-o însușesc mult mai târziu. Trecând peste aspectul lingvistic, mi-am amintit că haina rămăsese pe marginea terenului din curtea școlii. Existau șanse s-o găsesc, deși multă lume râvnea la un obiect atât de neprețuit. Se făcuse noaptea deja și eu fugeam de mama focului pe drumeagul scufundat în întuneric, prin praf și peste urme pietrificate de roți în hleiul întărit. De obicei, mă temeam pe întuneric, însă nu aveam încotro. Frica de cureaua tatălui meu era mai puternică decât teama de tenebrele nopții. Nu mai insist, am ajuns în curtea școlii și pe bâjbâite am dat peste neprețuita mea haină.

Și pentru că trenul abia a trecut de Focșani, am timp să mai relatez o întâmplare. În preajma sărbătorilor, mama cocea pască și cozonaci, vopsea ouă roșii etc., însă făcea aprovizionarea cu mult înainte. Mama cumpăra esențe și mirodenii, dar și rahat pentru cozonaci. Bucățile colorate de rahat însemnau o irezistibilă tentație pentru mine și sora mea. Era greu până descopeream punga dosită în vreun dulap, înfășurată de fiecare dată într-un teanc de prosoape. Ne uneam eforturile detectiviste până reușeam să-i dăm de urmă. Când descopeream comoara, luam câte două sau trei bucăți, promițându-ne solemn să dăm uitării locul și să ne abținem pe viitor de la alte sustrageri, de teamă să nu bage de seamă mama. Din acest moment, începea între mine și sora mea o competiție ascuțită, fiecare îndulcindu-se pe ascuns, cu speranța că fapta sa va rămâne pe veci nedescoperită, deși din colțul camerei de curat ne privea dintr-o icoană Maica Domnului cu Pruncul în brațe. Oricâtă înțelegere ar fi manifestat sfinții, cantitatea de rahat din punga de hârtie scădea implacabil și lipsa devenea tot mai vizibilă. Ignobila faptă era descoperită și mama se vedea nevoită să reînnoiască aprovizionarea, supunând la mari presiuni rezervele financiare de care dispunea pentru situații neprevăzute (fără știrea tatălui nostru). Totuși, într-un an lucrurile au părut să scape de sub control, deoarece la magazinul mixt nu mai era rahat. Sărbătorile se apropiau, tragedia începuse să se contureze. Devenisem sabotorii Paștilor. Un mare pericol plana peste capetele noastre, mama amenințând că va mărturisi părintelui toate fărădelegile noastre. Iar preotul numai ce-i șoptea la ureche lui Dumnezeu și drumul spre mântuire urma să ne fie barat pentru totdeauna. Pe vremea aceea nu știam că am un înger păzitor numit Gabriel, dar se vede treaba că el era pus în temă cu ce poamă are în pază și apărare, dacă din fragedă pruncie o luasem pe drumul fărădelegilor. Cu siguranță, numai intervenția lui Gabriel trebuie să fi fost la mijloc, abătând mânia mamei de deasupra capetelor noastre, după ce mămuca a renunțat la jumătate din provizia sa de rahat. "Îs copchii, fa, ce să le faci?", a argumentat, depunând în mâinile mamei o pungă cu rahat din rezerva proprie.  Și peste casa noastră s-a așternut iar liniștea.

Prin Japonia am circulat de câteva ori cu Shinkansen, un tren care ajunge rapid la 285 km pe oră. Nimic nu se compară însă cu acest tren din România, care reușește performanța să mă transporte din București la Suceava (pe enorma distanță de peste 400 de km) în numai 7 ore și jumătate. În trenul japonez nu ai timp să gândești, avantajul trenului din România este peste așteptări. Dacă te scufunzi în gânduri, bunăoară, fii convins că trenul nostru se oprește chiar și în mijloc de miriște, trage eventual pe o linie secundară, ca să te poți concentra. Scăpat de presiunea timpului, adineauri am vorbit la telefon cu sora mea și ea mi-a adus aminte de sfintele denii, minunatele seri cu slujbe bisericești din preajma sărbătorilor de Paști. Sora mea cânta în corul bisericii, iar eu alergam jur-împrejur cu alți mici derbedei. Din când în când intram în locaș pentru a lua pulsul slujbei, scoteam limba la vreo fetiță pe care o știam de la școală, însă la scurt timp ne chema iar misterul nopții de afară. Ne zbenguiam pe săturate. Alături de noaptea de revelion, serile cu denie au fost cele mai spectaculoase nopți ale copilăriei. În fiecare an, abia așteptam să înceapă slujbele de denii.

Se întâmplau multe lucruri minunate în preajma sărbătorilor de Paști și de fiecare dată le așteptam cu nerăbdare. Din păcate, cu trecerea anilor, constat cu tristețe că așteptările sunt din ce în ce mai slabe. Mulțumesc pentru invitația de a-mi aduce aminte de toate astea. Riscam ca și în acest an să trec pe lângă Sfintele Paști cu nebăgare de seamă. Doamne ajută!        

Radu Ciobănaşu (actor): Speram si o iubeam cu toata fiinta mea. Eram Iubirea.

Din Pastele senin al copilariei mele imi amintesc franturi.
In dimineața primei zile de Paste faceam tot posibilul ca sa ma trezesc ultimul din casa, pentru a-mi reveni mie banutul pus de mama in bolul cu apa si cu ou roș. Oportunism de copil incurajat cu drag de ai mei. Dincolo de gluma, imi amintesc ca implineam cu sfintenie ritualul "boirii" (de la a boi) pe fata cu ou ros si moneda valoroasa. De trei ori in cerc pe fata cu oul pentru sanatate si de trei ori cu banul pentru prosperitate. Nu am renuntat la acest obicei indiferent unde am sarbatorit Pastele.
Dupa acest ritual, mai bogat cu cinci lei (bani de o înghețată Polar si un bilet la film) si mai increzator in fortele proprii, ma asezam frumos la masa pregatita de mama, o gospodină desavarsita, adevărata moldoveanca cu un cult pentru gatit. In casa mirosea a curatenie si a flori, iar de pe masa nu lipseau bunătățile potrivite la un mic dejun de sarbatoare importanta: platoul cu ridichi, ceapa, rosii, si alte legume cu gust adevarat, cas de oaie frematand de proaspat si gustos ce era, chiftele, drob de miel, rulada de miel, si bineinteles cozonaci, oua rosii si pasca. Ma distram copios spargand oua cu ai mei: Hristos a Inviat! Ca sa ne distreze si mai mult, de fapt, ca sa o faca sa rada pe mama, tata mai spargea cate un ou de frunte. Mama il certa cu blandete, spunandu-i ca o sa il copiez si o sa devina obicei. Ma mai grozavesc cateodata pe la mesele de Paste cu fruntea mea tare, recunosc.
Sărmăluțele scufundate in smantana si fripturile erau rezervate pentru pranz.
Desi bunica Maria, bunica din partea tatei si parintii se ocupasera de educatia mea religioasă, eu nu înțelegeam foarte bine ce sarbatoream, dar ma infioram la gandul ca Iisus Omul a murit si a inviat.
Era bine, era caldura, era veselie. Eram inconjurat si rasfatat de eroii copilariei mele: mama si tata. Erau tineri si frumosi, se iubeau si asta se simtea in atmosfera casei. Nu imi doream nimic mai mult.
Un alt Paste il am mai clar si mai viu dureros in minte: ultimul Paste petrecut cu mama mea draga in București, in apartamentul din Obor unde locuiam atunci.
Bolnava, cu prognostic rau care s-a confirmat cateva luni mai incolo, mama pregatise masa de Paste (o incercare de reeditare a mesei de acasa, din prima zi de Paste) toata noaptea. Nu pentru ca ar fi avut multe de pregatit, ci pentru ca boala nu-i mai permitea sa reziste foarte mult timp in picioare. 5 minute in picioare, 15 minute in pat. Mamei mele i se terminau puterile, i se scurgea viata din trup, dar ea a vrut neapărat sa sarbatorim Pastele ca acasa, asa cum cere traditia in Moldova si in spiritul in care fusese crescuta.
Dimineața, la masa, ii straluceau ochii de fericire: in ciuda bolii pregatise totul ca la carte. Aveam pasca, cozonaci (cumparate), oua rosii si ciorba radauteana (pe care o pregatisem împreună, cu o zi inainte, eu cu partea practica, ea cu sfaturile; stiu si acum sa o pregătesc si nu cred ca o sa uit vreodata) si un sfesnic cu o lumanare aprinsa pe masa.
Eu o sorbeam din ochi si ii sorbeam fiecare cuvant. Stiam amandoi ca e ultimul Paste petrecut împreună. Cel mai intens si dureros Paste. Am mancat cu noduri si o incurajam ca boala da inapoi, ca Pastele a facut un miracol. Ma aproba entuziasmata ca un copil si incepea sa creada in minuni. Speram. Chiar si eu care discutasem direct cu medicii si stiam adevarul. Speram si o iubeam cu toata fiinta mea. Eram Iubirea.
Doua luni mai incolo mama s-a stins in apartamentul din Obor. Nu a vrut sa moara acasa, a vrut ca oamenii care o stiau sa ramana cu imaginea ei de om sanatos, "doamna frumoasa de la receptie, de la Cabana Stejaru". A plecat in cerul mucenicilor, trimisa de boala ei. Pastele din aprilie 2008 insa imi ramane limpede si viu in suflet.
La fiecare sarbatoare importanta mi-e dor de parintii mei. Nu am vrut sa va intristez, am vrut sa profit de aceasta invitatie si sa amintesc de mama, de parintii mei.
Sarbatori cu pace, oameni buni!"
 

(A consemnat Florentina Toniță)



Credit foto: Facebook, blog "A.T.Laurian", monitorulsv.ro

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Incredibil! Hoțul nu s-a mai obosit să îl buzunărească: I-a furat haina cu totul!

astăzi, 11:52
405

Pe 15 decembrie, poliţiştii Secţiei 3 Rurală Hlipiceni au fost sesizaţi cu privire la faptul că în aceeaşi zi, în jurul orei 18.30, un bărbat de 67 de ani, din comuna Albeşti, jud...

12 litri de alcool i-au adus unei botoșănence o amendă de 2.000 de lei și confiscarea mărfii!

astăzi, 11:40
248

Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Sau, mai bine spus, nu se potrivește cu socotelile pe care le fac oamenii legii, atunci când verifică actele de proveniență a mă...

Botoșăneancă prinsă în timp ce încerca să vândă sute de articole pirotehnice!

astăzi, 11:33
211

În cursul zilei de sâmbătă, în baza Planului de acţiune al Serviciului de Ordine Publică, polițiști din cadrul Serviciului Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase – ...